contra-indigenta

Nu cu mult timp in urma, domnisoara Carmen Stoica, autoarea recenziei de mai jos, mi-a dezvaluit un anumit lucru, producandu-mi o usoara ameteala (sau obnubilare?) : ” in primul an de facultate m-a fascinat cursul de Logica si Gandire Critica”. Cred ca pot numara pe degete studentii la psihologie care mi-au spus asta. Pe degetele lui Keith Stanovich, desigur:

How to think straight about psychology

Editia a noua a cartii “How to think straight about psychology” de Keith Stanovich, reprezinta un indrumar imperios necesar studentilor la psihologie, dar in acelasi timp, se adreseaza si altor consumatori de informatie psihologica (citesti cumva revista Psychologies?).

In mod ineluctabil, suntem cu totii bombardati cu diverse informatii de natura psihologica, care provin din surse diferite: mass-media, internet, librarii, etc.

Ce anume face diferenta intre ceea ce reprezinta informatie psihologica de calitate si cea utilizata de cele mai multe ori in scop de manipulare sau de castiguri ilicite? Care sunt instrumentele cu care pot opera ca evaluator independent al unor astfel de informatii? Este sau nu psihologia o stiinta?

Sunt intrebari la care vei gasi raspunsul citind aceasta carte, scopul autorului ei fiind acela de a prezenta o scurta introducere cu privire la abilitatea de a gandi in mod critic, care, o data insusita, va fi utila atat pentru a intelege domeniul psihologiei, cat si pentru a percepe in mod corect evenimentele din lumea inconjuratoare.

Ce este asadar psihologia, si prin ce anume se deosebeste de alte domenii?

Vorbind despre psihologia contemporana (nu te panica, o sa revenim si la Freud, stiu ca abia astepti!), ea are caracteristica de a fi variata, intrucat nu opereaza cu un singur concept, ci cu mai multe, fiecare dintre ele acoperind o arie limitata a studiului comportamentului uman (daca vei fi curios, vei afla cate divizii si subdivizii are American Psychological Association).

Si tocmai pentru ca a gasi un numitor comun acestor concepte este un demers cat se poate de dificil, unii psihologi cercetatori considera aceasta caracteristica (i.e. varietatea) ca fiind un punct forte al psihologiei, contrar altor pareri care sustin faptul ca unei stiinte ii este caracteristica o singura teorie, ca urmare a caracterului unitar al conceptelor cu care opereaza.

Exista doua aspecte care diferentiaza psihologia de alte discipline care studiaza comportamentul:

  1. 1. Studierea comportamentului uman se realizeaza prin metode stiintifice
  2. 2. Aplicarea practica a rezultatele studiilor efectuate de specialisti are o baza stiintifica

Astfel, primul aspect de retinut, este ca elementul definitoriu al psihologiei il reprezinta faptul ca studiul comportamentului uman este realizat prin metode stiintifice, intrucat industria pseudostiintelor incearca sa ne convinga pe de o parte, de faptul ca orice e posibil in psihologie, iar pe de alta parte, de inexistenta unor criterii rationale cu privire la evaluarea nevoilor psihologice (probabil ai primit si tu oferte generoase gen “Cum poti slabi prin hipnoza”, “Dezvolta-ti puterile psihologice ascunse” sau “Invata franceza in timp ce dormi”) .

Si daca lucrurile stau asa, ce este stiinta?

Exista trei caracteristici importante si corelate care definesc o stiinta:

(1)   Utilizarea de experimente efectuate in mod sistematic

(2)   Prezentarea de teorii (ipoteze) testabile

(3)   Investigarea de probleme specifice, care genereaza teorii testabile.

Si acum sa le luam pe rand:

(1)   Cu totii folosim observatia de la prima ora a diminetii pana la sfarsitul zilei, si ea este necesara, insa atata timp cat nu este realizata intr-un mod structurat, ea nu poate avea ca rezultat obtinerea de teorii verificabile ;

 

(2)   Teoriile rezultate trebuie sa urmeze cursul firesc al testarii pentru a demonstra daca sunt adevarate sau false. Ele pot fi testate si de alti specialisti in domeniu, care pot utiliza aceleasi experimente pentru a stabili daca obtin aceleasi rezultate.

In acest caz, teoria este replicabila, adica nu este rezultatul experimentului unui singur specialist, ci poate fi supusa criticii, extinderii sau aplicarii intr-un mod diferit de catre alti specialisti.

Replicabilitatea este cel mai important criteriu de evaluare a informatiilor stiintifice  transmise prin intermediul mass-media.

Un alt criteriu de a deosebi teoriile practicienilor pseudostiintei (am fost delicata si nu i-am numit sarlatani) fata de cele ale savantilor legitimi, ar fi sa te intrebi, daca descoperirile lor au fost publicate intr-o revista de stiinta recunoscuta, fiind supuse unei proceduri de examinare atenta a unor oameni de stiinta (in engleza “peer review).

Astfel, daca orice ipoteza sau teorie nu a avut parte de o astfel de examinare, dar in schimb a fost promovata printr-o campanie publicitara intensa, atunci, acesta e un semn sigur ca este falsa.

Peer review este un criteriu, replicabilitatea este un altul, prin care stiinta oficializeaza obiectivitatea si critica publica.

(3)   Oamenii de stiinta sunt in cautare de teorii testabile, adica falsificabile, mai concret, care

sa permita cautarea de dovezi care sa le infirme. Daca o teorie nu poate fi falsificabila, adica nu poate fi supusa examinarii, nu permite cautarea de dovezi care sa o conteste, nu este o teorie stiintifica.

Care este cea mai buna metoda de a falsifica o teorie? Aceea de a o pune sa faca predictii, care evident, urmeaza a fi testate. Teoriile bune sunt cele care propun predictii riscante, iar dupa ce evenimentele s-au produs, nu sunt infirmate.

Asta nu inseamna ca anumite ipoteze netestabile la un moment dat vor ramane asa pentru totdeauna. Ele pot deveni testabile la un alt moment in viitor, pe masura ce tehnicile experimentale se schimba (vezi posibilitatea testarii paternitatii ca urmare a evolutiei tehnologiei genetice).

Iata latura fascinanta a stiintei: dispune de un mecanism de autocorectie, care ii permite sa evolueze, ramanand in acelasi timp, in contact cu realitatea.

Cel mai bun exemplu de teorie nefalsificabila este cea a lui Freud, care explica comportamentul uman dupa ce evenimentele au survenit, fara a putea face predictii.

Pe scurt, teoria lui Freud poate explica totul, aceasta fiind de fapt si caracteristica care o face inutila din punct de vedere stiintific.

Inutilitatea insa, nu este singurul punct slab al unor astfel de teorii, sau cel putin nu cel care are implicatii in ceea ce priveste daunele sociale.

De exemplu, psihologul Bruno Bettelheim (1903-1990), influentat de ideile psihanaliste, a popularizat ideea de “mame de gheata”, conform careia factorul declansator al autismului infantil l-ar reprezenta dorinta parintilor ca proprii lor copii sa nu se fi nascut.

O astfel de teorie, in afara daunelor cauzate, practic, a impiedicat progresul stiintific cu privire la cercetarea cauzelor aparitiei acestei tulburari.

Un alt exemplu prin care Stanovich reitereaza imensa defavoare facuta evolutiei stiintifice de ideile psihanaliste, este acela al sindromului Tourette.

Aceasta este o tulburare a sistemului nervos central, care apare in copilarie si este caracterizata prin ticuri vocale si musculare, inclusiv repetarea neasteptata a unor miscari sau sunete.

De-a lungul timpului, persoanele diagnosticate cu acest sindrom au fost persecutate, intr-un stadiu incipient fiind considerate vrajitoare de catre autoritatile religioase, iar o data cu trecerea timpului, fiind supuse altor “proceduri”, ca de exemplu, exorcismul.

Mai important decat atat, descoperirea cauzelor aparitiei acestei tulburari si a implementarii unui tratament au fost impiedicate in perioada 1921-1955, ca urmare a ideilor psihanaliste care au dominat in acea vreme.

Iata un exemplu clasic de efect retrograd al acestor teorii asupra investigatiilor unei tulburari a creierului.

Ca o paranteza, astazi, cauzele sindromului Tourette nu sunt complet cunoscute, dar pentru specialisti este evident faptul ca mostenirea genetica joaca un rol important. Ei au cautat pacienti neobisnuiti care prezentau o anomalie genetica clara. A fost gasit un băiat, singurul membru al familiei suferind de Tourette, care avea o inversiune a genelor în cromozomul 13. O astfel de situatie apare cand o sectiune a cromozomului pare sa se fi rupt si rasucit inainte de a fi reinserata la loc. Spre extremitatile acestei sectiuni cercetatorii au găsit gena SLITRK1, care este activa în celulele din creier si este asociată cu cresterea si interconectarea neuronilor.

Daca unul dintre parinti poartă gena SLITRK1, care determina boala, exista o probabilitate de  50% ca si copilul sa fie purtator al sindromului Tourette.

Si daca deja ai facut primul pas in a incepe sa gandesti rational in ceea ce priveste psihologia, si nu numai, Stanovich te asigura ca esti doar la inceput.

Calatoria continua cu dezvaluirea mecanismelor care permit ca teoriile sa poate fi testabile de catre orice specialist. Mecanismele sunt reprezentate de definitori operationali, care au aparut tocmai din necesitatea de a defini conceptele cu care opereaza stiinta.

De exemplu, daca ai vrea sa definesti banala expresie “abilitatea de a tasta” , cum ai face asta? Ce indicatori ai masura? Te-ai gandi probabil la viteza de testare. Dar despre ce lungime a textului discutam – este el de 100 sau de 1.000 de cuvinte? Si care este forma textului – contine cifre, formule?

Cum vei cuantifica erorile? Si cat de mult va conta numarul lor , in comparatie cu viteza de testare? Iata cate aspecte trebuie avute in vedere pentru a conceptualiza aceasta expresie.

Pentru ca un definitor operational al unui concept sa fie util, el trebuie sa aiba doua caracteristici: acuratetea si validitatea.

Acuratetea se refera la atributul oricarui instrument de masurare de a produce aceleasi rezultate in mod consecvent. De exemplu, daca as masura inteligenta unei persoane in trei zile diferite ale aceleiasi saptamani, utilizand forme diferite ale unui test IQ, si as obtine urmatoarele rezultate: 110, 109 si 110, as putea concluziona ca acest test are o acuratete ridicata.

Acuratetea este necesara, dar nu si suficienta pentru ca un definitor operational sa fie potrivit.

A doua caracteristica, validitatea, reprezinta atributul unui instrument de a fi adecvat pentru masurarea unui concept.

Un exemplu amuzant de acuratete fara validitate este dat de Stanovich, prin intermediul lui Paul Cozby: imagineaza-ti ca urmeaza sa iti fie masurata inteligenta. Ghici cum? Ti se spune sa scoti piciorul din pantof si sa il asezi pe un instrument utilizat in magazinele in care se vand pantofi, destinat stabilirii masurilor. Vei spune: glumesti!

Ei bine, nu! El este un instrument destinat masurarii acuratetei, si va returna aceleasi rezultate daca il vei utiliza in zile diferite (asta daca nu faci parte dintr-o alta specie careia ii creste talpa piciorului cu cate 3 cm in fiecare zi), insa nu este instrumentul adecvat pentru masurarea inteligentei.

Si daca ne-am lamurit cum stau lucrurile si cu definitorii operationali ai conceptelor, ma gandesc ca s-ar putea sa-ti placa sa discutam putin si despre experimente (specifice stiintei) si studii de caz si marturii (specifice pseudostiintelor, pe care poate le-ai vazut la OTV, sau intr-un show american, gen Oprah Winfrey Show).

Studiile de caz reprezinta o modalitate de examinare detaliata a uneia, respectiv a unui numar restrans de persoane. Ele pot fi utile in stadiul incipient al investigarii stiintifice, ca si indicatori referitori la ce variabile ar trebui studiate mai aprofundat.

Cu toate acestea, studiile de caz nu sunt utile in stadiile ulterioare ale investigatiilor stiintifice, intrucat nu pot fi utilizate pentru a confirma sau infirma dovezile in testarea unei anume teorii.

De aici, si limitarea muncii dedicate de Freud in domeniul psihologiei – el a ramas la stadiul de emitere a unor ipoteze, fara a avansa prin testarea lor.

Marturiile, sunt asemanatoare studiilor de caz prin faptul ca sunt evenimente izolate.

Asa cum spunea si psihologul Ray Nickerson (1998): “fiecare practician al oricarei forme de pseudomedicina va putea face referire la o categorie de pacienti, care vor marturisi in cel mai sincer mod posibil beneficiile tratamentului la care au fost supusi”.

De exemplu, casetele audio de tip self-help care pretind ca imbunatatesc performantele de memorare, sau stima de sine, genereaza o serie de marturii care confirma functionarea lor, desi studii efectuate in mod sistematic au demonstrat ca nu au nici un efect asupra memoriei, cu atat mai putin asupra stimei de sine.

Tendinta oamenilor de a marturisi ca orice tratament functioneaza, indiferent daca el a functionat sau nu in mod real, este cunoscuta sub denumirea de placebo.

Efectele placebo au implicatii in toate tipurile de psihoterapii. Multe persoane cu probleme psihologice minore si/sau moderate marturisesc despre beneficiile terapiilor urmate.

Cu toate acestea, aceleasi studii efectuate in mod sistematic, au demonstrat ca ameliorarea simptomelor specifice tulburarilor respective sunt de fapt o combinatie intre efectul placebo si trecerea timpului, deseori prezentata sub denumirea de remisie spontana.

Cele mai multe tratamente terapeutice sunt o combinatie de componenta activ terapeutica si placebo.

Este important sa intelegem de ce cercetatorii sunt preocupati de separarea efectelor reale ale terapiilor de cele ale placebo, respectiv ale remisiilor spontane.

Un studiu privind eficacitatea terapeutica a fost efectuat de Dr. Gordon L. Paul (apropos, daca il intrebi pe prietenul google despre el, sa nu te miri daca primele trei link-uri sunt deja alocate fotbalului, magiei sau muzicii – astazi nu e in dispozitie pentru stiinta!).

Gordon a studiat grupuri de studenti care sufereau de anxietatea de a vorbi in public. Intr-un grup care a primit terapie specifica acestei tulburari, 85% din studenti au prezentat imbunatatiri semnificative. Un al doilea grup, placebo de aceasta data, a fost informat ca i se va administra un tranchilizant puternic, dar in realitate, fiecarui student i s-a oferit cate o capsula de bicarbonat. In cadrul acestui grup, 50% dintre studenti au manifestat imbunatatiri semnificative. In cel de al treilea grup, care nu a primit nici un fel de tratament, 22% dintre student au semnalat imbunatatiri semnificative.

Concluzia este ca procentul de remisie spontana a fost de 22% pentru acest caz prezentat mai sus, procentul de 28% este atribuibil efectului placebo (50% – 22%),  iar terapia aplicata primului grup a avut un efect ridicat (procentual vorbind), mai mare decat al celui aferent remisiei spontane sau efectului placebo.

Increderea nejustificata in marturii si studii de caz poate avea consecinte dezastruoase, iar marturiile pot fi generate intr-un mod facil. Psihologul Thomas Gilovich, spunea ca “avand in vedere capacitatea organismului de autovindecare, multi dintre cei care cauta asistenta de specialitate, vor experimenta rezultate pozitive, chiar daca medicul nu intreprinde ceva benefic in acest sens. Totusi, chiar si un tratament inutil poate parea sa aiba efect cand rata succesului este ridicata”.

In concluzie, efectul placebo apare de fiecare data cand o interventie terapeutica este intreprinsa, indiferent de eficacitatea interventiei.

Am parcurs impreuna primele patru capitole ale cartii lui Stanovich (abordate mai amplu si cu exemple, tocmai pentru ca le-am considerat importante), in incercarea de a invata sa gandim in mod critic in ceea ce priveste psihologia.

Pana la ultimul capitol, va veti putea delecta cu informatii despre cauzalitate si corelatie (cap.5), proiectul experimental (cap. 6), utilizarea repartizarii aleatorii si a esantionului (cap. 7), principiile convergentei si al conectivitatii (cap.8), conceptul de “actiune multipla” cand discutam despre cauze care pot determina un comportament (cap. 9), probabilitati (cap.10), rolul sansei in psihologie (cap. 11), psihologie, parapsihologie si literatura self-help (cap. 12).

Lectura acestei carti, mi-a adus un beneficiu enorm, acela de a descoperi adevaratul merit al psihologiei. Am inteles de ce stiinta este atat de puternica in a stabili adevarul, prin incercarea sistematica de a se autoinfirma. Care alt domeniu dispune de un astfel de mecanism, care sa-i permita sa se autodezaprobe, si in cazul in care reuseste, sa reconsidere ipotezele actuale prin prisma noilor descoperiri, pentru a construi noi ipoteze, mai puternice? Stanovich explica cum progresul stiintific face posibile aceste lucruri, si o face intr-un mod clar si savuros in acelasi timp. Oare in ce fel s-ar schimba lumea daca alti oameni de stiinta asemeni lui Keith Stanovich sau chiar el insusi si-ar extinde aria de cercetare stiintifica, si nu s-ar limita doar la psihologie? Te asigur ca dupa ce vei citi aceasta carte, vei putea sa faci predictii in acest sens.

 

 


Publicat

în

de către

Etichete: