Am remarcat, luna trecuta, remarcabila audienta de care s-a bucurat un articol scris sub impulsul unei stari de moment, declansate de tragica poveste de iubire, incompatibilitate si abandon a unei prietene („Ce inseamna ca te iubesc”). Inspirat, astazi, de cuvintele lui Allen Wheelis, pe care orice psihanalist ar trebui sa-l frecventeze (fiind el insusi un psihanalist si un om original, in multe feluri), imi vine sa mai rotesc putin, upside down, aceasta tema (a iubirii) niciodata inteleasa pana la capat (dar strapunsa sau doar acompaniata de numeroase iluzii si credinte stupide). Evident, nu pretind ca as fi inteles subiectul (sau ca ar fi posibil sa-l inteleg vreodata, cu limitele actuale) dar afirm ca sunt un cercetator intrigat, si niciodata deceptionat, al lui (pentru cine admite ca suferinta din dragoste este o sursa de adevar emotional).

Ceea ce am inteles despre iubire (printre altele) poate fi formulat astfel: nu obtii mai multa iubire daca o ceri! In loc de „a cere” as putea folosi alte verbe (le enumar imediat) dar l-am ales pe el deoarece, in termenii unei relatii de egalitate (adult-adult) pare cel mai accptabil (si, totusi, nu foloseste la nimic). De asemenea, nu obtii mai multa iubire daca o pretinzi, daca o soliciti zgomotos (adica isteric), daca vrei sa o cumperi (BMW-ul, pentru cititorii fideli), daca recurgi la santaj (inclusiv tentative de suicid sau amenintari, la care pot adauga sinuciderea lenta, prin comportamente autodistructive-pe care nu le numesc acum, pentru a nu ridica si mai mult anxietatea), daca il sau o invinovatesti (pentru ca nu te iubeste suficient), daca iti plangi de mila, te imbolnavesti sau suferi in tacere (nestiut de nimeni). Multimea acestor comportamente (neepuizata deoarece ma grabesc) aluneca usor intr-o categorie de tipul „esec plus alte fantezii copilaresti”.

Dar nici daca o ceri? Nu este actul de „a cere” (a-ti asuma responsabilitatea pentru o dorinta) un indicator al maturitatii? Ba da, este, si-i incurajez mereu pe oameni sa ceara in loc sa astepte pasiv sau sa ia intr-un mod brutal si lipsit de respect. Doar ca exista unele lucruri pe care, oricat de frumos, artistic sau delicat le cerem, nu le putem primi vreodata. Iubirea este unul dintre ele. Poti primi, uneori, un pahar cu apa, o zi libera, o imbratisare sau un zambet cald, daca stii cui sa ceri, dar nu vei primi Luna de pe cer (si ar fi chiar periculos, si pentru vecinii tai de pe continent), nu vei primi o diploma de licenta daca nu mergi la facultate (sau ma insel eu, cumva invatamantul universitar particular a devenit capabil de aceasta performanta infractionala?) si cu siguranta nu vei primi o recompensa divina (tinere fecioare apetisante, in Rai) pentru o viata pamanteasca plina de frustrari sexuale, intr-o comunitate de calugari nevrotici (fiind lipsiti de vocatie religioasa).

Nu vei primi si nu ai primit (consulta-ti experienta!) iubirea dupa care tanjesti sau la care visai deoarece, prin insasi natura ei, iubirea nu poate fi controlata. Am control motric asupra mainii mele, si iti ofer paharul cu apa cerut (la vodca mai refletez) dar inima nu o pot face mai iubitoare, chiar daca si eu imi doresc asta. Cand le impartasesc studentilor din intelepciunea mea cosmica (accesata printr-o combinatie secreta de modestie si ignoranta sublima) obisnuiesc a le spune ca asa cum parul creste de la sine, adica fara efort, si iubirea curge de la sine. Nu putem efectua lucru mecanic (site-ul este vizitat si de ingineri si specialisti IT) pentru a iubi mai mult. Nu exista un efort anume prin intermediul caruia iubirea dintr-un suflet de om sa creasca. Nu te poti forta sa iubesti! (de fapt, te poti auto-constrange, dar nu esti decat un caraghios, pana in clipa in care iti dai seama de asta si te opresti). Nimeni nu ne poate oferi mai multa iubire decat ii permite organismul si istoria lui de viata. Eul nu are niciun fel de putere asupra aparitiei sau amplificarii iubirii (sau a scaderii ei, atunci cand iubirea pe care o porti cuiva te baga, sistematic, in bucluc si ai vrea sa nu-l mai iubesti pe acel om si sa traiesti linistit).

Fiind un asemenea fenomen (incontrolabil) este lipsit de sens sa ceri unui om sa te iubeasca mai mult. Ceva mai multa inteligenta, in acest caz, mi se pare folositoare. Si ce te faci, totusi, intrucat vrei mai multa dragoste, vrei sa simti mai intens, sau mai des, acea stare incantatoare? (baia de endorfine, pentru connaisseuri) Nu ai ce sa faci! Doar sa inveti sa suporti detestabila realitate, sa te adaptezi la ea fara a arata cu degetul spre cineva (nici spre tine insuti, daca ai tentatia auto-culpabilizarii), adica, intr-un limbaj simultan terapeutic si spiritual, sa accepti realitatea. Realitatea este asa cum este si nu poti face nimic pentru a schimba asta (sigur ca poti incerca sa devii mai atragatoare sau demn de iubit insa nu exista nici acolo o garantie a implinirii dorintei, sau nevoii, tale).

Mai mult decat atat, cerand mai multa iubire, in mod persistent (atentie, voi cei perseverenti!), nu vei reusi decat sa-l enervezi sau chiar sa-l indepartezi pe celalalt, dezgustat sau infricosat de golul tau emotional. A cere, in acest caz (poti sari peste acest paragraf, folosesc cuvinte mai dure), inseamna a fi un cersetor, un parazit care vrea sa traiasca pe spinarea (sau resursele) altuia, un fel de planta agatatoare tot mai oribila, pe masura ce timplu trece.

Copiii se agata, si este normal, deoarece sunt vulnerabili, neajutorati, lipsiti de aparare. Iar adultii care se agata, am impresia, ajung, in cele din urma, sa inspire mila, greata sau resentimente (orice dependent emotional, pregateste, in sursa lui externa de afectiune, terenul pentru semintele ostilitatii, imune la Furadan-pentru a fi in ton cu un eveniment recent care a tulburat constiinta publica). Cand este oferita din datorie sau vinovatie, iubirea nu mai este iubire ci un rol intr-o piesa de teatru cu oameni care se mint unii pe altii (tu ca o primesti, el sau ea ca o ofera).

Iubirea imi pare a fi minunata, uimitoare si cu adevarat hranitoare cand se naste din intunericul libertatii, vine din ceva de neinteles si de nerostit, pe canale pe care nu le poti cartografia si cu un timing necunoscut dar adorabil (deoarece te face sa uiti toate clipele grele din viata singuratica pe un peron). Lipsita de acesta calitate (spontaneitatea) iubirea isi pierde mirodenia (pentru pasionatii de „Dune”) si se transforma in ceva adesea digerabil si uneori toxic.

Daca nu ti se pare ca vorbesc in pustiul hipertextului (multumesc, Marc Andreesen, cel care a dezvoltat primul program browser, in 1993, dand un avant colosal Internetului) renunta, te rog, la cererea de a fi iubit mai mult! Nimeni nu o poate implini. Daca vei fi, totusi, iubit mai mult, asta va fi o problema da sansa iar tu un foarte norocos muritor. Devenim jalnici cu palariile noastre simbolice agitate pentru a primi mai multe monede afective si putem face o treaba mai buna daca ne scuturam de rolul de cersetor si infruntam in mod curajos o realitate dureroasa acum, dar poate mai prietenoasa maine.

Parul creste asa cum vrea el (sau refuza sa o mai faca, mai ales la un anumit sex, bogat in testosteron), inima bate asa cum vrea ea (si, intr-o zi, isi ia o pauza costisitor de lunga), frontul de aer tropical vine cand vrea el sau sta excesiv, enervand cativa oameni care nu il suporta (sunt unul dintre ei). Sunt lucruri care se intampla de la sine (sau de la Sine, pentru mistici si post-jungieni) si cred ca ne-am putea folosi energiile intr-un mod mai creativ renuntand la incercarea de a le controla. Si iubirea vine si pleaca urmand un orar necunoscut (cunoscut doar in Extremistan, ca sa aduc un tribut si ingeniosului Taleb, initiat in lebede negre). Iti propun sa o lasi sa intre in viata ta si sa-i dai drumul, cand incepe sa plece. De fapt, dar nu stiu daca suporti asta, ea a inceput sa plece inca de cand a venit. Unbearable stuff? Bine, nu te las asa. Si reciproca e adevarata:  a plecat si incepe deja sa vina.

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin