Arhive pentru categoria: “Stari de constiinta”

Poate ai plecat, de 1 mai, cu masina personala, undeva in tara (intr-un loc aglomerat, in care s-au gandit si altii sa vina?). Ce crezi, masina ta, in timp ce merge, stie ca merge? Si daca nu, oare in viitor, tehnologia avansand, cineva ar putea construi o masina capabila de aceasta stare interna? Iata problema constiintei, doar ca la masini! Hai, poate nu la jeep-ul pe care il conduci in timp ce sustii ecologismul si necesitatea de a pastra planeta curata ci la computere. Candva in viitor, inteligenta artificiala ar putea deveni constienta de sine? Ar putea un computer sofisticat sa genereze idei noi, necontinuta in niciun fel in programele instalate deja? Ar putea sti macar, atunci cand realizeaza o banala adunare, ca face asta? (sa fie constient de ceea ce face) Supralicitand, ar putea oare sa nu-i placa programele instalate pe el si obligat sa le ruleze? Ar putea fi deceptionat de utilizatorului lui? Ar putea fi atat de deprimat incat sa se strice? Si-ar putea dori sa fie iubit?

Te las sa te joci cu aceste posibilitati. Te intreb totusi: nu cumva aceste computere exista deja? Nu sunt animalele un fel de computere miscatoare? (guvernate de softuri numite „instincte” sau „reflexe”). Te rog, nu-mi spune despre cainele tau ca invata lucruri noi. El invata doar ceea ce este deja programat sa invete. El dispune de un repertoriu limitat de categorii mentale, acivate de un dresor bun sau de un stapan intuitiv. Este ca si cum ar intelege limbajul doar ca el doar raspunde la un set ordonat de stimuli tot asa cum computerul tau „raspunde” la o serie de apasari ale tastelor, desfasurand actiunea dorita (codificata in programele lui). Nu te astepta ca un caine sa „inteleaga” ceva ce nu tine de supravietuirea lui (sa oscileze intre Marcia Funebre din „Eroica” si Allegro con Brio din simfonia nr. 5 a aceluiasi Beethoven). Intre oameni si animale exista o prapastie uriasa, un salt incredibil pe care evolutia l-a reusit. Oamenii isi pot transforma softurile interioare. Ma tem ca animalele, oricat de simpatice si „umane” ne-ar parea unele dintre ele, sunt condamnate la cateva rutine, cu mici variatii. Sunt computere cu coada si ochi. Si cine le-a asamblat? Buna intrebare! As vrea insa sa o reformulez. Si daca s-au autoansamblat, in milioane de ani de incercari?

Am o nesfarsita admiratie pentru corp. Nu doar pentru corpul femeilor frumoase. Pentru corp in general. Pentru corpurile tuturor oamenilor. Mi se par capodoperele acestui univers guvernat de intamplare. Apreciez foarte mult si unele minti dar ele vin pe locul doi. Ce ar fi mintile fara sofisticatele creiere care le sustin? Iar creierul face parte integranta din corp, deci este corp. Era logic sa devin un suporter la neurostiintelor.

Sentimentele mele de tip religios merg in directia corpului. Si nu am niciun motiv sa cred ca sunt inadecvate sau fanteziste. Numeroase dovezi stiintifice sustin procesele extraordinare din corp, minunata lui complexitate la care a ajuns in milioane de ani de evolutie, adaptandu-se mereu la mediu. Pentru mine corpul este Sinele (in sensul spiritual al acestei notiuni deosebit de ambigue). Nu mai cred ca exista ceva in afara lui (dar am crezut mult timp asta, cu mintea mea de copil). Nu mai cred in suflete nemuritoare si zane dragute. Am inchis definitiv acest capitol. Nu mai am nevoie sa ma adresez unui Dumnezeu invizibil, ale carui  gesturi absente sa le justific si a carui tacere sa o rationalizez (si sa interpretez, bineinteles, norocoasele intamplari ca semne de bunavointa). Insa in fiecare zi ma pot adresa corpului, multumindu-i pentru ceea ce face pentru mine (ma refer la Eul constient) si cautand sa il protejez pentru a ma bucura, in continuare, de acest dar imposibil de cuantificat (cu ce suma ti-ai vinde un rinichi?).

Ca pasionat de psihologie si dezvoltare personala, nu pot fi decat uluit de capacitatea corpului de a spune mereu adevarul. Te-ai gandit cumva la asta? Corpul nu minte niciodata! Emotiile si sentimentele pe care le negi, dragostea a carei exprimare o refuzi si furia pe care pretinzi ca nu o simti, gelozia de care te disociezi, incercand sa fii o persoana evoluata si ostilitatea pe care o proiectezi asupra altora, impotriva carora iti duce inutilele lupte, toate acestea pot fi ascunse de constiinta ta sau a altora dar nu si de corp (dar atentie: ponderea lor in bolile psihosomatice este mult mai mica decat cred unii  excesiv de entuziasti). Corpul marturiseste adevarul tau interior. M-as bucura sa fim mai constienti de asta (pregatesc o serie de articole). Am putea fi, astfel, nu doar mai sinceri cu noi insine si cu cei din jur, ci si mai intregi.

O vreme, fiind foarte mic, nu stiam cine sunt (nici acum nu stiu foarte bine). Apoi am fost convins ca sunt un suflet nemuritor, captiv intr-un corp mostenit de la parintii mei. Eram platonician (a nu se confunda cu dragostea platonica, de asemenea experimentata, din frica de asumare a sentimentelor) in cel mai pur stil „Phaidon”. Urma, dupa moarte si un sejur petrecut intr-un paradis astral, sa revin intr-un alt corp pentru a continua aventura evolutiei. Cineva supraveghea acest proces si inca nu-mi dadeam seama pe atunci ce inseamna sa existe camere video peste tot (dar intrand intr-o banca am inceput sa-mi fac o idee).

Am renuntat la acel tip de spiritualitate (arhaica, daca e sa ma gandesc la intalnirile fericitului Socrate cu intelegatorii lui interlocutori Cebes si Simmias) in favoarea unei uimiri permanente,pricinuita de intamplarile zilnice, trecute printr-o minte ceva mai deschisa. Am devenit, cu alte cuvinte, fenomenolog, deoarece sunt mai atent la experienta in desfasurare, aici si acum, dar si skeptikoi (pentru a mentine continuitatea cu vechii greci), adica am unele intrebari vis-a-vis de orice afirmatie si solicit dovezi convingatoare. Mi-am pierdut dispozitia inocenta si nu regret, deoarece am gasit ceva mult mai provocator si recompensator (dar platesc pretul corect: am acceptat ca voi muri de-a binelea, undeva, in viitor)

Aceasta uimire o impartasesc, aproape zilnic, cu tine (si cu altii). Sper ca reusesc sa o trezesc, sau sa o amplific, si in tine (iar tu, mai departe, in copiii sau prietenii tai-de fapt cred ca in copii nu e necesar, ei sunt deja uimiti de realitate, ce pacat ca scoala distruge aceasta minunata capacitate din care se naste spiritul investigativ si dorinta profunda de cunoastere). Astazi iti propun sa meditam impreuna la urmatoarea problema: crezi ca esti aceeasi persoana care ai fost ieri?

Nu sunt deloc subtil, dupa cum vezi, am dat deja raspunsul in mica introducere autobiografica de mai sus. E limpede ca, pentru a fi aceeasi persoana, indiferent cum definesti „persoana”, e necesar sa existe ceva neschimbat inauntrul tau (pe care il putem numi „suflet” sau „esenta”). Si nu doar ca esti una cu persoana care ai fost ieri, dar esti una si cu cea care ai fost la nasterea ta si, daca agreezi principiul reincarnarii, una cu cine ai fost intr-o viata trecuta (cand noi doi aveam acelasi tip de dezbatere, insa intr-un mediu mai periculos si nu atat de prosper-de exemplu, nu existau dusuri, nici macar la curtile regale).

Pozitia mea, in raport cu intrebarea de mai sus, daca ma cunosti de ceva timp, este crystal-clear. Am motive puternice sa cred ca nu exista continuitate a sinelui (a persoanei), adica nu exista entitati fixe, neschimbatoare, indiferent daca le numim „suflete”, „spirite”, „atman” sau „Dumnezeu”. Mai cred ca cea care esti astazi nu este totuna nu doar cu cea care ai fost ieri sau in scoala primara, dar nici macar cu cea care ai fost acum un minut. Continuitatea sinelui este o senzatie, o traire subiectiva si nu o realitate. Realitatea a fost excelent intuita de taoisti, budisti si interesanta lor combinatie, miscarea zen si revelata, recent, de fizica cuantica. Nu mai exista niciun dubiu: realitatea este un proces curgator, o miscare permanenta, ametitoare (la scari infinit de mici), un du-te vino fascinant (pentru cine are „ochi de vazut”) si complex, o transformare necontenita a tuturor lucrurilor intr-un creuzet care nu sta pe loc. Iar in acest caz, cum ar putea exista lucruri sau ceva-uri imuabile (in afara miscarii)?

E timpul unor exemple: chiar acum tu respiri, adica inhalezi oxigen si elimini dioxid de carbon (sper ca nu fumezi, nu pentru ca nu am putea fi prieteni ci pentru a te feri de zonele de conflict dinauntrul tau, de pilda comunitatea alveolelor suparate pe cortexul prefrontal). Aerul (oxigenul) ajunge in cele 75-100 de alveole pulmonare (vezi ce multe sunt, nu e o idee puna sa te pui rau cu ele), unde se face schimbul cu dioxidul de carbon pentru care a sosit momentul eliberarii (in atmosfera). La un volum respirator curent (500 de centimetri cubi de aer) urmeaza, intr-un minut, sa metabolizezi intre 4 si 5 grame de oxigen. Stii ce inseamna asta, in cifre din acelea pentru care nu am fost echipati de evolutie (deoarece nu era necesar sa le cunoastem, pentru a supravietui)? Inseamna un cvadrilon de atomi de oxigen, si asta doar in 60 de secunde (cvadrilionul e consecutiv trilionului, care precede bilionul, aflat inaintea milionului).

Un milion de miliarde de atomi de oxigen s-au schimbat in interiorul tau si asta intr-un singur minut (imagineaza-ti cate alte schimburi face cu exteriorul, pe parcursul unei singure zile!). Cum ai putea fi acelasi om? Intelegerea proceselor moleculare de la nivelul celulei ne arunca intr-o lume incredibila, suprasaturata in evenimente creatoare (sinteze) si distructive (ruperi, separari). Nu de la un minut la altul ci de la o secunda la alta nu suntem aceleasi persoane. Doar ni se pare asta, deoarece constiinta noastra sta „sus”, la etaj si nu stie (adica nu percepe) ce se intampla „jos”. Insa cunoasterea stiintifica a avansat suficient de mult pentru a ridica, indraznet, cortina si a patrunde in culisele (sa zic maruntaiele?) corpului. Gandeste-te la presedintele unei tari care nu iese din palatul lui republican si nu stie, astfel, ce se intampla intr-un catun indepartat (nici macar unul apropiat, unde i se pregateste, discret, debarcarea-prin votul informat al cetatenilor responsabili, evident!)

Asa cum, pe ecranul televizorului, cadrele fixe alearga mult prea repede pentru viteza noastra de procesare, motiv pentru care miscarea pare continua (iluzia miscarii), tot asa, pentru constiinta noastra firava, recent aparuta, sinele pare continuu. Insa nu este! O minima deschidere catre neurostiinte poate convinge pe oricine de adevarul acestei afirmatii (neuronii „beculesc” in permanenta, in configuratii mereu schimbatoare).

As vrea sa fii atent si sa realizezi ca nu despre sine (sau constiinta) am spus ca este o iluzie ci despre continuitatea lui (ei). Sinele este creat (si distrus) de la o fractiune de secunda la alta (te-ai intrebat vreodata cat dureaza o clipa?). Ideea aceasta, daca o mesteci putin, fara prejudecati, deschide un camp urias de intrebari (sau probleme) noi, dar si de sperante. De pilda, ca sa te iau usor, daca tu hotarasti sa iti platesti astazi factura la gaze, dar nu o faci, putem considera, la sfarsitul zilei, ca sinele „responsabil” (era ultima zi, inainte de inchiderea alimentarii) a fost inlocuit cu un altul, „copil”? („mama sau tata platesc facturile, eu ma joc”). Stiu, imi vei spune ca oamenii au trasaturi stabile si comportamente previzibile dar asta nu dovedeste continuitatea sinelui („uite, face aceleasi lucruri”) ci a comportamentelor. Un acelasi tipar comportamental (sau energetic, sau informational) este distrus si re-creat, asta e tot. Iar tiparul nu este vesnic, dupa un timp se modifica sau dispare, pentru totdeauna (un fost fumator invederat, care nu mai fumeaza niciodata pana la moartea lui-un accident nefericit, o coliziune cu un camion ce transporta tigari de contrabanda).

Si acum ceva mai greu: cineva este acuzat (si gasit vinovat) pentru o crima comisa in urma cu 25 de ani. Judecatorul il condamna la 10 ani de inchisoare. Dar pe cine condamna? Pe cel de astazi. Totusi, cel de astazi nu este identic cu cel de ieri si cu atat mai putin cu cel de acum 25 de ani (care a comis crima).Tricky being a judge, do you agree? (which one of you?)

Vreau sa spun, de fapt, ca absenta continuitatii sinelui ridica o serie de probleme in sfera responsabilitatii (nu doar in sens juridic). Cel care isi insala sotia, cu cea mai buna prietena a ei, este acelasi cu cel care i-a jurat fidelitate, sub privirea vigilenta a unui preot? (iar preotul insusi, este totuna cu cel care a trecut prin seminar si facultatea de teologie? Si daca da, de ce nu mai crede in ceea ce face?). Pare mai simplu, din punct de vedere social, sa fim de acord ca exista ceva in noi care nu se schimba si poate fi, dupa caz, apreciata sau pedepsita. Nu mai e nevoie sa fim atenti clipa de clipa, pentru a descoperi noutatile posibile din jurul nostru (esti aceeasi vizitatoare de acum 6 luni?). oare ideea continuitatii sinelui ne usureaza, la modul absolut, viata? Sau, privita altfel, putem vedea cum o blocheaza sau o complica inutil? Nu e momentul sa intru acum in roller coaster-ul acestei controverse (dar voi reveni). Pana una-alta, de cateva minute, de cand respiri, nici nu mai stiu cu cine „vorbesc”. Insa in chip ciudat, nu-mi displace ideea (probabil pentru ca esti la distanta), ba chiar mi se pare ceva incantator in ea. Ah, cui ziceam ca i se pare asta?

Am lansat, in ultimul timp (articol din mai 2010), si nu doar pe site, o serie de intrebari privind natura constiintei (si, in cateva randuri, dezbaterile au devenit pasionante, lucru care ma bucura, deoarece imi semnaleaza ca oamenii sunt capabili sa unifice gandirea si sentimentele in loc de a prefera calea mai usoara a lui „ce atatea intrebari?”. Constat, totusi, unele dificultati in intelegerea constiintei ca sistem intentional si echivalarea ei eronata cu continuturile mintii (de exemplu senzatii sau dorinte). Asa ca vreau sa dau un exemplu simplu pentru a spulbera aceste confuzii ce risca sa devina grave.

Voi numi minte de nivel 1 mintea unei fiinte inzestrate cu dorinte si chiar cu opinii (putem sa ne distram si sa acceptam ca animalul tau de companie are unele opinii despre tine, de exemplu ca esti o persoana zgarcita si nu ii oferi, decat rar, mancare de cea mai buna calitate). Aceasta minte nu dispune de constiinta. In termeni psihologici nu este o persoana (iar in termeni si mai rigurosi nu are o identitate psihologica). Cum asa, vei spune, doar simte si gandeste! Este o afirmatie scandaloasa, stiu, deoarece din ea rezulta ca nu doar animalele nu sunt persoane (nu au sau au identitati foarte rudimentare) ci si unii oameni, avand ganduri si dorinte, poate chiar numeroase, dispun de o constiinta modesta si, la limita, nu au deloc (daca nu ma crezi priveste cu atentie un bebelus)

In ce fel de minte apare constiinta? In mintea de nivel doi. Si prin ce se deosebeste aceasta de prima? Prin ceva extraordinar: si ea are dorinte si credinte insa, in plus, are dorinte si credinte despre dorinte si credinte,fie ale ei, fie ale altuia (are o teorie a mintii, conform unor articole precedente). De pilda, motanul tau de apartament simte pentru tine ceva ce am putea numi „devotament” (sau doar cainii sunt capabili de acest sentiment) dar nu are nicio pozitie mentala fata de propriul lui devotament (sa fie incomodat de aceasta loialitate si sa vrea sa scape de ea sau, dimpotriva, sa i se para ca nu este suficient de dedicat relatiei cu tine si, pe aceasta baza, sa se simta vinovat). Credinta mea este ca animalelor (si unor oameni) le este imposibil sa ajunga la mintea de nivel doi, cata vreme sistemul lor nervos ramane acelasi. Exista dovezi puternice in acest sens, greu de suportat, si inteleg si de ce , de iubitorii de animalute.

A dezvolta o credinta despre propria ta credinta (sau nevoie, sau emotie, sau dorinta sau ce vrei tu) presupune capacitate de meta-reprezentare, un fel de a te ridica deasupra ta pentru a te observa. Reusind asta, iti poti schimba credinta, deoarece intelegi ca este gresita, si, mai departe, iti poti restructura comportamentul (care devine mai adapatativ). Este evident ca animalele sunt inchise in cateva scheme, finite, de comportament (si unii oameni, sa indraznesc sa afirm asta?)

Auto-reprezentarea si meta-reprezentarea sunt proprietati esentiale pentru constiinta si solicita un nivel remarcabil de interconexiuni neuronale. Atingerea acestui nivel si amplificarea lui permanenenta nu sunt achizitii garantate la oameni. Simplul fapt de a te naste om nu te face imediat detinator al unei constiinte, dupa cum accesul la constiinta nu este totuna cu dezvoltarea ei permanenta (asa cum invatarea alfabetului nu este echivalenta cu lectura lui Ludwig Wittgenstein-am senzatia neta ca exista oameni care nu au mai citit o carte din scoala generala). Evolutia constiintei, incerc sa spun, necesita implicare personala si grija, ingredientele, sper ca esti de acord, unei atitudini iubitoare. Cei care iubesc constiinta o ajuta sa se dezvolte, la ei sau la altii (cumva asta fac si eu, aici?-e doar un exemplu de meta-reprezentare).

Ma despart mereu de oamenii care sunt impotriva cunoasterii, adica impotriva mintii de nivel doi. „Prietene, de aici drumurile noastre merg in directii diferite. Tu vrei sa traiesti fara sa-ti schimbi perspectiva asupra experientelor tale. Cand vei fi interesat de aceste optiuni, stii unde ma gasesti.”

Mi se pare uimitor cum obscurantismul, frumos deghizat, continua sa traiasca in epoca iPhone si WebCam. Este insa si periculos, de aceea cred ca avem datoria de a-i dezvalui limitele si a incuraja tendinta opusa, catre lumina, indiferent de riscuri.

Iar pentru a face situatia si mai complexa, afla ca exista si o minte de nivel trei (ca si cum cea de nivel doi nu ar complica suficient realitatea). Pentru a o intelege iti voi da un exemplu:

O femeie este atrasa de un barbat (de corpul lui sau, la un alt nivel, de mintea lui exceptionala). Dar ea se comporta in asa fel incat sa-l determine pe acel barbat sa creada ca ea, de fapt, nu se simte atrasa de el (fiindu-i indiferent). „Eu sunt atrasa de tine (innebunita chiar) dar vreau sa crezi ca-mi esti indiferent”. Nu e deloc greu de inteles, mai ales daca te gandesti putin la experienta ta. Mintea de nivel trei iese din ea insasi, intra in alta minte, evalueaza criteriile de evaluare ale acelei minti si se angajeaza intr-un comportament care sa le raspunda, stiind prea bine ca propria ei realitate (pe care si-o meta-reprezinta) este alta. Mai pe scurt, mintea de nivel trei este capabila de amagire. Bun venit in lumea reala!

ps am sentimentul ca nu vrei sa-ti explic, in continuare, mintea de nivel patru.

Experiment mental. Fie A si B doua persoane. A este un barbat, B este o femeie. A este indragostit de B care, vai, este casatorita. Desi respecta stravechea institutie si nu vrea sa creeze probleme, A decide sa-si asume sentimentele. El scrie un mail si il trimite lui B, de pe cel mai aclamat smartphone al anului 2009, un Motorola Droid. Foloseste, vreau sa spun, un dispozitiv foarte inteligent (si scump).

Iata ce-ti propun: sa presupunem ca mail-ul nu pleaca spre destinatar deoarece telefonul ingenios, pe care il voi numi in continuare Droidul, se opune in mod activ. Cu alte cuvinte, evalueaza mesajul lui A catre B ca amenintator pentru amandoi („le va complica viata”) si decide sa saboteze actiunea. Crezi ca este posibil? (candva, in viitor) Daca Droidul ar putea alege ce mesaje sa trimita si ce mesaje sa cenzureze, fara sa fie programat in acest sens, ne-am putea gandi ca este inzestrat cu constiinta. Mai mult decat atat, deoarece se opune libertatii de exprimare a lui A, s-ar putea chiar simti vinovat (adica ar avea o constiinta vinovata). Este ca si cum telefonul ar avea un Eu si de la nivelul acestui Eu, in exemplul de mai sus, ar hotari ca nu este potrivit sa coopereze cu dorinta lui A, impiedicand transmiterea mesajului (sau stergandu-l brusc din memorie)

Ok, telefonul tau nu face asta acum (cu atat mai putin al meu, fiind unul preistoric-asa era in mai 2010, intre timp am luat masuri, n.m.). Insa undeva peste 10 sau 10.000 de ani oare ar fi posibil? Este faimoasa problema a masinilor capabile de constientizare. Insa este o problema in doi pasi:

1. masina sa fie capabila de constiinta de sine, adica sa se recunoasca pe sine ca o masina (sa zic fiinta?) diferita de oricare alta, altfel spus sa dispuna de un Eu (sa aiba o identitate)

2. masina sa dispuna de o teorie a mintii, adica sa-si poata reprezenta nu doar ceea ce se afla in mintea ei ci si ceea ce se gaseste in mintea lui A („vrea sa-si exprime sentimentele fata de B, indiferent de riscuri”)

Am dat acest exemplu pentru a sublinia ca simpla recunoastere de sine (in oglinda, de exemplu) nu este suficienta pentru a vorbi, intr-un sens complet, de constiinta. Nu e suficient sa stii ca tu esti, diferit de oricine altcineva (un Droid, un om, un motan). „Eu sunt cel ce sunt” este doar inceputul constientizarii (Yahve, i’m sorry). „Eu sunt” este piatra de temelie a identitatii insa nu spune nimic despre altul (singuratatea misterioasa a lui Dumnezeu, ar spune unii). Evolutia constiintei il solicita pe Tu. A intelege, a simti (prin empatie) sau doar a-ti imagina ce este in mintea lui Tu este pasul urmator in dezvoltarea constiintei. Asta inseamna sa ai o teorie a mintii (ceea ce copiii de 3 ani nu reusesc, vezi articolul  mai vechi despre Sally).

Ce crezi, cainele tau are o teorie a mintii? Sau hamsterul? Poate pisica tolanita acum intr-un colt al patului?  Micuta girafa de apartament? Si daca raspunsul e pozitiv, cat de complexe sunt aceste teorii? Nu-i asa ca sunt in mod fatal limitate, asemenea programelor din smartphone? Crezi ca simpatica mata va invata vreodata sa citeasca abecedarul? Oare hamsterul s-ar putea uita la televizor la o emisiune despre experimentele lui Skinner cu sobolani albi? Cainele ar putea canta la contrabas?

Intre oameni si animale pare a exista un prag imposibil de trecut de catre ultimele (dar accesibil in sens invers, si nu ma refer doar la imbatranire). Cumva asta face constiinta noastra infinit de pretioasa? Mie asa mi se pare. Oscilez inca intre Droid si HTC Desire. Dar asta e o alegere simpla, intre doua masini. Faptul ca exista oameni constienti ma lasa cu gura cascata.

Construit de Sorin