clipa, ramai, esti atat de frumoasa (sau, mai bine, du-te!)

Ma uit, cu un ochi critic, peste un capitol dintr-o carte, scrisa in urma cu 7 ani si ma intreb ce anume ar merita sa fie modificat. Nu gasesc mare lucru in cele 70 de pagini (format A5) dedicate atasamentului, poate doar cateva mici precizari. Sunt mirat. Cum de nu-mi vine sa schimb nimic? Nu cumva pentru ca sunt atasat de acele idei? Pe de alta parte, cat de intelept ar fi ca cineva, doar de dragul non-atasamentului, sa renunte la conceptul de ‚gravitatie” si sa coboare direct de la etajul 10, ca un om cu adevarat liber? (si un pic idiot) Cred ca motivul pentru care nu le schimb este ca le gasesc corecte in continuare.

Am definit acolo atasamentul drept o reactie mentala trecatoare, intensificata prin repetitie. Nu vad de ce ar obiecta cineva. Mai intai ai o senzatie pe care o evaluezi spontan ca „placuta” si apoi iti doresti sa o ai din nou (sa consultam un consumator de ciocolata sau o consumatoare de bere-off, sau am incurcat atributele substantivale in acuzativ?). Nu e normal asa? Viata este orientata catre starea de „bine” iar o senzatie de placere este „buna” (creierele noastre stiu asta si ne recompenseaza, eliberand dopamina, un neurotransmitator care ghici ce face, ne amina, pardon, ne anima, adica ne impinge sa raspundem dorintei-si cand te gandesti ca are doar 22 de atomi, fiind necesar sa o maresti de 10 milioane de ori pentru a-i sesiza forma:de mormoloc, nu ma pot stapani sa comentez, mormolocul dorintei sau sistemul dopaminergic, academic vorbind)

Nimic in neregula pana aici, viata prospera atunci cand ii este bine. De ce, cu toate acestea, placerea ne baga in bucluc? Viata este perversa si sadica sau ceva a luat-o razna in noi? Prefer varianta numarul doi, am un respect aproape religios pentru viata si mecanismele ei de autoreglare. Si atunci, care este cauza atasamentului? Cred ca la baza atasamentului (nu ma refer acum la aspectul fiziologic) sta o idee gresita despre realitate, anume ca nu poti fi fericit („sa-ti fie bine”) fara acel ceva, ii voi spune X, in a carui prezenta ai experimentat placerea. Avand aceasta convingere eronata in minte, te comporti ca atare: te agati de X si iti este foarte teama sa nu-l pierzi (atentie, analiza mea nu este orientata spre copii ci spre adulti, la copii atasamentul e necesar si foarte potrivit daca este „securizant”-vezi Bowlby si Ainsworth).

Cum ai ajuns la o idee atat de indepartata de realitate? Oh, nu as intra in aceasta discutie, modalitatile sunt variate (legiune?). Tu acum crezi ca nu poti fi fericit fara X (o persoana, un obiect) si te protejezi, poate fara sa stii, de situatia ingrozitoare in care l-ai putea pierde. Altfel spus, nu exista atasament fara frica (de cand mi-am cumparat bicicleta am o grija in plus, mi-a teama ca ar putea sa dispara cand o las nesupravegheata-si da, am incuietoare, dar am si unele cunostinte despre lumea interlopa si inteligenta ei kinestezica). Acolo unde exista atasament, in opinia mea, judecand psihologic, bucuria nu poate fi deplina, dintr-un motiv simplu: placerea si anxietatea sunt amestecate. Senzatiile placute, in atasament, vin la pachet cu nelinistea sau teama propriu zisa, asa cum apa pe piele vine la pachet cu senzatia de ud (desi exista si apa de sub piele, nu, nu, sunt scarbos). Poate este un pret necesar (la absenta plenitudinii ma refer acum) iar noi, ca persoane mature (sau in devenire) ar fi cazul sa-l platim fara a stramba din nas?

Ei bine, cred ca este un pas inainte dar asta nu ma impiedica sa-mi imaginez si un alt mod de a fi (nonatasament sau detasare, ii spuneam acum 7 ani, dar aceste cuvinte au o anumita ambiguitate imposibil de evitat-detasarea ne trimite imediat la indiferenta si „miserupism”). Cred sincer ca putem trai si altfel, daca reusim sa scapam de ideea gresita, altfel spus daca realizam o unificare mai buna (si nu fuziune!) cu realitatea. Sa fiu mai concret, poate?

De pilda ascult o formatie despre care nu stiam nimic (Pink Martini) prin bunavointa unei persoane pricepute sa faca daruri si imi place mult, de la prima auditie, un cantecel („Splendor in the grass”). Asa ca il ascult din nou si din nou (spre disperarea vecinilor, probabil). De fapt nu-mi place tot la fel de mult ci exista un pasaj in care viorile intervin in forta iar creierul meu innebuneste temporar, eliberand un fluviu de enorfine. Hey, what’s happening here? (imi spun in gand, in alta limba, pentru a ma repozitiona) Realizez cum se naste atasamentul, sub ochii mei (de fapt, la urechile mele-evident, pentru a putea scrie acest articol am pus din nou cd-ul, isn’t it smart?)

Ideea gresita: am echivalat placerea (satisfactia estetica, in cuida absentei urechii muzicale, oh, tu, Joshua Bell, cat te invidiez!) cu fericirea. Nu e nevoie sa ascult, again and again,piesa respectiva. Exista mii de alte piese! In acelasi fel, nu e necesar sa ma fixez pe o persoana pentru a ma simti bine, exista mii de alte persoane alaturi de care imi pot explora credintele si sentimentele, in preajma carora pot deveni constient de afinitati sau care ma pot stimula si atrage (and wonderfully making me mad, which is part of the game) Asa cum nu trebuie sa port player-ul cu mine (nici nu fac asta, si nici nu-mi cumpar iPod sau iPhone, simpatizand totusi cu Apple, din motive cunoscute doar de inconstientul meu vegetarian), nu trebuie sa port nici persoana X cu mine, pentru a fi, din cand in cand, fericit (ah, daca vine ea, facandu-i placere si nesimtindu-se obligata, excelent, vive la liberte, fraternite et whatever!)

Oare sunt explicit? O persoana cu un IQ minuscul ar putea inteleg ca indemn la abandon si libertinism (oare de ce inteligenta nu se distribuie mai echitabil?). Daca exista un singur fel de abandon pe care il am in vedere atunci acesta vizeaza clipa care tocmai a trecut! Si, daca exista o libertate pe care o pretuiesc, este libertatea de a fi pe deplin aici si acum. Atasamentele noastre stau in calea acestei experiente plenare, asemanatoare cu ingestia unor droguri „curate”, nu pentru ca ar fi ilegala ci pentru ca activeaza aceeasi receptori opioizi din creier, insa fara a da dependenta.

Pentru a asculta urmatoarea melodie a Vietii e nevoie sa nu te mai agati de cea care o precede. E necesar sa-i faci loc in constiinta ta si cum ar putea fi lucrul acesta posibil fara „un spatiu gol”, in sensul de liber, in constiinta ta?

A nu te mai agata si a da drumul, iata secretul.

Daca nu-i dau drumul lui X (cantecelul), daca il port cu mine peste tot (doar in capul meu, e suficient!), daca il tot rulez, in afara de faptul ca, de la un moment dat, voi incepe sa-l urasc (garantat!), nici nu ma pot bucura de alte cantece create de Viata, in infinita ei fertilitate „muzicala”. Si crezi ca ma refer doar la senzatii placute ca obiect al atasamentului? Nicidecum, nu cunosti pe nimeni care sa poarte o furie veche (zile, luni, ani) cu el sau cu ea? O tristete, o dezamagire, o umilinta, o sperietura, oare creierele noastre refuza sa le inregistreze in crcuitele memoriei de lunga durata si sa le reia cu largul concurs al centrilor subcorticali? Si acestea tot atasamente sunt. Intr-un mod mai vizibil, si ele, sau mai ales ele, distrug bucuria de a trai clipa.

Iar clipa este mereu noua. Aceasta, si aceasta, si aceasta! (scurt exercitiu: care e durata unei clipe?). Filosofia pe care o promovez, nici nu mai stiu de cand, in esenta, este centrata pe experienta responsabila a prezentului, o experienta nesfarsita de interesanta si de complexa, multiplu polarizabila, mereu altfel dar avand o caracteristica, abstracta, neschimbatoare: prospetimea! O tristete din prezent, pentru cine stie ce spun, este cu totul altfel decat o tristete din trecuta, reluata in prezent (pe aceeasi retea neurala). Excitatia de acum nu are nicio legatura cu excitatia de ieri, chiar daca e vorba de aceeasi persoana bogata in feromoni. Cea ce este acum (ca experienta interioara) nu a mai fost niciodata. Insa ceea ce a fost va mai fi si, ma tem, acesta e felul in care traiesc cei mai multi oameni. Cand spune sa intoarcem si celalalt obraz, Iisus, pe care imi place sa-l interpretez, si pe care nu-l banuiesc de stupiditate sau mindset mioritic, cred ca vrea sa ne spuna sa dam drumul clipei care a trecut si sa ne intoarcem constiinta („obrazul”) spre momentul prezent, singurul disponibil aici si acum.

Nu, eu nu traiesc asa, sunt doar un predicator entuziast al acestor idei cu mici momente de (auto)realizare, suficiente pentru a-mi dori sa le impartasesc, tot asa cum un copil care a gasit ceva care il incanta spune „Vino repede sa-ti arat ceva, hai, vino, vino, acuuuum!” Imi place insa sa inteleg ce mi se intampla, mai ales fara voia mea, si astfel am dat peste cateva idei care au rasarit, am descoperit, si in mintile altora, indiferent de timpul in care au trait. Poate si tu ai inteles direct (nu doar intelectual) ca Viata exista mereu, concreta, reala, adevarata, doar in prezent, ca se regenereaza de la o clipa la alta (vezi discontinuitatea cuantica) si ca cel mai bun lucru pe care il putem face este acela de a curge impreuna cu Ea, evident, intr-o directie necunoscuta. Hmm, poate nu chiar necunoscuta, avem in vedere ca vom muri, toti (brrr!). Well, aren’t we dying right now, in this very moment? Imi place sa le spun celor apropiati, uneori, cand ne despartim, enjoy life! Dar in sinea mea, in acelasi timp, le spun si nice being some very dead people? Intr-o zi, cand moartea nu va mai avea o reputatie asa de proasta (fac si eu unele eforturi in directia asta), voi rosti cuvintele cu voce tare, pentru a sarbatori unitatea vietii si a mortii, despre care acum stiu ca sunt unul si acelasi lucru.

 


Publicat

în

de către

Etichete: