Am fost intrebat, daca tot ma opun sistemului actual de invatamant, nu doar ce pun in loc (intrebare la care am raspuns de mai multe ori, de-a lungul timpului) ci si ce inteleg, „de fapt”, prin „educatie”. Iata cea mai scurta definitie pe care o pot oferi: educatie inseamna a invata sa traiesti impreuna cu realitatea.

Si din ce se compune realitatea? Din electroni, mase de aer cald (ai iesit azi afara?), emotii si sentimente asumate sau ascunse, veverite ingrijorate de productia de nuci sau alune, probabilitati, idei despre creierul barbatului sau al femeii (si Brizendine care a cercetat ambele teme, prima, din pacate, mai superficial), frunzulite si alte atractii turistice s.a.m.d. Infinit de complexa si variata, realitatea ne cheama sa o exploram, mizand pe curiozitatea noastra innascuta. Primul obiectiv al scolii, in viziunea mea, este sa protejeze aceasta curiozitate ca pe ceva extrem de pretios. Ma tem ca acest obiectiv nu doar ca nu este pe agenda educatorilor ci opusul lui pare a fi urmarit sistematic: putin cate putin, curiozitatea, sursa inepuizabila de impulsuri naturale de a afla si descoperi, motivatie intrinseca par excellence, este blocata, pedepsita, intampinata cu nemultumire si, in cele din urma, ca un fel de summum bonum ironic, distrusa.

Nu cred ca aceste evaluari vin dintr-o zona catastrofica sau depresiva a mintii mele deoarece  se bazeaza pe observatii empirice, pe de o parte, si au fost discutate, si impartasite, pe de alta parte, de o serie de oameni interesati, de asemenea, de calitatea serviciilor educationale de care beneficiaza, ei sau copiii lor.

Cred insa cu putere, nefiind capabil sa demonstrez, ca o consecinta a unei educatii reusite este experienta de a fi fericit, din cand in cand (sau de a fi cufundat intr-o mare de endorfine, pentru a nu uita de neurostiinte). Invatand sa fim apropiati de realitate (what about friendship?), sa ii spunem „da” si sa o cunoastem, pe cat posibil, sa o acceptam atunci cand o experimentam si sa o proiectam diferit, in masura capacitatilor, putem, cred, sa gustam fara teama din pomul cunoasterii, avand incredere ca nici o fiinta punitiva si geloasa pe intelegerea noastra nu va fi deranjata, intrucat nu exista si nu a existat niciodata, decat in inchipuirea noastra de copii speriati.

E limpede pozitia mea, nu atribui valoare atitudinii religioase in scoli ci metodei stiintifice sustinuta de o psihologie umanista. Alegerea religioasa poate functiona foarte bine in afara scolii, ea adaugandu-se paletei multicolore de comportamente umane. In cladiri construite din initiative private, oamenii pot venera pe cine vor ei, de la Fecioara Maria sau osemintele cuvioasei Paraschiva pana la liderii carismatici, si uneori psihopati (stii povestea reverendului Jim Jones, indelung analizata in psihologia sociala?), din fruntea numeroaselor culte, secte sau miscari spirituale.

Invatandu-ne sa nu luam nimic de la sine inteles, sa solicitam dovezi pentru afirmatii, sa punem intrebari oneste si sa evaluam temeinicia raspunsurilor, sa ne formulam ipoteze si sa renuntam la ele cand realitatea le infirma, sa fim deschisi fara a fi creduli si sceptici fara a fi marginiti, iata ce cred ca trebuie sa ne ofere scoala, unul din locurile privilegiate in care educatia se intampla. Nu am deloc sentimentul unei schimbari institutionale pozitive in viitorul apropiat asa ca solutiile pe care le propun eu sunt scolile alternative, grupurile de dezvoltare, implicarea parentala superioara si informata in educatia copiilor (nu in sensul de control, nu, niciodata, ci de indrumare inteleapta) si grupurile de prieteni construite in jurul ideilor de evolutie si implinire ca oameni (fara a face parte din el, cunosc un astfel de grup, tineri lucrand in publicitate-pe care am ajuns, astfel, sa o detest mai putin- cercetatori si empatici, cautand mereu cultura de buna calitate si evoluand impreuna, masurabil, cel putin din perspectiva mea, un observator neintentionat dar bucuros)

Si pentru a nu cadea si eu in eroarea invatamantului abstract, separat de lumea concreta, in care cel mai adanc instinct ne cere sa supravietuim, iata si un exemplu:

Cristina si Andrei sunt sora si frate, 5 respectiv 10 ani. Andrei s-a intors acasa cu o figurina din lemn, gasita cine stie pe unde. Brusc, papusile devin neinteresante pentru Cristina care vrea si ea sa o tina in mana. Andrei refuza, pe un ton categoric, si astfel incepe o tornada emotionala periculoasa pentru toti, mai ales pentru tatal lor aflat in camera alaturata (adancit in cunoasterea inegalabililor Cristiano Ronaldo si Ribbery-adica meciul Bayern Munchen-Real Madrid, pentru  soccer illiterates). Stiu, te intrebi cum e posibil sa inceapa un scandal monstru pornind de la o prapadita bucata de lemn, si cred ca faci asta pentru ca ai uitat cum e sa fii copil.

Insa lucrurile chiar asa stau, deci tatal intervine in felul lui: ii cere lui Andrei sa-i dea jucaria si surioarei lui, pentru cateva minute. Nu am spus il roaga si cu atat mai putin il intreaba daca vrea, de ce nu vrea, stuff like this. Ii cere desi un cuvant mai potrivit ar fi „ii ordona”, daca e sa tinem seama de tonul vocii si privirea incruntata. „E clar, tata e furios”, ar fi spus oricine (cu atat mai mult fiul lui). Asa ca, inspaimantat de furia tatalui, Andrei ii arunca jucaria Cristinei si iese val-vartej din camera (ducandu-se la mama, dar asta e o alta poveste in care nu intru, ca sa nu scriu un roman psihologic). Cristina are acum figurina doar pentru ea, tata se poate intoarce la oamenii de stiinta de la televizor (cum, fotbalul nu este o stiinta?), everybody happy. Sau poate nu? Sa-i luam pe rand:

  • Andrei este frustrat (nu se mai poate juca) si speriat (de furia tatalui). Sub nicio forma nu se simte iubit („nu-i pasa nimanui de mine!”). Drepul lui de a poseda o jucarie gasita de el nu a fost respectat, mai mult, a fost calcat in picioare. A fost necesar sa cedeze in fata unei forte superioare (tatal). A fost deprivat de placerea capabil sa si-o ofere singur, manipuland figurina in fel si chip. Ce a invatat despre realitate? Ca nu esti in siguranta cu oamenii de care ai cea mai mare nevoie (tatal) si ca starea ta de bine depinde de forta altora. A invatat sa devina victima (si acum plange in bratele mamei sale, care il „salveaza”)
  • Cristina a aflat ca, daca tipi suficient de tare, in cele din urma obtii ceea ce vrei. Realitatea nu este un loc in care sa-ti folosesti resursele intr-un mod responsabil ci un loc in care poti folosi resursele altuia (puterea tatalui) daca reusesti, intr-un fel oarecare, sa-l manipulezi. Aproape ca nu trebuie sa faci nimic, doar sa gasesti punctul sensibil al cuiva si acela va face lucrurile in locul tau (daca acest scenariu se consolideaza, poti anticipa cum va fi partenerul de cuplu al Cristinei, peste 20 de ani?)
  • Tatal e mandru ca a rezolvat situatia (se poate uita linistit la meci) desi o alta parte din el este nelinistita („ti-ai pierdut controlul si ai tipat la copii”). Mai realizeaza ca nu a oferit sprijin emotional lui Andrei si, de fapt, nici Cristinei (i-a implinit dorinta dar nu i-a ascultat sentimentele). Emotiile copiilor lui nu au fost puse in cuvinte si nici nu au fost exprimate pana la capat, ramanand astfel neintegrate (si sigur vor fi reluate alta data, deoarece that’s simply our mind). Andrei s-a simtit respins („eu nu contez”) iar furia Cristinei, izvorata din nerabdare („vreau si eu jucaria, acum!”), nu a patruns in constiinta ei ci s-a descarcat intr-o actiune („tip de nervoasa ce sunt!”). I-a  luat partea Cristinei, fiind astfel nedrept cu Andrei. Insa daca analizam mai atent, putem descoperi ca tatal nu a protejat-o nici macar pe fiica lui (invatand-o ca poate obtine lucruri usor, agitand apele si tipand). Exista totusi cineva protejat in aceasta scurta poveste: el insusi. Tatal s-a protejat doar pe sine.

 

El este cel care nu putea suporta felul in care copiii lui isi stabilesc rolurile si isi rezolva problemele personale. El avea nevoie de liniste (jocul de fotabal este mai solicitant decat  „Critica ratiunii pure”). El a aratat cine este seful (chiar asa, cu niste copii?). El si-a impus punctul de vedere, fara dialog, deci fara a stabili o conexiune emotionala. A castigat tatal? Sigur, a obtinut linistea visata. Si plateste un pret pentru asta? Bineinteles! In mai putin de un minut copiii lui au invatat, in esenta, una dintre cele mai proaste lectii posibile:psihologia de victima.

Iar acesta este doar un episod minor, petrecut intr-o seara de august, in vacanta. Cate asemenea „lectii” ne-au fost „predate” de parintii nostri sau le oferim, inconstienti, copiilor nostri? Care sunt efectele lor cumulative? Cum ajungem sa ne reprezentam realitatea si de ce ne mai miram cand participam la lupte absurde, transferentiale, cu autoritati asupra carora ne proiectam frustrarile infantile si amaraciunea unei copilarii, sau tinereti, neintelese si respinse?

Cand rostesc cuvantul educatie am in vedere multimea acestor mecanisme psihologice si responsabilitatea sociala pe care specialistii sunt chemati sa si-o asume. Daca lucrurile acestea ar fi putut fi invatate fara ajutor, el ar fi fost descoperite de mult. Insa realitatea este cu totul alta. Asa cum softurile nu se scriu singure, ci e nevoie de profesionisti IT, nici mintile noastre nu se schimba de la sine. Suntem in situatia de a trece peste orgolii ridicole si neproductive si de a accepta, indifent de varsta, ca putem invata sa fim mai atenti cu natura umana, ca exista anumite mijloace potrivite de a o stimula sau ocroti, ca nimeni nu s-a nascut expert in comunicare dar multi putem deveni suficient de buni (ca sa il parafrazez pe Winicott). Pentru asta sunt necesare contexte, proiecte , initiative, bani. Dar mai presus de toate, ma gandesc, e nevoie de constientizare si disponibilitate. Uneori, cand doi copii isi negociaza relatia, cel mai bine este sa nu intervii dar sa veghezi sa nu ajunga sa se raneasca. Cine supravegheaza insa relatia noastra cu realitatea? Nimeni. Aceasta responsabilitate ne apartine, in fiecare secunda, pana la sfarsitul vietii.

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin