Cel mai popular articol din luna iunie (pe blogul de pe care este reluat articolul), de departe, a fost „Ce inseamna ca te iubesc”. Incercam acolo sa raspund la intrebare identificand patru componente, pe care le reiau succint:

  • Vreau sa existi
  • Vreu sa fii (o persoana) libera (in sensul de a te putea dezvolta)
  • Vreau sa te cunosc
  • Vreau sa te ating (o forma explicita de cunoastere)

Exista un numitor comun al acestor patru, de fapt trei, dorinte? Sigur, acest element comun este atractia. Inteleg prin „atractie” un interes mai special, spontan, pe care mi-l trezeste cineva sau ceva, o concentrare superioara a atentiei, fara efort deliberat, adica o curgere a energiei mentale spre o anumita persoana, obiect sau activitate, o curgere libera, nedirijata de nimic (cu exceptia istoriei de viata  si a predispozitiilor biologice).

Nu exista iubire in afara atractiei.

Sper ca e limpede ca nu ma refer doar la atractie sexuala (o submultime din clasa mai generala a atractiei). Iubesti un copil fara sa fii atras sexual de el (exclud cazul patologic al pedofililor) dar nu se poate spune ca il iubesti daca te fortezi sa te gandesti la el, te obligi sa-i acorzi atentie, te constrangi sa-i cumperi jucarii si, in general, tragi de tine pentru a-i acorda un minim interes (ceea ce nu e cazul cu noul tau telefon mobil, care te atrage ca un magnet sau ultimele evolutii din mall, raionul vestimentatie).

A iubi, din punctul meu de vedere, presupune (dar nu se reduce la asta) o orientare spontana spre obiectul iubirii. Nu trebuie sa-ti amintesca cineva, nu trebuie sa te temi de ceva in caz ca nu-l mai iubesti, nu exista o recompensa imediata pe care o vanezi, pur si simplu atentia ta, asemenea unei sageti dintr-un arc nemanevrat de nimeni, pleaca spre acel barbat, femeie sau copil (sau animalut, daca e sa ma gandesc la o serie de oameni pe care-i cunosc si sunt impresionati pana la lacrimi de suferinta animalelor, oferindu-mi nesfarsite prilejuri de comentarii mentale pe care, din prietenie, le pastrez pentru mine).

Spun insa ca iubirea nu este doar atractie, si nici nu este doar actiune adecvata la nevoile celuilalt (detalii in alt articol). Este si evaluare pozitiva a calitatilor celui iubit, adica valorizare, ceea ce inseamna recunoastere si diferentiere. Exista ceva „pozitiv” sau „bun” in omul pe care il iubesc, o colectie de proprietati carora le atribui valoare si care nu se manifesta in mod necesar in raport cu mine, desi imi doresc asta („as vrea ca mama mea profesoara sa fie la fel de intelegatoare si calda cu mine cum este cu elevii ei” sau „sper ca, intr-o zi, sotul meu sa fie la fel de ferm in angajamentele asumate in cuplu cum este la firma lui”). Voi numi, pe scurt, aceasta atitudine valorizatoare: admiratie.

Nu exista iubire fara admiratie.

Si, bineinteles, nu exista iubire reciproca si dezvoltare in cuplu fara admiratie reciproca. Oare cum te simti cand cel pe care il iubesti te critica neincetat, este vesnic nemultumit, mult prea rar gaseste ceva bun la tine, pare tot timpul dezamagit, vrea mereu mai mult, vede si ultimul fir de praf si, pentru a scurta totul, pare a te dispretui? Evident ca nu exista apreciere pozitiva intr-un astfel de caz, ce sa mai vorbim de admiratie?

Pot avea doi oameni o relatie fara sa se admire unul pe celalalt? Desigur, nu e nimic neobisnuit iar relatia poat fi productiva. Te rog, insa, hai sa nu numim aceasta relatie „iubire”. Este mai degraba o relatie profesionala intre doi oameni cu scopuri comune, poate nici foarte critici unul fata de altul. Ei pot creste intr-un mod rezonabil un copil care va suferi mai putin pentru ca „mami si tati nu se iubesc” („nici nu-i putem obliga, puiule!”) dar va fi cumplit de dezamagit si insecurizat daca mami si tati nu il iubesc.

Exista motive pentru a simti admiratie fata de un copil? Oho, transfinite, imi vine sa spun, daca as sti ca ma citeste si Cantor. Iata cateva:

  • Curiozitatea uluitoare
  • Puritatea si transparenta emotionala
  • Simplitatea dezarmanta
  • Prospetimea perceptiei
  • Spontaneitatea reactiilor
  • Vioiciunea mentala
  • Incantarea in fata naturii
  • Disponibilitatea pentru joc
  • Entuziasmul
  • Dorinta de a invata

E suficient sa intalnesc doar unul dintre acesti itemi la un adult pentru a-i crea un cont printre preferatii mei. Nu neg faptul ca la copii (ca si la adulti) exista o multime de impulsuri sau trasaturi nesuferite sau chiar respingatoare (nu cred ca e cazul sa-i idealizam!) insa deocamdata ma concentrez pe ceea ce este pozitiv si poate inclina in mod decisiv balanta daca nu catre iubire cel putin catre o bunavointa vesela si plina de promisiuni.

Un copil care se simte obiect natural de interes pentru un adult (parinte) si nu trebuie, astfel, sa-i atraga artificial atentia (de pilda imbolnavindu-se in mod repetat), si, de asemenea, observa cu bucurie ca este apreciat, ca mama si tata il percep ca pe cineva valoros prin el insusi, manifestandu-si respectul si admiratia, ei bine, cum altfel s-ar putea simti daca nu iubit si in siguranta? Cum sa nu fie fericit in relatie cu parintii lui si sa nu dezvolte excelente mecanisme de coping in raport cu realitatea uneori cruda, indiferenta sau traumatizanta? Cred ca aceasta iubire, si nu confortul material, este cel mai inalt dar pe care un parinte (sau un profesor) il poate face unui copil si pariez ca, in the long run, copilul devenit adult va realiza calitatea darului pe care a avut sansa extraordinara de a-l primi si va fi, pur si simplu, recunoscator.

Iar daca nu va fi, ma gandesc, tu, parinte, sau eu, profesor, poate ca nu am fost congruenti cu rolurile noastre, poate am intrat nepregatiti in ele sau chiar lipsiti de aptitudini sau, aceste variabile fiind excluse, nu ne-am priceput sa-i iubim, desi in sufletul nostru am simtit atractia, interesul, dorinta. Dar acesta nu e un capat de tara asa ca, profitand de feedback, putem analiza ceea ce nu a fost potrivit sau corespunzator, putem invata ceea ce nici parinti nostri nu au fost in stare sa ne spuna, pentru ca nici pe ei nu i-a invatat nimeni, ne putem trata cu compasiune propriile puncte sensibile din istoriile de viata si, daca mai avem timp (viata nu e prea lunga, in aceste timpuri grabite), sa o luam de la inceput, doar ca altfel, cu un copil, un elev sau un nepot.

 

 

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin