In vizita la parinti. Trebuie sa mergi. Nu-ti place, nu vrei, nu te simti bine dupa aceea („mi se scurge toata energia”, imi spunea cineva). Nu gasesti niciun beneficiu personal, oricat de atent (si ingaduitor) ai cerceta. Dar mergi (impreuna, daca e cazul, cu partenerul tau care, culmea, uneori se simte mai bine ca tine). De ce te duci, totusi? Ce rost are sa persisti intr-un comportament ale carui rezultate, in mod repetat, sunt neplacute? Ce forta mai adanca te scoate din casa, intr-o duminica, si te propulseaza intr-un loc in care toata buna dispozitie, daca mai exista, se va pulveriza? Ce retea neuronala te cheama spre o portie noua (de fapt, cam aceeasi, de fiecare data) de nervi, dezamagire, sentimentul de a fi neinteleasa si, cateodata, greata? Stii si tu raspunsul, eu doar il subliniez:

Motivul pentru care faci acest lucru, desi nu iti doresti, este frica. O parte din mintea ta nu a crescut. Identificat cu aceasta parte, inca te mai simti un copil neajutorat, un baietel sau o fetita care nu se pot opune imperativelor parentale. Ti-e teama de consecinte! Mediteaza putin la urmatoarea intrebare: Ce-ar putea sa-ti faca? Acum ai 25 sau 35 sau 55 de ani. Esti adult, stai pe picioarele tale, ai casa ta. Ti-au crescut sanii (poate chiar ai copii), folosesti tampoane, stii ce este acela un prezervativ. Consulta-ti buletinul! Avand varsta pe care o ai, acum, i-ai putea refuza: „Multumesc pentru invitatie, mama si tata, dar nu voi veni. Vreau sa fac altceva”. Nu trebuie sa le spui de ce nu vii, nu e necesar sa te justifici. Nu trebuie sa le dai explicatii, daca nu doresti asta! Este dreptul tau sa faci ce doresti cu timpul tau. Au trecut timpurile in care altcineva hotara asta („Du-te sa-ti faci lectiile!” sau „Gata cu joaca, vino in casa!”)

Recomandarea mea este sa mergi in vizita la parinti atunci cand tu simti asta (si in situatii urgente, bineinteles, dar acestea sunt rare statistic). Daca vrei (iti face o imensa placere) sa mergi des, du-te des! Daca vrei sa mergi rar, atunci mergi rar! Si daca nu vrei sa te duci, ei bine (how ludicrousit may sound?) nu te duce! Iar acum, vor considera unii, supralicitez: Si nici nu-i suna, daca nu vrei cu adevarat sa vorbesti cu ei! Nu te-ai saturat de aceste datorii absurde? Pana cand vei trai in minciuna, pretinzand ca ai sentimente pe care de fapt nu le ai si facand lucruri pe care, in sinea ta, le urasti?

Eu imi sun mama (doar ea a mai ramas) uneori, la doar 24 de ore de la ultima conversatie, alteori trec si 3 sapatamani fara sa vorbim. Nu simt nici o datorie de a suna (faimosul checking out) si nici nu sunt culpabilizat pentru asta (si chiar daca as fi, nu ar avea niciun efect, deoarece resping vina proiectata). Cand ea vrea sa vorbim, ma suna (daca are noroc, bineinteles, e de notorietate telefonul meu aproape mereu inchis-inca nu a invatat sa scrie sms-uri, dar asta e problema ei). Imi place foarte mult acest gen de relatie. Nu are cheie de la casa mea si nu vine niciodata neinvitata. Pluteste, intre noi doi, un respect al libertatii celuilalat care mi-a devenit de la sine inteles si sunt mirat cand nu-l aflu si in alte relatii. Nu am negociat niciodata acest tip de comportament, pur si simplu a aparut in mod natural, pe masura ce am crescut (nu cred ca mama ar putea sustine, in termeni academici, o discutie despre granite si teritoriu, si nici nu-mi pasa de asta cata vreme intelege intuitiv specia aceasta de problematici nu doar importante ci si subtile)

Nu iti spun sa ma copiezi, doar te invit sa descoperi la ce bun sa faci lucruri impotriva vointei tale. Doar pentru a-i face placere altuia? Si cu tine ce faci? De ce sa te tradezi? Stiu, unii vor spune imediat: „Egocentricule, ingratule, asa iti rasplatesti parintii?” Fii pregatit (oamenii sunt inca foarte indragostiti de pietre) si aminteste-ti proverbul cu caravana (si cainii). Relatiile hranite de datorie, prin care nu circula emotii si sentimente autentice, sunt fara indoiala toxice (te intereseaza o lingurita de venin?). De ce sa nu le schimbi? De ce sa nu le adaptezi la cine ai devenit? De ce sa nu le opesti, daca acesta este cel mai bun lucru pentru tine? Cine vrei sa faca asta? Emil Boc? (el inca mai primeste pumni in cap de la tatal lui-nu glumesc, am vazut la tv) Sfantul Duh? (el inca mai dezleaga misterul inseminarii artificiale) Copilul tau ? (el doar te priveste atent, te inregistreaza pe centrii subcorticali si se auto-programeaza pentru un comportament similar, peste 20 de ani)

Sunt intrebari retorice, normal. Tu esti responsabil pentru viata ta. Tu esti cel care poate manifesta grija fata de nevoile si dorintele tale. Tu ii poti spune copilului interior: „Esti in siguranta cu mine. Eu sunt acum parintele tau”. Te chem catre acest fel nou de a trai! Nu te-ai plictisit de frica asta nenorocita? Nu vrei sa fii vultur, acvila sau condor, macar pentru o zi? Vrei sa ramai toata viata un pui de gaina? (oricum te vor face friptura) Un catelus dragut si cuminte? Nu vrei sa simti un pic ce inseamna sa fii leu, tigru sau pantera? Ce energie minunata, ce forta curgatoare prin venele si arterele tale! (si da, ce masa imbelsugata, o antilopa-just teasing my vegetarian friends)

Cred ca putem trai cu mai putine minciuni si iluzii. Putem fi mai onesti si, cu siguranta, mai curajosi. Putem iesi din tipare nimanui folositoare si, pe termen lung, surse de patologii fizice (unde sa se duca toata furia pe care o reprimi?). citind, deunazi, despre cele 3 teorii ale adevarului (corespondenta, coerenta si utilitatea) ma intrebam unde sa incadrez adevarul emotional. Mi se pare ca adevar emotional inseamna a fi una cu realitatea. A inceta sa (te) mai minti, acceptand consecintele acestu fapt (invinovatire, acuzatii, respingere). A spune „nu” atunci cand este „nu”. A merge in vizita, daca vrei si daca ti se permite si a refuza o invitatie, daca asa simti.

Si cum sa faci toate astea? Aproape sigur ai nevoie de o permisiune. Cat m-am priceput, am incercat sa ti-o dau. Ai voie sa fii tu insuti! Ai voie sa cresti si sa lasi in urma teama infantila de a fi abandonat sau neiubit. Nu ai prea multe clipe la dispozitie (radicalii liberi lucreaza constiincios). Le poti trai altfel! Poti face lucrurile in felul tau cu riscul de a-i supara pe mama si tata? Ei si? Sa se supere si sa invete sa faca fata propriilor sentimente! Dupa o anumita varsta (21 de ani, plus minus) trebuie sa ne lucram singuri gradina si sa luptam cu buruienile personale (prezente peste tot, mai ales la sfinti). Eu numesc asta integritate si nu o vad separata de sanatatea emotionala. Si mai vad relatii incantatoare, uneori, intre oameni intregi. Fosti parinti, fosti copii. Astazi, adulti independenti.

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin