Brassica rapa. Ai mancat vreodata? (sau ti-a frecat-o cineva?- nu, nu e limbaj indecent, doar o expresie populara). Face parte din clasa Magnoliopsida. Sa ma refer cumva la magnolii? (ce scor la „deschidere catre experienta” as putea avea daca te chestionez in legatura cu consumul de magnolii la micul dejun?).
Nicidecum, ma refer la o leguma cu o radacina bulboasa folosita de Roy Baumeister intr-un experiment relativ recent (1998) si care ar putea deveni un „clasic”, alaturi de alte experimente senzationale precum cele ale lui Asch (conformismul), Garcia (aversiunea conditionata fata de gust) sau Mischel (amanarea gratificatiei). Iata-l povestit, deoarece presimt ca nu esti abonat la Journal of Personality and Social Psychology (si nici nu ai dat 190 USD pe „Handbook of Social Psychology”, cele 2 volume in 2000 de pagini, editia din 2010):
Subiectii stau in fata unei mese pe care sunt insirate tot soiul de bunatati: prajituri foarte proaspete, ceva ciocolata mereu atragatoare si o serie de ridichi incredibil de apetisante (sau poate in ultimul caz ma insel, fiind, pana nu demult, vegetarian fanatic). Unii au voie sa guste din prajituri si ciocolata (sarmanii de ei!) iar altii au voie doar sa se uite. Ocupati, chipurile, cu altceva, cercetatorii (despre care acum, daca ma citesti de ceva timp, stii deja ca sunt cruzi, vicleni, sadici, nepasatori, pe scurt, niste brute cu IQ-uri de la 120 in sus) ies din incapere si ii privesc pe bietii subiecti din „conditia ridichiilor” (ma exprim pe scurt) cum lupta, din greu, cu tentatia. Se uita cu jind, cu dragoste, cu dor la ciocolata si prajituri dar reusesc sa nu le manance (cativa doar le miros, transfigurati).
Apoi sunt invitati intr-o alta incapere unde li se cere sa rezolve cateva puzzle-uri. Doar ca psihologii lipsiti de orice farama de umanitate (majoritatea agnostici, sper ca intuiesti) nu le-au spus ca puzzle-urile sunt insolvabile. Adica nefericitii omuleti urmeaza sa se lupte, intelectual, cu o serie de probleme care nu au rezolvare (incredibil, cum au putut comitetele de etica sa accepte acest experiment?).
Iata rezultatele: cei care au halit ciocolata si prajituri au dedicat aproximativ 20 de minute din viata lor cautarii solutiei la puzzle-uri si apoi au abandonat. Dar „vegetarienii”, ce crezi, au stat mai mult pe baricadele logicii sau mai putin? Sa nu uitam ca si ei poftisera la prajituri dar se abtinusera (ca orice vegetarian din lumea reala, corect?). Ai fi de acord sa-ti comunic raspunsul maine?
Poate ca tu ai fi insa eu nu rezist pana maine (oare de ce?).Cei care consumasera doar ridichi (nu e un studiu despre alimentatie, reamintesc, ci unul de psihologie sociala!) au renuntat dupa numai 8 minute. Aproape de 3 ori mai repede! E suficient de semnificativ? (mananci calule ridichi?-sau era altfel?)
De ce? De ce nu au rezistat 20 de minute, asa cum au reusit colegii lor adanc imersati in dulcele pacat? Ah, poate vrei sa stii ce s-a intamplat in grupul de control: au lucrat, in medie, 20 de minute. Deci se intamplase ceva special cu cei care au mancat ridichi si, mai important, nu au mancat prajituri (in sensul ca le-au dorit dar s-au abtinut). Vrei sa numesti tu acest ceva?
Ego-depletion, in cazul in care esti vorbitor (sau iubitor) de limba engleza. In traducere: ceea ce numim „vointa” (sau, mai riguros, „putere a vointei”) seamana foarte mult cu un muschi. Obisnuiesti sa faci unele exercitii fizice? Daca „da” stii ca poti face exercitii pana la epuizare (desi nu cred despre cititorii mei ca ar fi genul acesta de radicali) sau, cu ajutorul unui program bine conceput, iti poti intari muschii, in mod gradat.
Puterea vointei este un fel de muschi.
Cei care au avut permisiunea de a gusta (folosesc un eufemism) din prajituri si ciocolata nu si-au consumat puterea in incercarea de a se abtine pe cand ghinionistii care au avut voie sa manace doar ridichi exact asta au facut. Supusi, imediat, unei probe care le solicita, din nou, capacitatea de autocontrol, cei care nu mai aveau cine stie ce putere au renuntat dupa doar 8 minute pe cand ceilalti, care aveau mai multa forta in „muschi”, pentru ca nu o consumasera luptand cu tentatia, au rezistat sensibil mai mult (20 de minute).
Te rog, citeste acest articol cu mintea prezenta: din el nu rezulta ca trebuie sa introduci si mai multe prajituri in alimentatia ta zilnica! (sau sa renunti la fabuloasa leguma cu gust intepator). Experimentul demonstreaza felul in care puterea vointei este o cantitate variabila de „ceva” (ghici glucitoarea mea!-imi cer scuze pentru erorile de tastare) iar acest „ceva” uneori este din belsug iar alteori e cam „pe terminate” (dar exista posibilitati de „realimentare”).
Pe de alta parte, vegetarienii care inregistreaza succes dupa succes in lupta herculeana cu ispitele ar putea intelege unele esecuri minore, deculpabilizandu-se (nu ma pot stapani, inca mai raspandesc idei terapeutice!). Iar partenerii de cuplu ar putea intelege de ce, dupa cate o zi grea (o zi in care au fost perseverenti pe plantatia corporatista) se cearta din te miri ce exact inainte de cina (desi s-ar putea abtine de la comentarii rautacioase pe seama micilor imperfectiuni ale partenerului).
Sunt de acord, Roy Baumeister (mentorul actualului presedinte al Society of Personality and Social Psychology), puterea vointei este un fel de muschi psihologic! E adevarat ca unii se nasc, pur si simplu, cu o putere mai mare. Dar la fel de adevarat este ca ea poate fi amplificata (pana la un punct, desigur). Fac si eu unele experimente in aceasta directie, de cativa ani. Insa abia recent am aflat ca, in afara de inteligenta, exista un singur alt factor psihologic care poate prezice, in mod consistent, calitatea superioara a vietii.
As vrea sa spun ca sunt dulciurile dar nu o voi face, pentru ca nu e adevarat. Totusi: ce mi-a permis sa rezist impulsului initial?
Baumeister, R. F., Bratslavsky, E., Muraven, M., & Tice, D. M. (1998). Ego depletion: Is the active self a limited resource? Journal of Personality and Social Psychology, 74, 1252-1265.