- Scoala de psihologie - http://www.scoala-de-psihologie.ro -

despre Ea, care se simte vinovata si despre El, caruia ii place asta (dar nu recunoaste)

Taman m-am intors de la un curs cu 20 de studenti foarte draguti (in aparenta, bineinteles) care m-au ascultat vorbindu-le despre posibilitatea de a prezice divortul cu o acuratete de 93% in timp ce participi la nunta preafericitilor care nu vor apuca, desi acum cred asta, 15 ani de mariaj (si le-am pus la dispozitie informatiile care permit astfel de estimari incredibile dar numai daca te numesti John Gottman si ai o dubla licenta, in matematica si psihologie).

Apoi am intrat in generosul subiect al vinovatiei, intr-o incercare temerara de a defini cu atentie termenii si a intelege mecanismele psihologice asociate cu vinovatia (si, mai ales, eliberarea de ea). Asa am ajuns, gratie unui remarcabil dialog cu un student, sa analizam cazul Ei, care l-a inselat pe El si acum se simte vinovata.

Vreau sa iau subiectul din sala de clasa si, iata, sa ti-l propun. Ce crezi, cum se poate elibera ea de vinovatie? Trebuie sa precizez ca si Ea si El, la inceputul relatiei, s-au angajat unul fata de celalat sa fie fideli. Amandoi si-au respectat angajamentul pana recent cand Ea, vai!, a calcat pe bec. Deoarece eu definesc „vinovatia” ca „experienta emotionala asociata cu nerespectarea unei reguli”, numesc ceea ce simte Ea, cum altfel, „vinovatie”.

Insa vinovatia e naspa (poate ma citesc si adolescenti!). Nu e usor de trai cu ea si, in fond, de ce sa traiesti cu ea? De ce sa nu te eliberezi de ea? Aceasta este si provocarea! Poate Ea sa faca ceva pentru a se elibera de vinovatie? Nu, a pretinde ca nu o mai simte nu este o solutie (ci o pacaleala). Bine, si ce sa faca? Se poate face ceva?

La aceasta intrebare exista doar doua raspunsuri. Reflecteaza, te rog, profund. Bravo, acestea sunt:

  1. Da
  2. Nu

Nu ma intreba care sunt acele actiuni in care se poate angaja la varianta (1). I-am chinuit deja pe studentii  mei de azi,pe care constat ca-i simpatizez intr-un mod evident irational (fara motiv, vreau sa spun). Vreau sa analizam impreuna varianta (2).

Sa presupunem ca Tu esti acel om care crede ca nu se poate face nimic. off, poate esti o persoana sensibila! Intr-un moment in care nu ma recunosc, hai sa admitem ca nu Tu, ci Eu cred ca nu se poate face nimic. dar de ce as crede asta inaintea experientei? sigur, pot aduce o serie de argumente chipurile rationale insa nu ele ma intereseaza acum. vreau sa invatam impreuna psihologie. Hai sa aflam ce anume din punct de vedere afectiv ma face sa cred ca nu se poate face nimic.

Ma urmaresti sau deja te identifici cu acest scenariu? (so typical, maybe?) De exemplu, pot crede ca nu se poate face nimic deoarece astfel pot trai urmatoarea satisfactie:

Dar mai pot crede ca nu se poate face nimic dintr-un alt motiv, la fel de abisal (si amenintator pentru imaginea mea de sine). Daca mai sus in spatele atitudini mele se afla latura razbunatoare (pe care nu o recunosc) mai jos poti gasi, in toata splendoarea ei, credinta ca sunt un zeu (sunt o fiinta complexa, ce naiba, nu pot fi doar razbunator). Cred ca nu poti face nimic deoarece:

Crezi ca ar putea fi si alte motive secrete (in sensul de inaccesibile constiintei) in spatele convingerii ca Ea nu poate face nimic? Te rog, spune „da” (halal profesor, nu ma pot abtine!). Si, daca ai timp, joaca-te putin cu tendintele stranii (dar comprehensibile) ale mintilor noastre. Si, dupa ce le-ai descoperit, revino la intrebarea initiala si vezi daca nu cumva optiunea (1) este mai favorabila Vietii, daca nu cumva a crede ca la probleme psihologice foarte delicate exista solutii (desi nu facile) este o atitudine in favoarea curgerii Vietii. Curgere catre ce? Hai ca esti culmea, ti-am spus de atatea ori, in numeroase feluri. Catre nimic!