copy-paste

Acest articol a fost scris anul trecut, dupa examenul de admitere. Anul acesta, fiind inca profesor si gratie unei vrajitorii, am reusit sa evit rolul de „corector”. Iar anul viitor sigur il voi evita din nou, dar din alt motiv:nu voi mai fi un profesor excelent remunerat de Universitatea din Bucuresti.

Astazi o serie de oameni tineri vor afla daca au devenit studenti (sau nu) ai Facultatii de Psihologie si Stiintele Educatiei. Se afiseaza rezultatele examenului de admitere desfasurat sambata. M-am numarat printre evaluatori. Pentru unul ca mine, orientat, in lectura unui material, spre noutate si idei surprinzatoare,  corectura nu e deloc o experienta simpla (de aceea nici nu dau examene standardizate ci foarte personale-la care unii studenti, obisnuiti sa livreze raspunsul corect, aflat undeva intr-o carte, nu s-au putut adapta). Inteleg insa necesitatea unor criterii general valabile in cazul unui examen de o asemenea importanta. Totusi, asta nu ma apara de plictiseala.Imagineaza-ti un videoclip pe care trebuie sa-l vezi de 50 de ori, in variante usor diferite (uneori cu lungi secvente absente). Cum te-ai putea simti?

Asa ca, in plin proces de evaluare pe baza unui algoritm numit „barem”, am fost fericit sa citesc intr-o teza urmatoarea propozitie: „Aceasta nu este si opinia mea” (pe marginea unui subiect tratat ca in manual). Aproape ca mi-a venit sa deschid lucrarea (sigur ca nu am facut asta) pentru a afla numele candidatului (si a-i da un premiu pentru gandire independenta, nu neaparat sustinuta de dovezi convingatoare dar asta se poate exersa). As vrea sa citesc mai des „Eu nu cred..”, „Mi se pare ca…”, „Opinia mea este…”, „Perspectiva mea este diferita…”, „M-am gandit si…”, „Am unele indoieli despre…”. Una din 50-60 de lucrari sa fie un inceput bun sau o veste proasta? (ma refer doar la afirmatii ce contin metacognitii si nu la idei de care candidatul inca nu s-a diferentiat, considerandu-se, uneori spre amuzamentul general-perle-una cu ele).

In timp ce corectam lucrari bune ma intrebam ce vor deveni acesti tineri acum cuminti, reproducand fidel (eu nu pot face asta!) pasaje intregi din manual. Vor descoperi imensa placere a gandirii pe cont propriu? Vor indrazni sa ia pozitie mai des si sa puna sub semnul intrebarii cunoasterea aparent infailibila a celui de la catedra? Vor simti impulsul de a cerceta un anume subiect intr-un mod cat mai obiectiv cu putinta, adica nebiasat? Si mai presus de toate, vor ajunge sa spuna „Credinta mea este ca…iar dovezile empirice prin care o sustin sunt…”?

Nu stiu (poate voi afla). Stiu insa altceva (acum vorbeste practicianul): cunostintele, chiar avansate, de psihologie reprezinta destul de putin (impactul lor nu este prea semnificativ) daca studentul/specialistul nu este in contact cu propriul lui adevar emotional, daca nu-si traieste emotiile si sentimentele in felul lui propriu (cu adevarat unic, daca, la examen, tot a fost un subiect despre personalitate si insusirile ei), daca nu e constient de istoria lui si modurile, adesea subtile, in care a fost modelat, sau chiar instrainat, de ea.La ce bun sa cunosti o multime de concepte si teorii daca nu le poti aplica (exclud varianta in care au fost superficial sau prost intelese), adica daca nu le poti transforma in ceva concret, de natura a-ti schimba viata (mai intai a ta si apoi a altora).

La ce bun, de exemplu, sa ai lecturi variate si sofisticate pe tema motivatiei daca nu reusesti sa te motivezi si sa pui capat unui comportament autodistructiv? (de la fumat si hrana toxica pana la tipare nesanatoase de a intra in relatie) Daca tu nu stii cum sa vorbesti cu tine insuti, astfel incat sa obtii rezultate reale, perceptibile, cum iti poti inchipui ca vei reusi cu un altul? (e posibil, totusi, sa reusesti, dar asta nu ti se va datora tie ci resurselor minunate ale celuilalt)

Ma gandesc, uneori, ca teoriile ingenioase (sau doar complicate) sunt aparari elevate, de tip academic, impotriva fricilor sau furiei niciodata constientizate, modalitati acceptabile social de a fugi de experiente interne la prima vedere insuportabile. Seminariile ceva mai practice din facultate arunca o prima lumina in intunericul in care un om a ajuns sa traiasca si se opresc aici (fiind, chiar si asa, inspaimantatoare pentru unii). Si nu cutez sa ma gandesc ce se intampla la unele facultati particulare, mai ales daca au si forma ID.

Prin urmare, diploma de licenta aproape ca nu-mi spune nimic (nici macar despre cunostinte, pe care le testez in 5 minute prin intrebari din 3 discipline diferite, de exemplu neuropsihologie, psihopatologie si psihologie sociala). Un psiholog licentiat, macar, stie unde sa caute informatia la care a fost candva expus dar a pierdut-o prin hipocamp. Dar in ce raport se afla cu istoria lui de viata? Cat din copilaria niciodata usoara (sper ca ai renuntat la aceasta idealizare, daca esti un vizitator mai vechi) i-a devenit accesibila, a fost inteleasa si/sau resemnificata? Ce emotii interzise au iesit la suprafata si in ce noua lumina a ajuns sa-si vada figurile parentale? Cat de autentic a devenit si cat continua sa repete inconstient?  In ce masura s-a eliberat de figuri ale autoritatii fiind acum capabil sa le trateze cu respect, deci nu cu ostilitate si nici cu spaima? In ce zona se afla abilitatile lui creative si ce gen de inteligenta (in sensul lui Howard Gardner) a primit la loteria genetica?

Aveam in minte aceste intrebari sambata, cand incercam sa-mi pastrez atentia treaza in contact cu lucrari mult prea asemanatoare, pentru gustul meu. Am dat note de toate felurile, inclusiv 10 si 2.50, dar fara a avea sentimentul ca sunt relevante pe termen lung. Nu cred ca cineva, inclusiv absolvent de psihologie, poate ocoli fara sa plateasca, adevarul dureros al propriei vieti. Sunt insa convins ca apropierea de el elibereaza energii frumoase si constructive. Cateodata, cand se aliniaza bine cromozomii si mediul (vezi epigenetica), chiar exuberante.


Publicat

în

de către

Etichete: