O tanara femeie, pe care o voi numi Ea, se indragosteste de un barbat cu cativa ani mai mare (un El). Sentimentele, din fericire, sunt reciproce asa ca, dupa un timp, siguri ca fac cea mai buna alegere, se muta impreuna. Acest eveniment, cuplat cu expirarea perioadei de gratie (in general pasiunile amoroase nu dureaza mai mult de doi ani), incepe sa arunce unele dubii asupra alegerii. Insa ceea ce face totul mult mai nesigur este descoperirea, de catre Ea, a unei ex pe care El o mai suna din cand in cand si, vai, chiar se mai intalnesc (iar El pretinde ca nu se intampla nimic:”doar stam de vorba”). Ea se simte amenintata de „fosta”, sufera tot mai mult din cauza indoielilor si geloziei si, pentru a pune capat acestui calvar, decide sa se desparta.

Toate bune si frumoase. Intalneste un alt El, apoi inca unul dar nimic nu se leaga. Desi ei sunt, dupa toate standardele ok, lipseste ceva, acel quelque chose imposibil de definit (iar Ea este inca suficient de radicala pentru a nu accepta compromisuri). Totusi, dupa alti cativa ani de cautari si dezamagiri, Ea hotaraste sa-si ofere totusi o sansa asa ca accepta cererea in casatorie a unui barbat care o iubeste, loial, de mai bine de 5 ani. Numai ca, ce crezi, in acest moment reapare pe scena…El! (nu e o telenovela, e o aplicatie in viata reala a psihologiei sociale)

In cuida tuturor sfaturilor celor apropiati, Ea respinge cererea si revine la El, nu inainte de a se asigura ca a terminat definitiv orice relatie cu acea ex (comportament cat se poate de rational, de altfel). Primeste asigurarea si reiau legatura, Ea fiind convinsa ca El este „acela” (una din iluziile noastre favorite, inclusiv a mea). Doar ca, ce sa vezi, nici nu trec bine cateva luni si Ea, din intamplare (cand clientele mele imi povestesc astfel de coincidente devin chiar mai sceptic decat sunt de obicei) afla ca ei isi scriu mail-uri si, ce surpriza, continua sa se vada. Crezi ca Ea a renuntat pentru a doua oara?

Asa ne-am putea astepta noi, cei din afara. Insa principiul disonantei cognitive (Festinger) si teoria autoperceptiei (Bem) functioneaza. Cine era Ea in ochii ei, in primul rand? O persoana care intalnise „marea dragoste” si facuse un sacrificiu pentru a onora aceasta sansa. Mai mult, se angajase public in acest sens, renuntand la o casatorie aproape oficializata. Nu mai putea da inapoi. Comportamentul ei (acela de a ramane in relatia) trebuie sa fie consistent cu credintele ei („il iubesc pe acest barbat”). Si ce crezi ca se intampla?

Da, inevitabilul! El si ex nu doar ca se intalnesc frecvent ca doi vechi prieteni (nimic in neregula pana aici) dar au si momente de intimitate fizica (in urma carora ex ramane insarcinata si face un avort). Ea stie asta si accepta deoarece „nu poate lupta cu sentimentele ei”. El este mai mult decat multumit, avand sansa de a fi cu doua femei simultan, liber oricand sa renunte la una din ele. Ea se dedica relatiei (crede-ma, chiar este devotata), tot mai convinsa ca a intalnit dragostea „aceea” minunata, insuportabila, tragica, sacrificiala.

Ca unul mai familiarizat cu mecanismele psihologice si tendintele mintii de a se autopacali, sunt mai inclinat sa nu cred aceasta varianta (respectul Ei de sine se deterioreaza incet dar sigur, cu greu fiind acesta un semn al relatiei implinitoare). Intre „marea iubire” si forta emotionala generata de disonanta cognitiva (sau nevoia de a-si explica propriul comportament altfel de neinteles) aleg lipsa de romantism si cinismul celui care distruge iluziile, mai ales cand acestea, la randul lor, il distrug pe cel, cea in acest caz, care crede in ele.

Stii si tu persoane consumate de sentimente intense si „obligate” de „dragostea lor neconditionata” sa ramana in relatii cu dependenti de drog, alcoolici, infideli si alte tipuri de barbati/femei cu serioase probleme personale nerezolvata? Ai putut evalua, de aproape, poate chiar fiind implicata, intr-o forma sau alta, magnitudinea acestor iluzii create, de fapt, de dorinta de consecventa izvorata dintr-o puternica disonanta? Poate ca cei care iubesc, sau doar isi imagineaza asta, ar merita sa afle mai multe despre Festinger, Heider, Newcomb, Bem sau urmasii lor.Journal of personality and Social Psychology ar putea fi o lectura mai hranitoare (desi chinuitoare, intr-un fel) decat Cosmopolitan. Nu spun ca nu cred in sentimente autentice si iubiri minunate. Exista si asa ceva in marele spectacol al Vietii. Spun doar ca ele nu pot fi traite in absenta unei constiente extinse si a unei intelegeri suficient de patrunzatoare pentru a distinge „papusarul orb” din creierele noastre de sinele real si armonios angajat in propria lui devenire.

Exemplul pe care l-am oferit azi, numit dintr-o perspectiva „devotament, loialitate, sentimente stabile” sau „love’s eternal torments”, este doar unul din clasa de experiente iluzorii spre care modelele de actiune cvasi-mecanica din mintile noastre ne cheama. Este teribil de dureros sa constati ca o mare iubire a fost, de fapt, o mare inselatorie, creata, inconstient, chiar de tine. Dar si mai dureros este sa traiesti in ea in continuare, fara sa-ti dai seama. Cat despre lucrurile incredibile pe care le fac oamenii pentru a evita disonanta, nu doar in sfera relatiilor de cuplu, mai avem timp sa vorbim (observi cum iti creez asteptari si te ancorez? Da, sunt un bandit manipulativ, sper, usor de iertat, pentru ca tu esti o fiinta deosebita, nu-i asa?).

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin