Cunosti pe cineva care in toiul unui conflict marital sa ameninte ca „pleaca la mama” sau, dupa o separare (divort) chiar sa fi plecat? Eu stiu, si inca multe persoane. Cine este „mama”? Este locul familiar, spatiul in care exista mai multa siguranta (adesea chiar casa parinteasca) si predictibilitate, necesar pentru a contrabalansa angoasa si suferinta emotionala declansate de o relatie amanintatoare.

Suntem facuti pentru a cauta siguranta si nu rezistam mult timp in medii periculoase si incerte (nu stii ce se intampla in urmatoarele momente). Toti inaintasii nostri au cautat si au gasit siguranta, de aceea au si supravietuit si au transmis genele mai departe. Aceasta pretioasa siguranta nu trebuie sa fie neaparat reala. E suficient, pentru a scapa, macar temporar, de anxietate, sa crezi ca esti in siguranta. Cand esti copil, de exemplu, a-i vedea pe Mama sau Tata in apropierea ta, este securizant (ai vazut copilasii care incep sa exploreze mediul si, din cand in cand, isi intorc reflex capul spre parinti?). Problema  este ca atunci cand cresti mama si tata nu mai pot fi prin preajma (poate pentru ca au murit) in timp ce nevoia de securitate ramane. Nu ti se pare ca o solutie se impune imediat? Cum ar fi daca un parinte mai mare (o fiinta superioara, care „i-a facut” pe mama si pe tata) ar putea avea grija de tine, cu conditia sa nu o superi? Cred ca esti de acord cu mine, aceasta credinta, prin simplitatea ei, este practic irezistibila. Nu conteaza ca aceasta fiinta este invizibila pentru toata lumea si ca nu-ti vorbeste direct, zilnic, asa cum faceau parintii tai. Sa ne amintim nevoia ta: tu vrei sa te simti in siguranta si credinta intr-o fiinta omnipotenta si iubitoare (adica ii pasa de tine) este mijlocul psihologic prin care obtii aceasta siguranta. Mai pe scurt, tu nu ai nevoie sa stii ci sa crezi.

Nu as condamna pe nimeni pentru o astfel de nevoie, perfect naturala. Suntem fiinte configurate pentru a evita pericolul iar lumea reala, aceea in care ne miscam, este dincolo de orice indoiala periculoasa. Trebuie sa facem ceva pentru a ne simti in siguranta. De aici („sa facem”) incep intrebarile mele. Poate ca unele actiuni sunt mai potrivite decat altele pentru a ne atinge obiectivul (siguranta). Poate ca unele actiuni sunt mari consumatoare de energie iar altele sunt mai economicoase. Poate ca unele actiuni, pentru a fi mai tehnic, blocheaza circuitele neuronale (inchid portile neurale) pe cand altele, dimpotriva, le extind sau le amplifica, dezvoltand foarte mult mintea.

Insa cum putem sti asta? Cum putem distinge intre actiunile corecte si cele gresite (dar seducatoare pe termen scurt)? Mi se pare o forma de inteligenta sa verificam ipotezele (sau credintele) din spatele lor. Daca o proprietate de tipul gandirii a aparut undeva pe parcursul acestui proces evolutiv si ne poate asigura certe avantaje in lupta nu doar pentru existenta ci si pentru o viata mai buna mi se pare potrivit sa o folosim la intregul ei potential, ceea ce inseamna desigur, sa o antrenam (exact opusul activitatilor actuale, nu cele de pe hartie, din salile de clasa sau de seminar). Nu suntem obisnuiti sa ne folosim facultatile mentale la un nivel inalt si nu suntem convinsi ca, prin ele insele, dincolo de rezultatele obtinute, pot genera efecte recompensatoare. Dar putem incerca, nu-i asa?

Este mult mai comod, stiu, sa tragem concluzii inainte de a judeca faptele intr-un mod atent si sistematic. Unii numesc asta „intuitie” sau „experienta” fara sa realizeze ca, uneori, e doar judecata pripita sau, pe numele ei mai popular, prejudecata.Este foarte simplu sa avem cateva categorii, eventual putine, in care sa-i inghesuim pe oamenii pe care ii intalnim. E roman sau tigan? E alb sau e negru(afroamerican, ca si cum termenul ar schimba aversiunea sau dispretul din interior) A terminat la stat sau la particulara? Si, pentru prietenii mei clinicieni: este histrionica, anxioasa, schizotipala sau obsesiva?

Lumea devine brusc, mult mai simpla, nu-i asa? Ai nevoie doar de cateva borcanele (sau paturi, ar spune Procust) in care sa-i bagi pe oamenii pe care ii intalnesti, avand grija sa citesti etichetele. Economisesti incredibil de multa energie psihonervoasa (si glucoza adiacenta), aceea care s-ar consuma daca ai cantari atent faptele, daca ai accepta explicatii alternative, daca te-ai impotrivi biasului de confirmare si daca ai trage concluzii din premise adevarate, fiind capabil sa rationezi corect.

Cine are timp pentru asa ceva? Eu, unul, nu, dar realizez ca sunt situatii de viata in care este necesar sa-mi fac timp, mai ales daca e vorba de decizii care pe mine sau pe altii ne vor influenta multa vreme de acum incolo (in cat timp te-ai hotarat sa te casatoresti sau sa cumperi o casa de 200.000 de euro?) Gandirea sistematica (folosirea neocortexului), spuneam, consuma multa energie si ii inteleg foarte bine pe stramosii mei (comuni cu ai tai) care nu-si permiteau sa faca asta deoarece hrana era mereu o problema. Sistemele automate, reflexe, „intuitive”, le-am spune astazi, de orientare reprezentau alegerea logica si necesara in acele circumstante profund insecurizanta (pericole la tot pasul). Doar ca lucrurile s-au schimbat, acum exista hrana din belsug si ne putem reface mereu rezervele de adenozin trifosfat. E adevarat, nu suntem inclinati sa procedam astfel deoarece exista mereu calea mai usoara a modulelor ancestrale.

Gandirea stiintifica nu este ceva natural.

Presupune efort, exercitiu, asistare competenta, educatie de calitate, perseverenta, esecuri, inaintari si regresii (sau „scufundari” in lumea primitiva a emotiilor). Dar asa cum cineva nu ajunge pianist fara sa exerseze multe ore pe zi, asa cum cineva nu ajunge chirurg doar pentru ca are dexteritate, niciun om nu devine capabil de gandire critica si cognitii mature fara sa-si mobilizeze vointa si sa faca ceea ce nu-i vine, adica sa actioneze impotriva naturii lui arhaice. Cred ca aici ne despartim unii de altii, in sensul urmator: unii merg, preponderent, pe calea biologiei in timp ce altii imbratiseaza cultura, incercand sa o armonizeze cu biologia. In viziunea mea, a doua atitudine este mult mai interesanta, deoarece sprijina complexitatea, insa nu neg posibilitatea ca mediul sa-i selecteze, pe termen lung, pe primii (adica, peste un mileniu sau doua, Mozart sau Beethoven sa fie niste ilustri necunoscuti in raport cu o serie de copii minune sau alti adulti, asociati cu localitati exotice). Nu vom trai si nu vom vedea dar ne putem aduce contributia intr-un sens sau in altul.

Am inceput prin a scrie despre „mama”, familiaritate si pericol. Complexitatea lumii este un pericol si principalul mod in care ne aparam este simplificarea. Ne dorim explicatii simple, usor de inteles. Ce poate fi mai atragator decat o fiinta iesita din comun care are grija de noi daca nu o suparam prea tare (si care oricum ne iarta daca acceptam sa facem alte cateva lucruri simple, cum ar, de pilda, sa o flatam, recunoscandu-i puterea)? Si ce poate fi mai usor decat sa crezi ca exista si sa nu-ti verifici aceasta credinta? E ca si cum ai plasa cateva prajituri in fata unui copil si apoi ai iesi din camera, spunandu-i ca, daca nu se atinge de ele, cand revii ii aduci altele (nu e doar imaginatia mea, un psiholog sadic pe nume Walter Mischel chiar a facut asta cu copiii de la o gradinita din campusul Stanford-da, la ei, in campusuri sunt gradinite si asta inca din anii ’60. El a testat controlul impulsurilor cu ceea ce a devenit cunoscut drept „testul prajiturii”)

Avem nevoie de certitudini si simplitate.

De aceea credintele, fie ele religioase (in fiinte supreme) sau cvasi-religioase (in teorii personale) sunt asa de atragatoare. Ele raspund unor spaime profunde, atenuandu-le, cel putin temporar. Din acest punct de vedere argumentul ca „Dumnezeu exista altfel de ce ar mai crede asa de multi oameni, din toate timpurile?” mi se pare slab. Oamenii cred pentru ca au mostenit acelasi tip de minte.Avem aceiasi stramosi, indiferent daca traim acum la Amsterdam, printre droguri usoare sau la Kabul, alaturi de cei care le produc. Creierele noastre nu pot fi altfel decat creierele stramosilor nostri care au reusit sa supravietuiasca, transmitandu-si genele pana la noi. Pana acum mai putin de un secol originea vietii era un urias mister si aveam motive mai puternice sa credem intr-un Creator divin al ei. Dar astazi exista genetica si biologie evolutionista iar ignoranta nu mai este o scuza (dupa cum a inchide ochii in fata descoperirilor stiintifice, atunci cand nu sunt ingrozit, mi se pare un fenomen uimitor, pe care il savurez)

Mintea aceasta arhaica, extraordinar de puternica, ne indeamna sa credem ca traim intr-o lume dreapta, in care nu exista victime nevinovate. Voi scrie mai pe larg despre acest subiect, de o importanta coplesitoare, in opinia mea, pentru a ma opune tendintelor irationale, specifice inclusiv unor curente din psihoterapie, de a-i acuza pe cei care sufera folosind principiul simplist „sufera pentru ca merita sa sufere”. Sunt primul care sunt gata sa recunosc responsabilitatea individuala si felul inconstient in care oamenii se pun singuri in situatii neplacute sau catastrofale dar, pe de alta parte, mi se pare evident ca exista si intamplare, altfel spus ca cineva poate sa sufere, de pilda de o boala, fara a fi facut ceva ca sa o „merite”, adica pur si simplu din intamplare (am crezut candva in recompense si datorii Karmice, imi asum acest trecut si il vad asa cum cred ca a fost, o etapa din copilaria mea cognitiva si nestiintifica).

Zuckerman (1975, „Belief in a Just World”-Journal of Personality and Social Psychology) i-a intrebat pe studenti daca sunt de acord sa citeasca unui orb. Unii studenti au primit aceasta solicitare cand erau in sesiune iar altii in afara perioadei de examene. Cine crezi ca a acceptat semnificativ mai frecvent? Cei cu program mai liber, nu-i asa? Doar ei isi puteau permite sa „piarda” timpul cu o astfel de activitate. Ei bine, nu! Studentii aflati in sesiune au fost mai degraba de acord. Stii de ce? Deoarece credeau intr-o lume dreapta. Faptele bune atrag recompense. Bine faci bine gasesti. Cineva acolo sus vede totul si aranjeaza circumstantele, fiecare primind ceea ce merita.What a wonderful world…i see skies of blue and clouds of white!

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin