cine iti doresti sa faca lucruri in locul tau?

 

Stim despre copii ca sunt vulnerabili si neajutorati. E firesc sa fie asa. Ei au nevoie, multi ani, de sustinere adecvata. Niciun parinte nu nimereste acest „adecvat” insa unii reusesc sa fie „suficient de buni” (inspirata formulare a lui Winicott, terapeutica deci deculpabilizanta). Nu exista o cale secreta de a-i feri pe copii de anxietati si frustrari si e bine ca lucrurile stau asa (Eul copilului are sansa sa-si dezvolte toleranta la frustrare. Important este ca frustrarile sa nu fie excesive. Insa chiar si in asemenea cazuri unii copii au dat dovada de o rezilienta neasteptata, asa cum dovedeste Boris Cyrulnik in „O minunata nefericire”-2006,EF Publishing)

Dar nu toti copiii au norocul unor parinti suportivi sau al unor predispozitii personale remarcabile. Exista copiii care cresc in familii neiubitoare sau in ambiante in care dragostea este instabila si imprevizibila. Amintesc aceste caracteristici pentru a accentua faptul ca prezenta iubirii parentale nu e suficienta. Este necesar, de asemenea, ca aceasta iubire sa fie oferita pe o baza constanta. Acesta e motivul pentru care un copil, oricat de iubit, solicita asigurari si reasigurari („Te iubesc” de ieri nu mai e valabil azi. Trebuie reinnoit. Printre altele si pentru ca un copil nu poate pastra in constiinta lui firava siguranta zilei de ieri, tot asa cum, inainte de 9 luni, nu are schema permanentei obiectului). Si tot acesta e motivul pentru care nu cred in eficienta terapiilor scurte sau a experientelor transpersonale in cazuri de gol emotional cu radacini in copilaria mica.

Ceea ce vreau sa spun este ca nimeni nu iese din copilarie fara rani. Unele din aceste rani (sau apararile dezvoltate in raport cu ele) pot fi identificate intr-un set de comportamente si atitudini asociate in analiza tranzactionala cu rolul de victima. Ar fi o eroare sa credem ca doar indivizii pot fi victime. Grupuri profesionale, comunitati si chiar societati intregi cad uneori in gaura neagra a victimizarii („de ce ni se intampla noua toate acestea?”). Trasatura esentiala a Victimei este refuzul de a-si asuma responsabilitatea pentru nevoile si dorintele ei. Acest refuz incapatanat este insotit de cereri dramatice, de suferinta explicita, de evocarea unor datorii pe care un altul, bineinteles, le are fata de ea (si asta in virtutea unor interpretari infantile) sau, in celelalt caz, cand rolul de Victima gliseaza in subteran, fiind substituit de polaritatea lui agresiva (Persecutorul), de proteste vehemente, de revendicari furioase, de critica distrugatoare, adica, pe scurt, de violenta. Victimele nu vor sa creasca. Ele contin un copil speriat si furios, care inca mai asteapta sa fie iubit. Iar ceea ce victimele nu inteleg este ca nimeni nu mai are o obligatie fata de acest copil. Adesea, in terapie, acesta este punctul de inflexiune, un moment aproape miraculos in care clientul realizeaza responsabilitatea ce ii revine. Realizeaza ca singura persoana care poate avea grija de acest copil pe care il contine este el. Rolul meu nu este doar sa cred in resursele lui si sa-i transmit asta. Este si acela de a-i infirma credinta intr-un salvator. Este un rol ingrat, simt mereu asta. Totusi, pe termen lung, dezamagirea, acuzatiile si reprosurile, printr-o alchimie secreta, se transforma in putere si recunostinta.

Eu insumi, in viata de zi cu zi, sunt tentat sa cedez ideii ispititoare ca un altul trebuie sa faca lucruri in locul meu. Sunt inclinat sa-mi rationalizez lenea si sa-mi justific in mod convingator asteptarile. Am inteles cu mult timp in urma ca nu va veni nimeni care sa aiba grija de viata mea, care sa o repare sau sa o salveze si ca daca lucrul acesta totusi se intampla e doar o contingenta sau o shotie a Universului. Insa tendintele depozitate de o ascendenta necunoscuta nu dispar cu una cu doua. Ele se prezinta consecvent la intalnirea cu realitatea. Nu am o solutie mai buna decat sa le accept in constiinta fara sa le dau curs in comportament. La fel procedez cu cei din jurul meu. Unii pleaca pentru a-si conserva mitul salvarii fara efort, altii raman pentru a se implica serios in propria lor crestere. Nu-mi plac oamenii superficiali si sunt inventiv (si eficient) in a-i determina sa plece. Foarte rar fac ceva in locul altuia. Sunt insa foarte atras de situatiile in care pot face ceva impreuna cu cineva. Nu cred ca ma voi plictisi vreodata de o relatie Eu-Tu in care fiecare ne pastram identitatea si ne intalnim, in mod fericit, la granitele fiintei.

Cand copilul de 5 ani se poate incheia singur la sireturi il las sa se descurce cu asta si accept micul spectacol care urmeaza. Cand un adult imi cere un lucru si nu am nicio datorie fata de el (nu m-am angajat in mod explicit sa fac ceva) ma simt liber sa-l refuz. Si accept, desigur, spectacolul la fel de infantil care urmeaza. Cu exceptia angajamentelor deja asumate, noi, oamenii, nu avem nicio obligatie fata de nimeni. Nu trebuie sa facem nimic, pentru nimeni. Insa putem face de drag, cu bucurie si entuziasm, putem face, zic, ceva, impreuna cu cineva. Nimeni nu este „salvat” iar libertatea este respectata. Desigur, victimele vor continua sa existe si sa stabileasca, intr-un mod copilaresc, cum ar trebui sa fie realitatea. Cateva vor sfarsi tragic, roase de amaraciune si neputinta. Iar altele, undeva pe drumul propriei vieti, vor constientiza adevarul dureros si eliberator ca nu serveste la nimic sa caute vinovati si ca asumarea responsabilitatii pentru cine sunt este nu doar ceva dificil ci si o incredibila sursa de putere.

 


Publicat

în

de către

Etichete: