Senzatii si perceptii. Memoria. Atentia. Gandirea. Motivatia. Afectivitatea. Iata ce procese psihice pot fi studiate in cadrul capitolului 2 al unui manual de psihologie pentru clasa a X-a din 2000. Lipseste „vointa”, observ imediat. Si „reprezentarile”, ai putea adauga tu, daca suntem de-o varsta. Pe vremea mea (noastra), cine dadea la admitere o proba din psihologie era obligat sa invete cum e cu intensitatea efortului volitiv si imaginile intuitive ale obiectelor care apar in absenta acestora (poti inlocui „a invata” cu „a memora”).
Am fost surprins, ulterior (dupa admitere), constatand cum in manualele americane de psihologie „vointa” nu beneficiaza de un capitol separat (si, crede-ma, nu am citit doar unul care ar fi putut fi o exceptie). Hmm, tocmai ei, pragmaticii, sa nu fi considerat ca fiind necesara studierea mecanismelor prin care ne incordam pentru a face fata obstacolelor? Ah, sa nu-ti imaginezi ca fiind vorba de un manul pentru liceu strucura lui nu este urmarita si la facultate. Imi aduc aminte, cu nostalgie, cum incercand sa inteleg manualul dupa care invatam, la 27 de ani, ma intrebam ce reusesc sa priceapa adolescentii de 16-18 ani (inca ma mai intreb!)
Am fost curios, evident, si am cercetat si manualele britanice. O abordare diferita si, cu toate acestea, un capitol separat consacrat vointei lipsea. Nu e curios? Oare noi, romanii, avem nevoie sa izolam, didactic vorbind, acest proces psihic pentru a-l intelege mai bine? Si inca nu-l intelegem deoarece nu-l stapanim la un nivel satisfacator? Sa fie unul din efectele (perverse!) ale Mioritei? Sa fie o alegere in oglinda cu tendintele noastre colective catre obedienta, pasivitate si „lasa-ma sa te las”? Oare de aceea (printre altele) suntem ultimii in Europa (la concurenta cu vecinii care cultiva castraveti, dar nu la Kozlodui) in orice clasament? (mai putin la km de autostrazi si tuneluri prin munti, unde conducem detasat)
Acesta nu este un articol despre vointa. Vreau doar sa spun ca sunt incapatanat si imi era greu sa o spun din prima. Daca se intampla sa ma intereseze ceva cu adevarat (exista si interese de tip „bullshit”) sunt in stare sa consum orice fel de resurse, inclusiv ale altora, pentru a ma lamuri, a intelege, a face lumina. Stiu, suna mai bine daca ii spun „perseverenta”. Sau sa fie „perfectionism”? Poate curiozitate scapata de sub control? Sau nevoie nevrotica de cunoastere? Vezi ce grea e psihologia personalitatii? Cum stii ca ceea ce masori este exact ce vrei sa masori? (asta in cazul fericit in care dispui de un instrument de masura)
Sunt darz, persistent sau staruitor? Sunt ambitios si indaratnic? Capsoman, eventual? Sau, intr-o cheie mai flatanta, pasionat de cunoastere? Eu am renuntat la cautarea acestor raspunsuri (weak will, i suppose) si daca tu ai vreo idee fixa, da-mi, te rog, de stire, insa intr-un mod obstinat. Fiind tenace sau pur si simplu pasionat vreau sa-ti marturisesc, astazi, cum acord sens vietii mele, cu speranta ca esti la curent cu viziunea mea dinamica asupra realitatii (pe scurt, pentru noii vizitatori, cred ca realitatea nu are sens, nu doreste nimic, nu se indreapta in nicio directie)
Sensul meu are de-a face cu libertatea. Nu stiu de ce (si adesea ma incomodeaza aceasta pozitie) imi doresc pentru oameni existenta unui gen particular de sansa. Mai direct spus, vreau ca oamenii sa aiba posibilitatea de a gandi liber. Tot fara sa-mi fi propus, am o sensibilitate pentru copii (insa de la 2-3 ani in sus, cum stiu prea bine cei apropiati!). Pur si simplu imi plac foarte tare copiii, fie si numai pentru motivul ca inca nu au inceput sa produca bullshit (dar o vor face). Din aceasta combinatie neplanificata a iesit un sens care imi orienteaza viata. Am si eu o cauza pentru care lupt (adica imi mobilizez, din cand in cand, resursele). Stiu, pe de alta parte, aproape cu certitudine, urmatorul lucru:
Toate cauzele pentru care luptam sunt deja pierdute.
Daca ai devenit brusc insuportabil de trista, in acest moment, opreste-te din citit si apuca-te repede de altceva. Ne-am intalnit prea devreme. Altfel, afirmatia de mai sus este perfect consistenta cu o perspectiva existentialista asupra vietii. Aminteste-ti, de exemplu, ca Soarele se va stinge si nu vor mai fi oameni pe Pamant (desi eu cred ca, inainte de acest eveniment cert, cel putin un asteroid bezmetic va face „buf!”)
In aceste conditii (cauze deja pierdute, indiferent de natura lor) am ales sa actionez pentru a proteja mintea copiilor. Crezi ca ma intalnesc cu mogaldetele si vorbim tot felul de lucruri? Nicidecum, eu nu lucrez cu copiii. Lucrez cu parintii lor! (mai ales cu potentialii parinti, deoarece cu actualii e deja dificil) Speranta mea este urmatoarea: intelegand, pe cont propriu, ce placut si important este sa gandesti cu mintea ta si sa descoperi realitatea, ghidat de propria ta experienta, intr-o zi, cand vor fi parinti, tinerii de azi vor dori sa creeze contexte potrivite pentru copiii lor astfel incat si prichindeii, crescand, sa pretuiasca libertatea de a gandi.
Daca ai inteles in ce fel sunt pasionat, dau sens vietii si ma trezesc dimineata pentru a actiona in serviciul unei cauze deja pierdute iti va fi usor sa realizezi (dar nu si sa accepti, mai ales daca te vei simti vizat) in ce directie merge furia mea si agresivitatea manifestata, din fericire, doar la nivel de idei impartasite, din lipsa de masa musculara suficienta.
Sunt indignat si dezgustat de indoctrinarea copiilor si a tinerilor!
Avand tangente cu psihologia, de cativa ani buni, am remarcat ca exista numeroase feluri de indoctrinare, cea religioasa fiind doar cea mai vizibila. Mecanismele psihologice ale indoctrinarii sunt cu atat mai fascinante cu cat cei care incearca sa modeleze mintile tinere intr-un anumit sens, aprobat si valorizat de ei, sunt, nu de putine ori, bine intentionati. Copiilor trebuie sa li se transmita valori, nu-i asa? Trebuie sa invete ce este bine si ce este rau, ai ceva de obiectat? Trebuie educati si socializati! (pentru ca sunt niste mici brute, niste animale iresponsabile, corect?)
Gandindu-ma la acest subiect si fiind suficient de norocos pentru a avea mici momente, intamplatoare, de luciditate, am ajuns la urmatoarea idee pe care ma grabesc sa o impartasesc aici cu tine, altfel o uit (deoarece am si eu o varsta!). Cred ca am inteles cum poate fi identificat un climat (sau o persoana) favorabil sau conceput limpede in directia indoctrinarii:
Intrebarile sunt descurajate!
O persoana interesata sa te faca sa gandesti intr-un anumit fel, adesea intr-o pozitie de autoritate, nu-ti va permite sa pui intrebari sau te va sanctiona daca o vei face (pana la a te exclude din grup) sau se va infuria (cu sanse mari de a deveni irationala) sau, in cazul unor strategii mai subtile, se va victimiza si va suferi.
In orice proces de indoctrinare intrebarile sunt periculoase.
Aplica acest criteriu, incepand de azi! Observa cum reactioneaza si cum se comporta oamenii care vor ceva de la tine atunci cand le pui intrebari, cand ai indoieli, cand vrei sa examinezi subiectul din mai multe perspective, cand cauti explicatii alternative, cand soliciti motive convingatoare si temeiuri puternice, pe scurt, cand esti inteligent!
Inteligenta, gandirea corecta (la care se ajunge prin exercitiu, nu e un drept din nastere), cercetarea rationala si examinarea atenta a afirmatiilor, mai ales a celor extraordinare (un batran burtos aduce cadouri copiilor, in luna decembrie, dar nu tuturor, adica ii cam sare la numaratoare pe cei din familii sarace si un alt batran, sau poate tanar, dar sigur nu femeie, va oferi cadouri adultilor, dupa moarte, dar nu tuturor ci in functie de anumite criterii, mai ales geografice)-iata cateva arme letale in lupta deschisa si de guerila cu indoctrinarea.
Bisericile, moscheele, templele, da, acestea sunt locuri in care indoctrinarea este asumata si, cel putin din acest punct de vedere,ma inclin, deoarece jocul este cinstit (insa nu vreau ca statul sa construiasca o catedrala extrem de scumpa din banii mei, dupa cum nu vreau sa cumpere avioane de lupta din aceiasi bani-si daca o face sa nu fie mirat ca nu-mi declar toate veniturile). Insa in forme acoperite, mascate, infrumusetate sau rationalizate indoctrinarea se petrece acasa (in familii), la scoala (generala, liceu, facultate), in corporatii (aici s-au gasit niste nume frumoase) si, pentru a nu fi considerat partizan, in scolile de formare in consiliere si psihoterapie (domeniul in care, de bine de rau, am acumulat ceva ce pare a fi competenta)
In cazul in care nu ai prins ideea acestui articol, din motive legate de IQ-ul tau sau al meu, revin si inchei: este despre libertatea de a pune intrebari celor care incearca sa ne vanda ceva (idei, mai exact). Te simti in siguranta cu acesti oameni? Vrei sa stii mai multe? Iti merge mintea? Sau, daca esti in situatia urmatoare, cauta sa faci ceva:
De ce ti-e frica sa pui intrebari?
Legislatia europeana si nord-americana s-au dezvoltat si violenta fizica a parintilor asupra copiilor este incriminata. Avansand, cele mai democratice societati sunt preocupate de corpurile copiilor si nu mai admit abuzurile fizice. Exista un consens tot mai larg privind practicile abuzive (bataia, mai pe romaneste) ale parintilor si o constientizare superioara a drepturilor copiilor. De ce sa ne oprim la corp? Eu merg mai departe:
Cred ca este potrivit sa protejam si mintea copiilor, nu doar corpul!
Stiu ca nu sunt singur in aceasta idee dar nici de aglomeratie nu ma pot plange. In anii 1900-1950 parea ceva normal ca femeile sa nu poata vota. Iti vine sa crezi? Inclusiv femeile acceptau asta (nu toate, bineinteles). Daca am fi acum in 1920 si eu as scrie un articol despre dreptul la vot al femeilor as parea bizar, neadaptat sau, in cel mai bun caz, nonconformist. Suntem insa in 2011 si scriu nu despre recunoasterea dreptului la vot al femeilor, castigat intre timp, ci despre recunoasterea dreptului copiilor la propria lor minte. Oricine ai fi, nu ai voie sa abuzezi de corpul unui copil si, in acelasi fel, cred ca nu ai voie sa abuzezi de mintea unui copil! Oare tu intelegi asta? (nu tu, cel care citesti, ci tu, cel sau cea care nu citesti)
Propun in locul indoctrinarii copiilor cu idei neverificate stimularea continua a gandirii lor si sustinerea curiozitatii lor naturale. Vezi, nu sunt doar ostil (luptator) ci si constructiv. Nu am putea oare trai intr-o lume mai buna daca mai multi oameni ar putea gandi independent, daca ar fi incurajate libertatea si originalitatea gandirii? Nu cumva mai multe minti libere ar face sa apara, eventual, forme mai interesante si creative de co-existenta sociala? Sunt de acord, o minte lasata mai mult in voia ei, mai putin controlata si influentata, deci mai spontana si mai autentica, ar putea fi si generatoare de haos. Insa eu, unul, avand o natura de jucator, accept asta. Am ales sa risc. Tu?