O vreme, fiind foarte mic, nu stiam cine sunt (nici acum nu stiu foarte bine). Apoi am fost convins ca sunt un suflet nemuritor, captiv intr-un corp mostenit de la parintii mei. Eram platonician (a nu se confunda cu dragostea platonica, de asemenea experimentata, din frica de asumare a sentimentelor) in cel mai pur stil „Phaidon”. Urma, dupa moarte si un sejur petrecut intr-un paradis astral, sa revin intr-un alt corp pentru a continua aventura evolutiei. Cineva supraveghea acest proces si inca nu-mi dadeam seama pe atunci ce inseamna sa existe camere video peste tot (dar intrand intr-o banca am inceput sa-mi fac o idee).

Am renuntat la acel tip de spiritualitate (arhaica, daca e sa ma gandesc la intalnirile fericitului Socrate cu intelegatorii lui interlocutori Cebes si Simmias) in favoarea unei uimiri permanente,pricinuita de intamplarile zilnice, trecute printr-o minte ceva mai deschisa. Am devenit, cu alte cuvinte, fenomenolog, deoarece sunt mai atent la experienta in desfasurare, aici si acum, dar si skeptikoi (pentru a mentine continuitatea cu vechii greci), adica am unele intrebari vis-a-vis de orice afirmatie si solicit dovezi convingatoare. Mi-am pierdut dispozitia inocenta si nu regret, deoarece am gasit ceva mult mai provocator si recompensator (dar platesc pretul corect: am acceptat ca voi muri de-a binelea, undeva, in viitor)

Aceasta uimire o impartasesc, aproape zilnic, cu tine (si cu altii). Sper ca reusesc sa o trezesc, sau sa o amplific, si in tine (iar tu, mai departe, in copiii sau prietenii tai-de fapt cred ca in copii nu e necesar, ei sunt deja uimiti de realitate, ce pacat ca scoala distruge aceasta minunata capacitate din care se naste spiritul investigativ si dorinta profunda de cunoastere). Astazi iti propun sa meditam impreuna la urmatoarea problema: crezi ca esti aceeasi persoana care ai fost ieri?

Nu sunt deloc subtil, dupa cum vezi, am dat deja raspunsul in mica introducere autobiografica de mai sus. E limpede ca, pentru a fi aceeasi persoana, indiferent cum definesti „persoana”, e necesar sa existe ceva neschimbat inauntrul tau (pe care il putem numi „suflet” sau „esenta”). Si nu doar ca esti una cu persoana care ai fost ieri, dar esti una si cu cea care ai fost la nasterea ta si, daca agreezi principiul reincarnarii, una cu cine ai fost intr-o viata trecuta (cand noi doi aveam acelasi tip de dezbatere, insa intr-un mediu mai periculos si nu atat de prosper-de exemplu, nu existau dusuri, nici macar la curtile regale).

Pozitia mea, in raport cu intrebarea de mai sus, daca ma cunosti de ceva timp, este crystal-clear. Am motive puternice sa cred ca nu exista continuitate a sinelui (a persoanei), adica nu exista entitati fixe, neschimbatoare, indiferent daca le numim „suflete”, „spirite”, „atman” sau „Dumnezeu”. Mai cred ca cea care esti astazi nu este totuna nu doar cu cea care ai fost ieri sau in scoala primara, dar nici macar cu cea care ai fost acum un minut. Continuitatea sinelui este o senzatie, o traire subiectiva si nu o realitate. Realitatea a fost excelent intuita de taoisti, budisti si interesanta lor combinatie, miscarea zen si revelata, recent, de fizica cuantica. Nu mai exista niciun dubiu: realitatea este un proces curgator, o miscare permanenta, ametitoare (la scari infinit de mici), un du-te vino fascinant (pentru cine are „ochi de vazut”) si complex, o transformare necontenita a tuturor lucrurilor intr-un creuzet care nu sta pe loc. Iar in acest caz, cum ar putea exista lucruri sau ceva-uri imuabile (in afara miscarii)?

E timpul unor exemple: chiar acum tu respiri, adica inhalezi oxigen si elimini dioxid de carbon (sper ca nu fumezi, nu pentru ca nu am putea fi prieteni ci pentru a te feri de zonele de conflict dinauntrul tau, de pilda comunitatea alveolelor suparate pe cortexul prefrontal). Aerul (oxigenul) ajunge in cele 75-100 de alveole pulmonare (vezi ce multe sunt, nu e o idee puna sa te pui rau cu ele), unde se face schimbul cu dioxidul de carbon pentru care a sosit momentul eliberarii (in atmosfera). La un volum respirator curent (500 de centimetri cubi de aer) urmeaza, intr-un minut, sa metabolizezi intre 4 si 5 grame de oxigen. Stii ce inseamna asta, in cifre din acelea pentru care nu am fost echipati de evolutie (deoarece nu era necesar sa le cunoastem, pentru a supravietui)? Inseamna un cvadrilon de atomi de oxigen, si asta doar in 60 de secunde (cvadrilionul e consecutiv trilionului, care precede bilionul, aflat inaintea milionului).

Un milion de miliarde de atomi de oxigen s-au schimbat in interiorul tau si asta intr-un singur minut (imagineaza-ti cate alte schimburi face cu exteriorul, pe parcursul unei singure zile!). Cum ai putea fi acelasi om? Intelegerea proceselor moleculare de la nivelul celulei ne arunca intr-o lume incredibila, suprasaturata in evenimente creatoare (sinteze) si distructive (ruperi, separari). Nu de la un minut la altul ci de la o secunda la alta nu suntem aceleasi persoane. Doar ni se pare asta, deoarece constiinta noastra sta „sus”, la etaj si nu stie (adica nu percepe) ce se intampla „jos”. Insa cunoasterea stiintifica a avansat suficient de mult pentru a ridica, indraznet, cortina si a patrunde in culisele (sa zic maruntaiele?) corpului. Gandeste-te la presedintele unei tari care nu iese din palatul lui republican si nu stie, astfel, ce se intampla intr-un catun indepartat (nici macar unul apropiat, unde i se pregateste, discret, debarcarea-prin votul informat al cetatenilor responsabili, evident!)

Asa cum, pe ecranul televizorului, cadrele fixe alearga mult prea repede pentru viteza noastra de procesare, motiv pentru care miscarea pare continua (iluzia miscarii), tot asa, pentru constiinta noastra firava, recent aparuta, sinele pare continuu. Insa nu este! O minima deschidere catre neurostiinte poate convinge pe oricine de adevarul acestei afirmatii (neuronii „beculesc” in permanenta, in configuratii mereu schimbatoare).

As vrea sa fii atent si sa realizezi ca nu despre sine (sau constiinta) am spus ca este o iluzie ci despre continuitatea lui (ei). Sinele este creat (si distrus) de la o fractiune de secunda la alta (te-ai intrebat vreodata cat dureaza o clipa?). Ideea aceasta, daca o mesteci putin, fara prejudecati, deschide un camp urias de intrebari (sau probleme) noi, dar si de sperante. De pilda, ca sa te iau usor, daca tu hotarasti sa iti platesti astazi factura la gaze, dar nu o faci, putem considera, la sfarsitul zilei, ca sinele „responsabil” (era ultima zi, inainte de inchiderea alimentarii) a fost inlocuit cu un altul, „copil”? („mama sau tata platesc facturile, eu ma joc”). Stiu, imi vei spune ca oamenii au trasaturi stabile si comportamente previzibile dar asta nu dovedeste continuitatea sinelui („uite, face aceleasi lucruri”) ci a comportamentelor. Un acelasi tipar comportamental (sau energetic, sau informational) este distrus si re-creat, asta e tot. Iar tiparul nu este vesnic, dupa un timp se modifica sau dispare, pentru totdeauna (un fost fumator invederat, care nu mai fumeaza niciodata pana la moartea lui-un accident nefericit, o coliziune cu un camion ce transporta tigari de contrabanda).

Si acum ceva mai greu: cineva este acuzat (si gasit vinovat) pentru o crima comisa in urma cu 25 de ani. Judecatorul il condamna la 10 ani de inchisoare. Dar pe cine condamna? Pe cel de astazi. Totusi, cel de astazi nu este identic cu cel de ieri si cu atat mai putin cu cel de acum 25 de ani (care a comis crima).Tricky being a judge, do you agree? (which one of you?)

Vreau sa spun, de fapt, ca absenta continuitatii sinelui ridica o serie de probleme in sfera responsabilitatii (nu doar in sens juridic). Cel care isi insala sotia, cu cea mai buna prietena a ei, este acelasi cu cel care i-a jurat fidelitate, sub privirea vigilenta a unui preot? (iar preotul insusi, este totuna cu cel care a trecut prin seminar si facultatea de teologie? Si daca da, de ce nu mai crede in ceea ce face?). Pare mai simplu, din punct de vedere social, sa fim de acord ca exista ceva in noi care nu se schimba si poate fi, dupa caz, apreciata sau pedepsita. Nu mai e nevoie sa fim atenti clipa de clipa, pentru a descoperi noutatile posibile din jurul nostru (esti aceeasi vizitatoare de acum 6 luni?). oare ideea continuitatii sinelui ne usureaza, la modul absolut, viata? Sau, privita altfel, putem vedea cum o blocheaza sau o complica inutil? Nu e momentul sa intru acum in roller coaster-ul acestei controverse (dar voi reveni). Pana una-alta, de cateva minute, de cand respiri, nici nu mai stiu cu cine „vorbesc”. Insa in chip ciudat, nu-mi displace ideea (probabil pentru ca esti la distanta), ba chiar mi se pare ceva incantator in ea. Ah, cui ziceam ca i se pare asta?

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin