„Celui ce are…i se va mai da… iar celui ce n-are…i se va lua si ceea ce are” Asta le spunea Iisus ucenicilor acum 2000 de ani. Destul de criptic.

Sa scriem altfel recunostinta pentru a-i intelege mecanismul psihologic: re-cunostinta. Prin urmare, mai intai ai cunostinta, adica esti constient, si apoi spui „Multumesc”. Cunostinta (constienta) precede recunostinta! Este imposibil sa fii recunoscator daca nu esti constient. Constient de ce anume? De valoarea bunului, serviciului sau gandului pe care l-ai primit. Pentru a putea fi recunoscator e necesar sa fii capabil de evaluare (sa sesizezi valoarea). E necesar sa poti aprecia.

Ce reiese de aici? Ca o persoana in-constienta nu poate fi recunoscatoare. Ea inca nu realizeaza faptul ca a primit ceva de pret. Sau poate realizeaza insa considera ca merita. Dar pentru a merita trebuie sa fi facut si ea ceva in schimb. Aici constientizarea se opreste. Constiinta nu se poate extinde mai mult. Semnul extinderii constiintei este trairea recunostintei. Evident, credinta ca e suficient sa fii (fara sa faci ceva anume) pentru a primi ceva de valoare are o nota vadit infantila. Copilul nu trebuie sa faca ceva anume pentru a primi de mancare. Este responsabilitatea parintelui sa-i ofere hrana fara a-i cere ceva in schimb. Parti din mintile unor oameni nu reusesc sa depaseasca acest nivel. De aceea nu pot fi recunoscatori. Continua sa fie copii (nu si din alte puncte de vedere). Li se pare normal sa primeasca fara a oferi ceva in schimb si chiar sufera daca asteptarile infantile le sunt inselate. Nu au capacitatea de a iesi din ei insisi pentru a-si evalua comportamentul. E firesc. Asa este mintea unui copil. Nu se poate decentra. Nu poate imprumuta perspectiva altuia.

Experienta recunostintei solicita mecanisme de tip adult. Constiinta copilului este foarte limitata. El nu poate gandi: „Desi mama este obosita ea imi schimba scutecele. As putea macar sa-i spun „Multumesc!” Cum stii deja dintr-un articol precedent, mama este Obiect (si uneori asa ramane, foarte multi ani) Cu siguranta ca nu-i putem cere unui copil ceea ce mintea lui imatura nu poate oferi. Este insa stupefiant sa intalnesti acest lucru la un adult. Te uiti la corpul lui si vezi un organism adult. Cumva Natura pusa pe sotii ne-a impiedicat sa putem vedea, la propriu, si mintea. Astfel a lasat loc pentru nenumarate surprize. Toate neplacute, bineinteles! Atunci cand astepti recunostinta nu este intotdeauna nevoia de a-ti fi pretuit efortul si a nu avea sentimentul ca esti folosit. Uneori este doar dorinta de a fi in contact cu o fiinta constienta (pentru ca doar ea este capabila de recunostinta). Poti trai fara multumiri sau alte gesturi compensatoare. Insa este foarte greu sa traiesti fara Celalalt. Nu e vorba de a fi in contact cu corpul lui. Asa ceva este foarte usor. Nici cu mintea lui. Si asta e simplu. Este contactul cu esenta lui constienta. Recunostinta exprimata este semnul acestei esenta trezite la viata. Este inceputul unei lumi noi, in totalitate invizibila.

Poate iti par ciudat. Sunt fericit cand cineva imi multumeste nu pentru ca am nevoie de recunostinta lui ci pentru ca imi semnaleaza astfel ca a devenit constient. De asta chiar am nevoie: de extinderea constiintei lui. Oare doar eu? Nu cred. Cred ca noi toti avem nevoie unii de la altii sa fim mai constienti. Cum altfel ar putea deveni lumea in care traim o lume mai buna? Ce fel de lume lasam mostenire copiilor nostri daca nu putem face un salt nu la nivel de minte (incepe sa mi se para tot mai simpla o astfel de evolutie) ci la nivel de constiinta?

De aceea mi se pare important sa le multumim oamenilor care ne-au schimbat scutecele, in clipa in care realizam asta. Este adevarat, era datoria lor sa o faca. Insa nu simti aici o anume raceala? Responsabilitatea spune „E datoria lui” sau „L-am platit pentru asta”. Sunt de acord (eu insumi scriu despre responsabilitate). Simt totusi ca viata nu se opreste aici. Lipseste ceva. Cineva inca nu a vorbit. Intuiesti, nu-i asa? Logica spune: „Ai facut ceea ce trebuie. Ai fost un parinte bun.” Iubirea spune : „Iti multumesc!”

Si astfel Inima se deschide. Constiinta expansioneaza. Efortul unui alt om intra in campul tau de atentie si acolo il apreciezi ca fiind important. Esti capabil sa atribui valoare cuiva din afara ta. Celalalt devine purtator de valoare. Ce salt urias este acesta! Nu mai esti buricul Pamantului. Nu mai esti centrul Universului. Ce miracol extraordinar! (mult mai mare decat inmultirea painilor sau mersul pe apa) Ai crescut! Ai intrat in lumea lui Tu, acolo unde altii au si ei nevoi si sensibilitati, se tem si vor sa fie protejati, sufera si spera ca cineva sa le asculte suferinta. Se spune adesea ca femeile sunt obiecte sexuale. Aceasta este doar o bucatica de adevar. Ma tem ca traim intr-o lume in care a fi Obiect se lupta cu a fi Subiect si castiga mult prea des.

Dupa ce il invie pe fratele Mariei, mort de 4 zile, Iisus spune: „Tata, iti multumesc pentru ca m-ai ascultat” (Ioan,11, 41) Ma emotionez ca un copil cand re-citesc aceste cuvinte. Ma impresioneaza mai putin faptul ca un om a fost readus din morti (si am si dubii, poate era doar intr-o coma profunda). Iisus spune „Multumesc”. Asta imi da fiori (dar nu religiosi).

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin