Am intrat in luna defunctului meu prieten,Mos Craciun (nu am intrat, este un articol reluat de pe un alt sit) si simt nevoia sa fac o distinctie intre spiritualitate si religiozitate. Operez cu o definitie personala a spiritualitatii, care imi permite sa evaluez un om care urmareste atent o partida de tenis intre Federer si Nadal ca angajat intr-o actiune spirituala.
Ce aberatie, nu-i asa? Ihm, si inca nu ti-am spus tot: in timp ce un spectator (fie si de la distanta, adica tele-spectator) ATP Tour (sau Cupa Davis, vezi recenta victorie a Spaniei impotriva Argentinei) poate trai o experienta spirituala o alta persoana, aflata exact in acelasi timp intr-o biserica, o moschee sau un templu, aparent implicata intr-o activitate spirituala, poate fi, de fapt, angajata in cea mai profunda trivialitate (acesta sa fie un oximoron?). Cum asa? Nu este prezenta intr-o casa sfanta (biserica) un semn de inalta spiritualitate?
In viziunea mea, nu! Faptul ca stai, chiar si doua ore, intr-un spital, nu te transforma in mod magic intr-un bolnav, cu atat mai putin intr-un medic (dar iti poate stimula inclinatia depresiva, daca este un spital romanesc), tot asa prezenta fizica intr-o biserica nu te face, automat, o persoana spirituala. Un om poate avea un nivel inalt de spiritualitate fara sa paseasca vreodata in complexul imobiliar al lui Mos Craciun (si Asociatii). Iata si argumentul meu:
Inteleg prin spiritualitate, printre altele, o capacitate de a aprecia frumusetea si excelenta.
Aceasta definitie imi permite sa cred ca 2.000 de oameni, de exemplu, care urmaresc cu rasuflarea taiata schimbul senzational de mingi dintre doi maestri ai tenisului, au, in acel moment, o experienta spirituala. Tot asa, un adolescent cu cercel in ureche si probleme serioase la fizica si chimie (corijent, asta vreau sa spun), atunci cand contempla extaziat un apus de soare (sau un rasarit, tinand-o pe iubita lui in brate), are si el acces la o experienta spirituala, deoarece este intr-un contact intim cu frumusetea (da, si cu sanii ei, sa nu fim ipocriti!).
Oriunde un om, avand nu conteaza ce credinta religioasa, sau fiind in mod declarat ateu sau agnostic, identifica si „gusta” frumusetea, avem si o experienta spirituala in derulare. Oriunde un om, dedicat lui Dumnezeu sau ironic la adresa lui (ghici cine?) recunoaste si apreciaza o forma de excelenta, o experienta spirituala este, simultan, prezenta. Sigur ca ma refer la excelenta profesionala, insa nu vreau sa uiti (mie mi se mai intampla) de excelenta morala. Zilele trecute am citit despre un medic cardiolog (de pe-acilisea) caruia nu-i mai trebuie nimic (plicuri, plicuri!) daca poate ajuta un bolnav. E posibil ca povestea sa fie un pic inflorita jurnalistic si eu sa fi fost intr-un moment de maxima sugestibilitate, insa povestea m-a miscat suficient ca sa vreau sa o impartasesc si cu altii. Sa identifici astfel de oameni (nu sa-i cauti cu lumanarea) si sa te bucuri de faptele lor morale, iata o forma de bucurie pe care eu o asez in sfera spiritualitatii.
La ce bun un credincios, eventual unul dogmatic si intolerant, care iti ia gatul daca indraznesti sa razi de zeul lui (pe principiul „eu si masina mea una suntem, esti mancat daca o zgarii”) dar nu poate aprecia un peisaj natural magnific? (ti s-a intamplat sa fii la munte si sa te asurzeasca un comando de snowmobile?) Prefer in 10 cazuri din 10 un ins convins ca in afara particulelor materiale nu mai exista nimic altceva (poate cu exceptia unor energii subtile infantile) dar capabil sa fie incantat de un film, o carte, o piesa muzicala sau un tablou. Nu sugerez in niciun fel ca oamenii credinciosi ar fi incapabili de astfel de trairi (sper ca nu citesti acest articol intr-o stare alterata de consiinta sau cu sinele tau deficient mental!) ci subliniez numai un fapt psihologic, anume ca disponibilitatea de a recunoaste si aprecia frumusetea sau excelenta nu are legatura cu un angajament religios si poate fi intalnita la tot soiul de oameni. Cand acesti oameni simt, in mod spontan (sa nu uitam de snobi) aprecierea, eu sunt inclinat sa-i vad ca traind o experienta spirituala.
In acest sens, pentru mine, chiar si un copil care se uita, transfigurat, la un melc, este angajat intr-un act spiritual si, in acel moment, ma uimeste mai mult decat un preot supraponderal care se grabeste sa-si incheie o predica pe care nu o intelege, in biserica din apropiere. Nu e nevoie sa ai o anumita varsta sau sa fii inregimentat intr-o credinta religioasa pentru a trai, macar din cand in cand, o viata spirituala.
Exista asa de multa frumusete in jurul nostru incat, daca parintii si educatorii ar sti sa cultive aprecierea ei, o serie de oameni ar renunta usurati la rugaciunile obligatorii. Nu ar fi mai interesant sa ne orientam eforturile in aceasta directie? In loc sa ne sufocam copiii cu notiuni religioase nu ar merita mai mult sa-i expunem la lucruri frumoase (si fapte frumoase) si apoi sa facem un pas inapoi, lasand frumusetea sa desavarseasca procesul? Si daca un copil sau un adolescent este irezistibil atras de un sport, pe care il practica tot mai bine, in loc sa-l fortam sa faca ceea ce consideram noi ca este „bine”, nu am putea pur si simplu admira spiritualitatea intretesuta cu transpiratia, efortul si concentrarea lui?
Voi mai reveni la acest subiect, pentru ca imi este drag, nu neaparat in luna in care recunostinta si placerea de a face cadouri sunt comandate social (cum ar fi sa pui in ghetute jocul, cartea, fructele sau, oh demoni, ciocolata aceea, intr-o zi oarecare, de pilda 9 aprilie sau 18 octombrie?). Discutand cu cativa oameni am constatat ca nu se gandisera niciodata ca a merge la un concert, pe un stadion sau doar simtindu-se inaltati de gestul altruist al cuiva, observat in treacat, ar putea fi experiente spirituale. Desi cititoarele mele ar putea fi usor deconcertate de afirmatia mea, voi spune totusi ca 50.000 de oameni care isi incurajeaza echipa sau ii canta imnul (Anfield Road?) creeaza fiori evidenti pe sira spinarii. Sigur, a aprecia jocul excelent al echipei adverse, in timp ce administreaza o infrangere usturatoare favoritilor tai, este o experienta spirituala si mai inalta, insa nu vreau sa dezbat prea mult acest subiect (Dinamo-Steaua, acum doua zile, cat sa fi fost scorul?).
Spiritualitatea nu a fost si nu poate fi confiscata de oamenii dedicati, sau doar prefacandu-se implicati, unei confesiuni, credinte sau miscari religioase. Fiind oameni si avand, cat de cat, simturile intacte (ochi de vazut? urechi de auzit?), putem sesiza frumusetea si excelenta din jur. Inclusiv Mos Craciun, daca si-ar mai lucra putin abdomenul, si ar accepta o insotitoare, nu neaparat dintr-o zona feminista (desi i-ar fi de folos sa mai conduca si altcineva renii), ar putea aduce un fior de spiritualitate. Altfel, pana una-alta, doar parintii care l-au inventat, atunci cand actioneaza avand in gand bucuria copiilor, merita admiratia noastra. Si chiar daca ei nu stiu, noi doi, in sinea noastra, constienti de faptele lor, si fara sa facem nimic altceva (o incantatie plictisitoare, de pilda), avem sansa unei experiente spirituale. Pe 6 decembrie, o zi cu nimic speciala. Si pe 7.