dragostea este si un act de vointa

Lumina si caldura Sarbatorilor de Paste sa iti incalzeasca sufletul iar fluxul de fotoni si agitatia termica asociate cu aceste zile din aprilie sa iti modifice temperatura in jurul inimii, gratie activarii nervului vag (nervus vagus)! De asemenea, in aceste clipe mult asteptate ale impacarii si bucuriei, sa ii multumin Domnului (de ce nu si Doamnei, ar putea intreba unele feministe?) pentru nesfarsitele lui daruri, din care vom exclude HPV-ul si alte vietati diabolice! In sfarsit, fie ca iepurasul sa va umple cosul cu oua, mai ales ca este renumit pentru usurinta de a livra, dar mai ales de a produce, ei bine, oua!

Nu vreau sa scriu un articol despre uraganul lipsei de originalitate care, imi imaginez, ti-a invadat si tie viata. Fiind vorba, totusi, de un presupus eveniment fizic petrecut pe vremea cand oamenii cei mai invatati erau convinsi ca rolul creierului este sa raceasca sangele, dar asociat cu unele sentimente nobile si chiar virtuti, sunt inclinat sa scriu si eu cate ceva pe marginea lui, cu riscul de a nu ma incadra in spiritul zilelor sau, si mai grav, de a merge chiar la radacina lui (aproape) intangibila.

In mai putine cuvinte, acesta este un articol despre dragoste.

Hai sa ne imaginam ca tu, o femeie, iubesti un barbat cu status inalt (nu neaparat CEO),sexy si inteligent. Acum! Iar tu, un barbat, iubesti o femeie  nu doar cu tenul perfect, cu par stralucitor si WHR 0.72 ci si toleranta, calda si hranitoare emotional (din motive economice, ma voi referi in continuare doar la primul caz, rugandu-i pe cititorii barbati sa realizeze singuri traducerea). Tot acum.

Doar ca „acum” trece si vine un alt acum, peste 5, 10 sau 15 ani cand el nu mai este chiar sexy (ba nu mai este chiar deloc, daca-i privesti cu atentie burta atarnand peste curea) iar mintea pare a-i fi intrat intr-un usor declin, insa nu atat de „usor” incat sa nu cauti, cu Google Scholar, date despre un baiat pe nume Alzheimer. Hai sa numim P1 si P2 cele doua stadii sau versiuni ale barbatului iubit (din paragraful de mai sus).

Ma intreb impreuna cu tine: il iubesti pe P1 pentru calitatile lui esentiale? (a fi sexy, a fi inteligent si o serie de alte calitati care i-au permis sa obtina un status inalt in delicata si deloc-sangeroasa lume corporatista). Daca „da”, imi imaginez ca, pe masura ce aceste calitati se schimba (se degradeaza sau dispar), si iubirea ta se va schimba. La limita, nu il vei mai iubi pe P2.

Oare gresesc? De ce, in acest moment, nu alegi un barbat care e pe punctul de a-si rata viata (de exemplu consumand in mod excesiv alcool), care nu trezeste nimic sexual in tine si care fie nu intelege ce-i spui fie intelege daca il lasi10-15 minute sa se gandeasca, in compania unor desene pe care, in prealabil, le-ai facut? Fiind un pic mai brutal, de ce nu vrei ca partenerul tau sa fie un tampit? Sau un ticalos? Cineva care sa te abuzeze verbal si, desigur, cum sa ratezi o astfel de ocazie, fizic?

Ipoteza mea este ca nu poti ignora trasaturile de personalitate esentiale ale barbatului iubit. Poate ca nu-l iubesti in primul rand pentru ele insa in mod sigur nu-l poti iubi in absenta lor. Ai fi de acord cu asta? Te-ai despartit (sau cochetezi cu ideea) de cineva care „nu mai este ca la inceput”, care „s-a schimbat” si la care ai descoperit „o cu totul alta fata”?

Fiind oameni, adica avand preferinte, ne dorim ca partenerii nostri sa fie intr-un anumit fel sau, macar, sa nu fie in acele feluri care trezesc in noi plictiseala, frustrarea cronica, fanteziile cu colegul de birou sau, in cazuri mai avansate psihopatologic, ganduri suicidare. Exista trasaturi dezirabile, fie si tacit asumate, si pe ele le cautam, le evaluam, le testam si, o data obtinute sau adjudecate prin bunavointa ofiterului  (brr!) starii civile, vrem sa ne bucuram, eventual nedefinit, de ele. Ai citit ceva mai putin romantic in ultimele zile?

Cum se face ca il iubesti tocmai pe „el” (pentru care, poate, chiar ai luptat, in sensul soft al termenului) si nu pe unul mai putin inteligent (sau chiar idiot), mai putin sexy (sau chiar dezgustator), mai putin atent la nevoile tale (sau chiar exemplificarea narcisismului tip DSM-IV-R) si mai putin potent financiar (ba chiar falit, ca urmare a unor investitii in care a combinat impulsivitatea si prostia)? Nu-mi spune, prin urmare, ca nu il iubesti si pentru calitatile lui. Poate ca il iubesti si pentru altceva, admit, dar mi-e greu sa cred ca nu tii cont sau nu atribui valoare unor trasaturi atragatoare pe care le detine (si, de ce nu, si unele depozite bancare).

Pe de alta parte, te-ai gandit cat de usor este sa iubesti pe cineva plin de calitati? (dar asta e o alta discutie, probabil pentru alte Sarbatori, si nu e cazul sa te impacientezi, eu functionez dupa alt calendar)

Revenind: privind atent la realitate, am motive sa cred ca dragostea oamenilor isi are radacini adanci in calitatile (sau „proprietatile”, cum le spun filosofii) celor iubiti. Insa nu poate fi doar atat. Pentru ca daca e doar atat, atunci cand aceste calitati se diminueaza, dispar sau sunt inlocuite de trasaturi dezagreabile sau ciudate de-a binelea, ne putem astepta ca dragostea sa dispara (‚nu mai esti aceeasi persoana”) si, intr-un astfel de caz, cat de „adevarata” a fost ea? Poate ca esti doar o persoana superficiala daca il iubesti doar pe P1 dar nu si pe P2?

Privind insa din alt unghi, anume al tau, de ce nu ai putea sa ai alte sentimente fata de un om a a carui personalitate pare a fi acum extrem de diferita, eventual opusa? De ce sa suporti calificativul de „superficiala”? Nu pare corect. Si poate ca nici nu este. Caile dragostei sunt incurcate.

Insa merita sa depunem eforturi sa le descurcam. Sau nu, pentru a le pastra misterul, frumusetea inefabila si sansa de a inspira tipuri umane dezadaptate, in general, in societatile pragmatice, anume poetii? Te las pe tine sa meditezi la raspuns. Eu vreau doar sa impartasesc o pozitie filosofica asociata cu Nozick si Harry Frankfurt, ultimul fiind un tip care m-a stimulat, acum aproape un an, plecand de la bestseller-ul lui din 2005 (On Bullshit), sa scriu si eu un articolas („Caca de elefant”).

Mai specific, gasesc rezonabila pozitia conform careia dragostea este nu doar o experienta emotionala ci si un act de vointa.

Ai citit cu atentie? Tocmai am afirmat ca nu este suficient „sa simti ceva” fata de un om pentru a spune ca-l iubesti. Trebuie si sa vrei sa-l iubesti. Pare paradoxal. Nu suntem in spatiul diafan al emotiilor? Nu este dragostea o traire exceptionala? Nu se confunda cu senzatiile acelea memorabile (nu intotdeauna placute, fireste) si cu intuitia ca celalalt este o persoana speciala? („acela”, in unele idiomuri)

Nu sunt ironic. Cred sincer ca dragostea coreleaza cu aceste trairi (emotii, senzatii, fantezii etc.). Dar nu e doar atat. Cred ca antreneaza si cortexul prefrontal, nu doar sistemul limbic sau trunchiul cerebral. Contine si un proces volitiv. Il contine pe „vreau”. Filosofii pe care nu-i citesti numesc asta o dorinta de ordinul doi, adica o dorinta aplicata unei dorinte.

Simt ca acesta ar putea fi momentul in care ti-ai putea dori sa citesti mesaje de Sarbatori asa ca iti dau imediat un exemplu:

  1. Iti place sa fumezi si iti doresti sa fumezi.
  2. Vrei sa fii sanatos, stii ca fumatul este periculos pentru sanatate si iti doresti sa nu ai dorinta de a fuma.

Te rog, spune-mi ca ai inteles si nu esti un exemplar dintr-o categorie amintita mai sus. Si acum sa aplicam acelasi rationament doar ca nu in relatie cu dorinta de a fuma:

  1. Iti place X si il doresti in viata ta.
  2. Iti doresti sa ai dorinta din cazul (1). Vrei sa ai aceasta dorinta.

Exista, logic, si cealalta varianta:

  1. Iti place X si il doresti in viata ta.
  2. Nu vrei sa ai aceasta dorinta.

Faptul ca iti place X ar putea fi analizat in contextul „calitatilor dezirabile” (discutie pe care, din generozitate, am lasat-o la latitudinea ta si a partenerului tau, intr-una din aceste clipe sfinte). Putem considera ca dorinta de a fi cu X este ceva ce ti se intampla, adica nu este sub controlul tau (e greu de spus de ce iti place X si nu Y, ei fiind, de pilda, gemeni univitelini). Deci punctul (1), ca si in cazul fumatorului, poate fi asociat biologiei sau psihologiei elaborate de  terapeutii de cuplu terifiati de ecuatiile de gradul doi.

Insa punctul (2) te priveste direct. Mai bine-zis, te angajeaza. Iti asumi o pozitie nu fata de ceva din afara ta ci fata de un „obiect” dinauntrul tau, anume dorinta de a fi cu X. Si ajuns aici, dorinta mea, transformata in „obiect intentional” (atentie, filosofie indigesta!), este sa ma opresc pentru a te lasa pe tine sa gandesti mai departe.

Nu inainte de a sublinia experienta minunata pe care o poti trai atunci cand cineva vrea sa te iubeasca si tu stii asta. Nu sunt deloc sigur ca Dumnezeu exista sau ca, existand, vrea sa te iubeasca. Dar am convingerea rationala ca sunt mai multe sanse de a trai aceasta experienta in raport cu un alt om, adica o fiinta constienta, in carne si oase, respirand acelasi aer ca tine. Cineva care are ochi, urechi, piele, brate si picioare (si ceva intre ele-conform codului initial). Un alt om. Nu un zeu. Ci doar un alt om, asemenea tie. Un egal. Insa nu orice fel de egal ci unul care alege sa te iubeasca.

In rest, Sarbatori fericite alaturi de cei dragi, pace sufleteasca si un pic de bla-bla, doar pentru a face mesajul mai original.


Publicat

în

de către

Etichete: