Am publicat, in august 2010, un articol despre epigenetica si il reiau acum, sub influenta unui documentar realizat de PBS despre doua gemene identice, una din ele bolnava de cancer iar cealalta sanatoasa.

Randy Jirtle. Aproape sigur nu ai auzit de el (televiziunile fac audienta, se pare, cu persoane mai interesante). A publicat, in 2003, un studiu in „Mollecullar and Cell Biology”. Un studiu banal? Nu as spune asta, dimpotriva: ar putea fi piatra de temelie pentru o atitudine revolutionara fata de corp, anume ca genele, desi nu pot fi schimbate, pot fi controlate cu ajutorul mediului (inclusiv mediul intern, as spune eu, adica emotii si sentimente, dar despre asta alta data).

Ce a facut Jirtle? (merita mentionat si colaboratorul lui de la Duke University, Waterland). A obtinut soareci  cu blana maro dintr-o mama cu blana galbena, fara sa se atinga de gene (nu, nu i-a vopsit). Soriceii faceau parte din clasa „agouti”, de aici si numele genei considerate responsabile pentru coloritul galben si inclinatia catre obezitate. O fotografie cu „surorile agouti”, una obeza si alta normala, de culoro diferite, a facut inconjurul lumii. Insa nu este acest rezultat contrar tuturor ideilor din genetica?

Da si nu. Timp de doua generatii s-au obtinut schimbari de care doar genele sunt responsabile. Cu toate acestea nu s-a produs nicio mutatie. Singurele schimbari care au avut loc au fost cele din dieta „viitoarelor mame”. Mai exact, ele au primit suplimenta alimentare bazate pe grupul metil. Genele nu s-au schimbat. Doar manifestarea lor!

Te poti gandi la o gena  ca la o adolescenta indragostita de Madonna (off, de ce imi vine in cap exemple religioase?). Daca o aude cantand („Like a virgin”, de pilda) incepe imediat sa danseze, este bucuroasa si plina de viata. Nu acelasi lucru se intampla daca o expui la Chopin („opus 15 in si bemol minor”). Nu doar ca nu se misca dar e posibil chiar sa adoarma. Ceva asemanator a facut Jirtle: a „adormit” genele agouti, asa ca soriceii nou-nascuti (suficient de norocosi ca sa nu arda in maternitate) nu doar ca nu au devenit obezi si s-au bucurat de o blanita maro, dar au experimentat si o incidenta mai redusa a diabetului si cancerului (boli asociate cu gena agouti).

Ce inseamna asta, de fapt? In opinia mea inseamna ca suntem la inceputul unei ere noi. Proiectul Genomului Uman a fost finalizat, harta genelor noastre a fost intocmita. Insa aventura de-abia acum incepe. Mai exista o harta, mult, mult mai interesanta si un proiect nou, bineinteles. In iunie 2006, proiectul Epigenomului Uman a publicat primele rezultate (in legatura cu gruparea metil si 3 cromozomi, pentru inceput). Vorbesc limbi straine?

Aminteste-ti de adolescenta amatoare de pop music si cantecul-trigger. Genele au nevoie de un declansator pentru a fabrica proteinele. Cine este acest declansator? Cine este triggerul? Cine este  „cantecul”? Este mediul in care ADN-ul se gaseste. ADN-ul nu sta in aer si nu este ceva abstract. Este o substanta concreta inconjurata de o alta substanta concreta. Sa numim aceasta „substanta” epigenom (markeri biochimici).

Genele nu se activeaza de capul lor (nici nu au cum, doar sunt informatie inerta-daca scrii pe o bucata de hartie 2+2=4 nu se intampla nimic in camera). A avea o anumita gena nu inseamna in mod necesar a fi sub influenta ei. Conteaza daca e activata sau nu! Si cine face asta? Epigenomul! (iar stiinta care studiaza aceste actiuni se cheama „epigenetica”). In principiu, genele pot fi activate si dezactivate intocmai precum intrerupatoarele (vii acasa si pac!, faci lumina). Unde exact sunt plasate aceste intrerupatoare, ce gene declanseaza sau „inchid”, iata noua harta aflata abia la inceput. Dar promisiunile ei sunt incantatoare (noi sa traim suficient pentru a beneficia de ele)

Experimentele cu soarecii agouti ne spun ca, in acele cazuri, hrana a facut diferenta. Este imposibil sa nu faci analogia cu oamenii: oare mamele care consuma anumite feluri de mancare isi supun viitorii copilasi unor riscuri enorme fara sa-si dea seama? (nu e nicio culpabilizare in intrebarea mea, cercetarile sunt abia la inceput si nimeni nu stie exact, in sensul de demonstrat, ce alimente sunt profund periculoase si in ce circumstante-dar idei, nu-i asa, avem cu totii!)

De ce sa ne rezumam la hrana fizica? Exista si hrana psihologica, oare ea nu ar putea influenta anumite gene? Altfel spus, faptul de a fi iubit ar putea dezcativa  gene distructive pentru sanatate? Nu doar eu, amator de intrebari care nu ma lasa sa dorm, am gandit asa.  Moshe Szyf si Michael Meaney de la McGill University au facut chiar mai mult, pentru ca ei au si mijloace:un experiment. Cu soareci, normal. Puii care nu au fost linsi, scarpinati, ingrijiti au prezentat niveluri mai inalte ale hormonilor de stres, asociate cu grupul metil care a dereglat activitatea genei pentru toata viata. Mai tarziu, cei doi savanti au aratat ca efectele aparute in urma unei ingrijiri de calitate („dragoste soriceasca”) au aparut de asemenea in urma hranirii cu suplimente care contineau gruparea metil. Prin urmare, la soricei, daca mamele lor nu-i iubesc mai exista o sansa: chimia!

Bineinteles ca noi nu suntem sobolani! (uneori am dubii, mai ales cand citesc studiile psihologiei behavioriste) Dar si noi, ca si ei, traim in medii care ne influenteaza semnificativ, adesea atat de puternic incat pot bloca sau debloca genele. E limpede ca nu avem control asupra genelor (ce ne este scris in frunte, sau in ADN, ne este pus, pentru tot restul vietii) dar suntem liberi sa modificam mediul. Evident ca, pentru asta, ne trebuie niscaiva constienta si iintelepciune, dar cel putin nu mai suntem neajutorati. Putem face ceva!

Si cum spuneam mai sus, mediul, in viziunea mea, nu este doar extern (piersicile, bananele sau ceafa de porc pe care le inghitim). Este si intern. Intuitia mea este ca mediul intern, mai bine –zis anumite experiente subiective pozitive pot opri sau macar ameliora unele boli, inclusiv cele ale caror nume nici nu prea indraznim sa le pronuntam. Nu am dovezi dar le caut. Simt ca psihologia se poate implica, alaturi de medicina, in rezolvarea suferintei umane, deoarece noi, organismele, suntem sisteme minte-corp. Si cel putin pana in prezent doar noi, oamenii, putem folosi mintea pentru a sustine sau, din pacate, a distruge corpul.

Pentru mine, genele  controleaza biologia, si, implicit, modeleaza destinele, numai in masura in care nu intelegem cum anume contribuie mediul. Epigenetica investigheaza aceste influente. Doar ca ea avanseaza greu (asa este stiinta, are nevoie de teste, verificari, replicarea experimentelor). Suntem in situatia de a risca si de a imbratisa atitudini fata de mediu bazate, deocamdata, pe intuitie (gut feelings). Poate ca a fi vegetarian nu este o solutie pentru toti dar ce te faci daca e tocmai pentru tine? Cum stii? Parerea mea este ca, daca simti asta, merita sa incerci. Poti fi asemenea unui om de stiinta:faci un experiment cu tine insuti si evaluezi rezultatele, fiind constient, daca e posibil, de propriile tale biasuri. Acesta e un exemplu minor. Mediu nu inseamna doar mancare. Ar putea insemna si cartierul in care locuiesti (curatenie, copaci) sau, de ce nu, tara de rezidenta (din Romania pleaca medicii dar eu ma intreb cum va fi cand vor pleca pacientii)

Pentru ca am fost suparat pe gene (pe puterea lor) am incercat sa le inteleg. Astfel am ajuns sa pricep, in termeni generali, cum actioneaza si, ceea ce mi se pare cel mai important, ca pot fi controlate. Nu stiam ca studiind psihologia sunt, in felul meu, un epigenetician, doar ca unul aflat la inceputul drumului. Informatia „rea” poate fi oprita, acum sunt convins. Diabetul poate fi vindecat, proliferarea canceroasa poate fi incetinita si stopata. Doar ca nu stiu in ce fel anume. Cred insa cu putere ca a face sa se dezvolte si a intretine un mediu intern (psihologic) favorabil este una din chei. De aici nu rezulta ca, incepand de maine, trebuie sa repeti ca un papagal „ma simt bine, ma simt tot mai bine”. Aceasta nu este decat „gandire pozitiva” in valoare de cativa banuti (cei pe care ii refuzi la supermarket). A avea grija de interiorul nostru, ca si cum ar fi o gradina, este o sarcina a fiecaruia. Nu stim exact cum sa ne achitam de ea insa am putea invata. Intre buruieni si petunii, muscate sau trandafiri, prefer a doua varianta. Si pentru ca nu m-am nascut invatat, umblu pe la horticultori si experimentez, uneori dureros, pe mine insumi (cu largul concurs al unor pionieri, impreuna cu ei). Soarecii agouti au reusit sa scape de obezitate si galbenul nepotrivit pentru o specie care se respecta. De ce n-am reusi si noi? Faulkner, te bagi si tu?

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin