Arhive pentru categoria: “Stari de constiinta”

Sunt intrebat, din cand in cand, ce parere am despre droguri. „Despre care anume?”, imi vine sa intreb (si privitul excesiv la televizor poate fi considerat un drog, nu mai vorbesc de interminabilele jocuri in retea ale internautilor adolescenti). „Aha, te referi la LSD, opiacee, amfetamine, canabis etc”. Nu pot avea o opinie informata, deoarece nu am consumat niciodata. Cu toate acestea, pot analiza din punct de vedere psihologic starile obtinute prin intermediul substantelor psihotrope (cativa consumatori mi-au impartasit experientele lor)

Dar mai intai te invit sa te gandesti la un copilas care isi doreste sa patineze. Imagineaza-ti ca esti mama sau tatal lui. Ai vrea sa invete sa patineze treptat, prin intermediul unei practici uneori dureroase (inevitabilele cazaturi) sau sa invete brusc, inghitind o pilula? Imi vei spune ca nu este o analogie potrivita. Ok, poate nu avem acelasi gust pentru metafore. Sper insa ca ai prins ideea: Drogurile nu reprezinta o solutie pentru crestere deoarece nu presupun niciun fel de efort, nu mobilizeaza resursele. Avem de-a face cu o rezolvare tipic infantila a unei probleme (extinderea constiintei, hai sa-i spunem frumos!). De unde nota de „infantil”? Deoarece obiectivul nu este atins printr-o implicare activa a subiectului (cercetatorul domeniilor constiintei, poftim!). Stilizand putin actiunea, ar putea protesta, spunand: „Nu e adevarat, m-am implicat, am reusit sa deschid gura!” Corect. Si doar atat. Restul a fost facut de altcineva (drogul) In acelasi fel, nevoile copiilor sunt implinite prin eforturile si transpiratia parintilor. Cum ar putea creste stima de sine a celui care „a reusit sa deschida gura”? (da, a reusit sa-si procure drogul ilegal, sa fie acesta un factor pentru o stima de sine sanatoasa si un impuls in directia socializarii?)

Al doilea motiv pentru care nu aprob consumul de droguri (desi ii pot intelege pe cei care „doar experimenteaza”) se refera la alienare: consumatorul este catapultat intr-o lume inalt subiectiva, in care nu poate functiona alaturi de alti oameni. Oamenii se instraineaza unii de altii, prinsi fiind in lumi personale, unele dintre ele seducatoare sau magice. Ce iluzie frumoasa dar unde se duce ea cand efectul drogului inceteaza? Probabil tot acolo unde se duc visele noastre dimineata, cand ne trezim pentru a face fata unei realitati frustrante. Cunosti oameni indragostiti de visele lor? (putin doritori sa reintre in realitate) Asa sunt si consumatorii de drog: sunt ancorati de lumile evanescente ale fanteziei, probabil si prin (uneori) sentimentul paradisului intrauterin pierdut pentru totdeauna.

„Vreau Paradisul acum!”, spune copilul cu buletin care nu suporta frustrarea unei realitati nepasatoare la dorintele lui. Nu este aceasta nerabdarea infantila? „Vreau imediat, pe loc, fara sa fac nimic!” Adultii au reusit sa avanseze dincolo de acest punct, adica au invatat sa munceasca pentru ceea ce isi doresc. In plus, cred ca este periculos sa mergi in „paradis” daca nu esti pregatit pentru el, tot asa cum e periculos sa lasi pe mainile unui copil un chibrit (si nu ma refer la focul spiritual) Extinderea constiintei este traita intr-un mod artificial si fortat. Este ca si cum ai conduce un automobil fara sa ai varsta potrivita (maturitatea psihologica necesara). Nu e de mirare ca se produc asa de multe „accidente”. In plus, din cate am putut observa, experienta de extindere a constiintei nu schimba in niciun fel caracterul. Nu apar brusc virtuti, nu se modifica mecanisme psihologice profunde, nu se restructureaza ierarhiile valorice (decat, eventual, pe moment sau in urmatoarele cateva zile). Schimbarile profunde de personalitate trebuie sa treaca testul timpului iar lucrul acesta nu se produce si nu se poate, tehnic vorbind, produce la consumatorii de droguri.

Am sentimentul ca drogurile reprezinta solutia facila (de tip fast food) la problema spirituala. Un fel de spiritualitate instant, cumparata cu cativa euro sau oferita initial, gratuit, de un prieten binevoitor si interesat. Recunosc public, nu am incredere in oamenii care isi rezolva aspiratiile spirituale in acest mod. Cred ca se pacalesc singuri si, pe termen lung, isi atrofiaza credinta autentica intr-o lume cu sens sau capacitatea de a intra intr-o relatie profunda cu ceva ce, pentru simplitate, voi numi si eu „Dumnezeu”. Gasesc in consumul de drog in varianta „spirituala” una din expresiile moderne ale disperarii sau angoasei existentiale. Ce usor poate fi evitata problema unui univers plin cu intamplari nefericite, accidente si boli! Ce simplu este sa te refugiezi in adancurile (sau pe inaltimile) propriei tale constiinte, adica, intr-o formula mai putin romantica, sa suprasoliciti receptorii narcotici de pe neuroni!

Mi se pare o solutie superficiala si vadit imatura, o modalitate de a evita asumarea conditiei fragile (si dureroase) de muritori. Iar in situatiile in care aceasta solutie nevrotica este livrata tinerilor (ademeniti prin teorii esoterice sau pur si simplu neverificabile) sentimentul meu evolueaza spre indignare. Daca imi impartasesti pozitia, sper ca si tu sa iei atitudine in astfel de cazuri, pentru a nu-i lasa pe orbi sa-i conduca pe cei mai putin experimentati in prapastia iresponsabilitatii si dependentei.

Nici spiritualitatea, nici problemele vietii de zi cu zi nu sunt compatibile cu solutiile chimice (includ aici si diferitele feluri de ciuperci). Mai degraba, raspunsurile potrivite trebuie cautate in sfera primelor relatii de atasament. Mai mereu vom gasi figuri paterne slabe, absente sau foarte autoritare. As mai enumera granite difuze si predispozitii native catre evaziune. Un criteriu empiric pe care il folosesc, si nu a dat gres pana acum, este si urmatorul: consumatorii de drog nu au copii sau, avand, sunt neimplicati in rolurile parentale (testeaza-l si tu si descopera singur!). Copiii, prin viata abundenta din ei, au privilegiul de a-i aduce pe parinti cu picioarele pe pamant si a-i inradacina intr-o realitate in care poate fi descoperita, pe langa inocenta si bucurie, si multa frumusete.

In chip ciudat, mi se pare ca si modelul medical actual invita, inconstient, la respingerea responsabilitatii personale: vindecarea, pentru pacient, este un lucru care i se intampla (participarea lui la vindecare este minima). Asa cum medicamentul („gurita maaare!”) te vindeca, tot asa drogul, cred unii, te face mai constient (iti ridica nivelul de constienta). Incredibil, nu-i asa? Se intampla in societatea moderna (insa de sa-i uitam pe samani?). Cu 100 de euro iti poti oferi o experienta pe cinste! Da-ti voie sa te indoiesti putin! Examineaza mai profund aceasta propunere. Pune sub semnul intrebarii promisiunea seducatoare, te rog.Priveste-l pe cel care te cheama intr-o lume fantastica (din perspectiva mea, regresiva).  E posibil ca, la sfarsitul acestui articol, sa fii destul de iritat. Cred ca e un semn bun.

Am cautat in DEX definitia lui „a fi” . Am gasit „a exista, a avea fiinta”. Am exclus-o din start pe a doua („a avea fiinta”) fiind circulara (definitul nu trebuie sa se gaseasca in definitor ca in exemplul „pilotul este acea persoana care piloteaza”). Mi-a ramas „a exista” si am dat cateva pagini inapoi unde ce crezi ca am gasit? „A exista”=”a fi, a se afla, a se gasi in realitate” Daca semeni cu mine poate simti si tu adierea cercului vicios. Neavand de lucru am cautat la realitate. Acolo definitia suna asa:”existenta efectiva, obiectiva”, adica realitatea este starea de a fi sau a exista pe cand a exista inseamna a se gasi in realitate. Still sharing my desperate state of mind?

In termeni mai filosofici, ceea ce tocmai am experimentat (si descris) arata ca dictionarul nu este complet si nici nu poate fi vreodata (mi-am amintit imediat de teoria incompletitudinii a lui Godel, conform careia orice limbaj formal are limite intinseci care nu ne permit sa „stoarcem” tot adevarul din el-ramane mereu cel putin o propozitie al carei adevar nu il poti demonstra). Citind definitiile lui „a fi”, „a exista” si „realitate” nu am devenit mai intelept. Ele sunt doar cuvinte care isi corespund unele altora.

Nu vreau sa spun ca de aici rezulta ca Dumnezeu (un alt cuvant cu rezonanta) exista ci ca nu putem defini totul si ca exista intotdeauna ceva ce nu stim. De exemplu, in fizica este folosit conceptul de energie, exista si definitii de lucru insa nimeni nu stie ce este cu adevarat energia. Cu toate acestea in mod limpede „este” ceva, daca te gandesti la tine, cel sau cea de aseara, cu energia aproape de zero, la srafsitul unei zile imposibile.

Pentru mine, spiritualitatea incepe cu acest ceva pe care nu il stim si nu il vom sti niciodata. Pentru a fi mai sugestiv, iata si  metafora: daca vrei, poti atinge cu degetul aratator de la mana dreapta tasta „K” de pe laptop dar nu poti atinge aratatorul cu aratatorul. Degetul nu se poate atinge pe sine tot asa cum nasul nu se poate mirosi pe el insusi. Da, faimoasa si misterioasa problema a autoreferintei.

Pot da un nume acestui ceva pe care nu il stiu („a fi” sau senzatia degetului care se atinge pe sine), de exemplu ii pot spune Dumnezeu, Allah sau Yahve, cu conditia de a nu adauga si alte atribute neverificabile (conditie pe care amatorii de nume nu o respecta). Evident ca numele sunt arbitrare, deci tin de preferinte personale si, daca e sa aleg si eu unul, i-as spune, uneori, Tao.

Si cine sau ce este Tao? Nu stiu! Nu stiu nici ce face, nici ce mananca, nici pe cine iubeste, nici ce ganduri are, nici daca se supara daca scot limba la el, nici daca este un el sau o ea, nu stiu nimic. mister! Chiar asa, intuneric complet, insa daca sunt atent la experienta mea interna, constat mirat ca Tao, indiferent ce-o fi el sau ea, nu ma sperie (ceea ce e destul de ciudat deoarece creierele noastre sunt configurate sa raspunda cu teama la necunoscut, ca masura de prevedere: mai bine sa fii prudent cu ceva despre care nu stii nimic si sa rasufli usurat cand afli despre ce e vorba decat sa fii imprudent si sa nu mai rasufli deloc, deoarece si-a infipt coltii in tine-era sa zic acul, gandindu-ma la noua psihoza sociala, West Nile, pe cale sa se nasca gratie modelelor de responsabilitate din jurnalism)

Bine, bine, nu ma sperie, dar ce face? O clipa, sa meditez un pic asupra lui (adica sa-l observ, nu te gandi la altceva). Ce efect are contemplarea misterului absolut? Probabil ca sunt un pic bizar: ma relaxeaza! Ma incredintez acestui ceva necunoscut, de fapt incognoscibil, cu un sentiment de incredere. Nu este prefabricat sau dorit din tot sufletul, in contact cu entropia imposibil de negat din jur. Pur si simplu este acolo si imi pare rau ca nu-mi amintesc mai des (but I’m working on it). Cand reusesc (sa-mi amintesc de Tao) realitatea (indiferent ce-o mai fi si dihania asta) devine mai soft, mai curgatoare si, oricat ar parea de ciudat, mai nostima. Eu insumi privesc totul cu mai multa bunavointa si am chef sa ma joc (si exista, cred ca esti de acord cu mine, mii de jocuri, cele mai interesante fiind cele sociale, capitol la care inca ma antrenez, studiind psihologia, de exemplu).

Natura lui Tao, daca e sa spun ceva despre ea, imi pare a exista prin ea insasi, adica in absenta unui suport exterior (deoarece nu exista nici „exterior” nici „interior”). Poate ai vrea sa citesti ca Tao ne iubeste si are grija de noi. Imi pare rau, nu pot spune asta si nu pentru ca nu vreau ci pentru ca nu stiu. E clar ca si eu si tu „am iesit” din Tao, asemenea uterelor mamelor noastre si spermatozoizilor sprinteni ai tatilor nostri. Daca Tao a „iesit” si el de undeva nu as putea sa spun insa cred ca nu a iesit de nicaieri, fiind vesnic. Cred ca este si mereu schimbator, cu alte cuvinte in transformare si ma grabesc sa adaug ca e doar opinia mea. Mi se mai pare ca nu este constient si de asemenea adaug cu repeziciune ideea ca „nu este constient in cuvinte” (constiinta intemeiata pe limbaj). Daca Tao foloseste cuvintele, aproape sigur face asta prin intermediul mintilor noastre, splendide masinarii computationale (adica apte sa manipulese simboluri).

Cum este El (Ea) in sinea Lui, de fapt, habar nu am. Surprinzator, insa, intelegerea faptului ca exista ceva misterios, atat de aproape si totusi imposibil de atins, de nedeslusit sau impenetrabil si cu toate astea desfasurandu-se mereu, in fata ochilor, urechilor si intelectelor noastre (ce altceva este progresul stiintelor?) ma umple cu o secreta bucurie si placere de a fi (nestiind ce inseamna „a fi”). De aceea pot privi cu simpatie orice persoana cu optiuni religioase, atunci cand reusesc sa separ, inauntrul conceptului ei de „Dumnezeu”, ceea ce imi pare a fi dorinta infantila de protectie si teama de autoritate de perceptia unui mister absolut, tacut, linistit.

Poate ca acest „Dumnezeu” (Tao) la care ma refer este mult prea abstract si lipsit de determinari pentru a folosi la ceva in plan social (grupuri, comunitati, cetatenie globala) insa in plan individual (ma gandesc acum nu doar la mine ci si la alti indivizi pe care-i cunosc direct sau doar i-am citit) pare a fi functional. Cu siguranta oamenii nu mai au motive sa-si sparga capetele. Au contraire, exista numeroase motive de cooperare („hai sa ne unim fortele sa vedem ce mama lui e si cu misterul asta infinit!”).

Ti se pare ca insuportabila, uneori, curiozitate a copiilor ar fi altceva? Pentru mine copiii animati  spontan de nevoia de  cunoastere, fascinati de aproape orice frunza, gaza sau priza (am introdus-o doar pentru rima!) sunt fiinte spirituale iar datoria noastra, parinti si profesori, daca mai avem o bruma de intelegere pentru astfel de impulsuri naturale, este sa le sprijinim, sa le permitem sa creasca si sa infloreasca.

Pentru mine este deprimant sa intalnesc un om caruia ii lipseste curiozitatea pentru prezent (exclud din aceasta categorie curiozitatea defensiva, aceea in spatele careia te ascunzi pentru a evita problemele personale si barfa, pe care o detest), dupa cum este incantator sa fiu in contact (sau doar sa privesc) cu un om dornic, pasionat, framantat sau disponibil pentru cunoastere, obsevatii empirice, intelegere. Cu timpul (o buna indrumare) un copil dobandeste si uneltele potrivite (e nevoie sa ajunga in stadiul operatiilor formale) care ii permit sa filtreze faptele, sa le examineze, sa-si testeze presupozitiile si sa renunte la credinte in care a investit daca realitatea le infirma. Aceasta metoda se numeste stiintifica si unii cred ca e specifica doar cercetatorilor izolati prin laboratoare sau, inselati de rationalitatea pe care o presupune, ca este limitativa, sterila sau arida. De fapt lucrurile stau exact pe dos! Metoda stiintifica este un instrument minunat de navigare prin realitate, mult mai sigur decat „intuitiile” niciodata verificate sau credintele incarcate emotional dar lipsite de fundament. Cand pleci de acasa pentru a merge la facultate sau la corporatia care te exploateaza cum prea bine stii tu folosesti metoda stiintifica, chiar daca nu o numesti asa. Copiii nu se nasc in posesia ei deoarece creierele lor inca nu sunt suficient maturizate. Scoala este menita sa o transmita insa, din pacate, ma tem ca nu reuseste decat sa o faca antipatica si apta pentru a fi rejectata. Din fericire lucrurile pot fi intotdeauna reparate, e nevoie doar de motivatie (si cateva reconfigurari neuronale, in cazul circuitelor arhaice).

Desi nu il numesc pentru ca nu ii stiu numele (Tao e ceva provizoriu, specific acestui articol) simt ca sunt in serviciul Lui si, intr-un fel, ii fac reclama, il promovez, arat catre el („acolo, acolo!”). Am aparut dinauntrul lui si ma voi intoarce acolo, la un moment dat. Probabil ca il manifest chiar si atunci cand nu vreau sau am impresia ca m-am indepartat de el. Poate ca nici nu exista altceva iar noi suntem cateva din infinitele lui chipuri, pe care nici el nu le cunoste in avans, ci doar atunci cand le manifesta. Daca totul suna foarte a Dionisie Areopagitul sau teologie negativa via worldwide web,atunci fie, astazi sunt apofatic. Cert este ca ceea ce nu stiu exista undeva asteptand sa fie descoperit iar in timpul acesta pot sa mestec aproape orice dar nu si propria mea gura.

 

Imi plac fiorii de pe sira spinarii (sarpele Kundalini, conform misticii indiene sau Canalul central posterior, Du Mai, daca ne mutam la vecini). Te intereseaza o portie? Urmeaza:

Esti intr-un elicopter al armatei israeliene (dar nu deasupra zonei Bran-Moeciu) si, in urma intalnirii cu un sir de fantome (de tip Fibonacci), in aer, evident, ajungi direct la spital (la propriu, elicopterul prabusindu-se in curtea unui spital-sa zicem „Sp. Municipal”, dotat cu pista pentru astfel de aparate de zbor?) In urma coliziunii cu solul (plus cativa pitici aflati in apropiere, gura-casca, evident, de ce nu erau in padure sau la mina?) bratul drept ti s-a desprins de corp. Din fericire, esti adusa imediat pe masa de operatie unde bratul urmeaza a fi reasezat. Te doare, fireste. Insa ce crezi, pe brat il doare? Poate nu sunt explicit: bratul simte durerea separarii de corp? (corpul o simte, am stabilit deja asta) In brat exista celule nervoase functionale (abia a fost retezat-iarta-ma pentru verbele sugestive, e un articol infiorat). Reiau: exista durere in brat? Si mai urmeaza:

Varianta 2. Ambele brate au fost separate de corp (si ambele vor fi repuse in locurile lor naturale, gratie unor medici competenti, bugetari, platiti cu sume exorbitante) Oare bratele simt durerea? In acelasi fel? Si cum ar fi daca si picioarele, printr-o coincidenta uimitoare, s-ar fi desprins? (asteptand, cuminti, „reunificarea” cu corpul-mama) Ele experimenteaza suferinta?

Poate ai inteles, acesta este un articol despre constiinta si localizarea ei. Nu am depasit limita plauzibilului, desi am fortat-o. Doar de dragul experimentului mental, te invit sa avansam in scenariul insuportabil pentru cardiaci. Sa presupunem ca intregul trup, de la gat in jos, a fost dislocat (am schimbat verbul, apreciaza!) si, printr-o minune a tehnologiei ultraperformante, posibila doar in Romania cu crestere economica negativa, capul (tau!) este tinut in viata (nu stiu cum, dispozitivele astea de ultima generatie ma depasesc). Intrebarea este: mai simti durerea? Desi una mai buna ar fi: cine esti tu, capul sau corpul detasat? Iar trupul tau ce simte?

Ar fi usor, desigur, ca bratul sa poata vorbi (sau piciorul, sau abdomenul, sau coastele). Insa ele nu vorbesc si nu stim daca pot simti, independent de corp, durerea. Daca nu o simt, suntem obligati sa conchidem ca nu au minte. Iar daca o simt, cineva ar trebui sa le anestezieze, in cazul operatiei de prindere la loc, nu? Totusi, nici porcii nu vorbesc. Rezulta de aici ca nu au minte? Nu putem fi siguri, poate au (si sufera cand sunt sacrificati) Hmm, de ce nu-mi place ceva in acest punct? Poate pentru ca, in ajunul unei sarbatori uriase, asociata cu o religie blanda, milioane de astfel de fiinte ghinioniste sunt facute sa sufere? (si nu au nicio posibilitate de aparare)

Vai, ce m-a apucat? Normal ca porcii nu au minte (constiinta durerii). Ok. Dar bratul tau are? Si daca am face un recensamant, unde am gasi mai multi neuroni? (conectati in retele sofisticate). Bine, bine, am inteles, doar oamenii intregi au minte si sunt subiecti morali (sufera daca sunt agresati). Mult zgomot pentru nimic (ar fi spus nemuritorul Will). Asa ca inchei cu o soapta: embrionul de 5 saptamani (tubul neural abia a inceput sa se formeze)are minte si neuroni suficienti pentru a simti? Oare il doare daca il lovesti sau il perforezi? Nu te grabi cu raspunsul daca nu ai numarat neuronii (sau nu ai introdus sufletul nemuritor in ecuatie, dupa o scurta consultare cu spiritul lui Descartes). Si aminteste-ti mereu de bunatatea ortodoxa de la sfarsit de decembrie.

Desi nu exista o definitie larg acceptata a constiintei, problema centrala a ceea ce numim „constiinta” (desi intelegem lucruri diferite) este su portul ei. Altfel spus, constiinta are un suport fizic (creierul, corpul, interactiunea lor sau, la un alt nivel al realitatii, miliarde de particule minuscule, numite „atomi”) sau exista separat de un astfel de suport, adica nu are un substrat material? Raspunsul pozitiv la a doua intrebare pune bazele unui set de doctrine clasificate de filosofie si stiintele cognitive drept dualiste. Perspectiva dualista asupra realitatii postuleaza existenta a doua substante complet diferite intre ele, una de natura fizica, alta de natura spirituala. Cum se poate vedea cu usurinta, sper, teologiile apartin perspectivei dualiste (cu exceptia celor care afirma ca materia provine din spirit, fiind astfel idealist moniste)

In filosofie, radacinile dualismului pot fi asociate cu Descartes, un francez care intr-o zi, probabil rece, de noiembrie a anului 1619 s-a inchis intr-o camera si a pus sub semnul intrebarii tot ce stia pana in acel moment, inclusiv propria lui existenta. 22 de ani mai tarziu (iata ce inseamna o gandire profunda) a publicat „Meditatii despre filosofia prima” in care „este dovedita deosebirea sufletului de corp”. Daca si tu crezi intr-o entitate imateriala, un suflet nemuritor sau o esenta spirituala, fara nimic fizic (sau corporal) in ea esti, poate fara sa stii, un  individ dualist (pentru cei atenti la corectitudinea politica:un individ poate fi si un barbat, si o femeie).

Credinta dualista, pe care eu nu o impartasesc, ridica o serie de probleme si intrebari insolubile (sau cu solutii bizare). Cu speranta ca gandirea ta va fi stimulata (si, eventual, te vei si amuza putin) iti prezint azi cazul fiintelor-zombi. Gandeste-te la cel mai bun prieten al tau (e totuna cu partenerul tau de viata?). Sa-i spunem P si sa presupunem ca P este un zombi (este doar un experiment mental, nu ai motive sa te ingrijorezi), adica nu se distinge prin nimic, din punct de vedere fizic, de adevaratul P, doar ca nu are suflet (constiinta, esenta spirituala, cum vrei sa-i spui). Fiind fizic identic cu „P cel adevarat”, are creier (acelasi creier). Iar creierul functioneaza normal (nu e nimic in neregula cu neurotransmitatorii sau kinaza Cdk5). Pentru a fi si mai sugestiv, gandeste-te la doua masini (Audi) identice. Imi pare rau sa-l comparul pe fidelul tau prieten cu o masina insa o fac de dragul tau (vreau sa intelegi!). Din punct de vedere fizic, cele doua masini (creiere sau corpuri) nu prezinta nicio diferenta (chiar si zgarieturile sunt aceleasi). Totusi, una din ele are sofer (sufletul) pe cand in cealalta nu este nimeni (fiind un zombi). Gilbert Ryle, pe care merita sa-l amintesc in acest context, a lansat sintagma fantomei din masina intr-o carte faimoasa, „The Concept of Mind”.

Si acum, revenind la P-zombi, el avand exact acelasi creier ca si P (masinile identice), atunci cand face ceva (orice: iti face cu ochiul, te tine de mana, se enerveaza, merge intr-un picior, canta etc) cum ti-ai putea da seama ca este un zombi? (adica nu are suflet nemuritor) Ofera-ti timp pentru a medita! (nerabdarea este contraindicata in acest caz) Mai mult decat atat, daca nu dispui de niciun criteriu sigur pentru a-l separa pe „prietenul real” de zombi, cum ai putea sti daca nu cumva si alti oameni sunt zombi? (seful tau sau colegul acela insuportabil, de pilda). Ce te faci insa daca parintii tai sunt zombi? (sa fii crescut de un zombi, iti dai seama ce trauma?) Supralicitand:chiar copilul tau iubit poate fi un zombi (mai ales cand nu te asculta). Nu mai poti fi sigur de nimeni (eu insumi pot fi un zombi malefic, dornic sa te scot din lejeritatea unei vieti neexaminate si sa-ti ridic nivelul de anxietate)

Aceasta este o problema de natura epistemologica (adica are legatura cu cunoasterea). Experimentul mental (care nu-mi apartine) nu poate fi testat vreodata in realitate. Insa nu pentru ca ar fi ceva gresit in designul experimentului ci pentru ca pleaca de la o anumita ipoteza (cea dualista). El nu este singurul. Mai este unul nu cu zombi, ci cu mutanti. Cred, totusi, ca a fost suficient S.F pentru azi.

Iti amintesti de cainele pe care il pusesem, acum cateva articole, sa se uite in oglinda? Ei bine, as vrea sa-mi spui, in sinea ta (comunicam telepatic), daca, in acord cu filosofia ta de viata, are suflet. Inteleg prin „suflet”  o entitate non-fizica, invizibila, avand o anumita identitate (sa-i spunem Rene simpaticului patruped, in amintirea lui Rene Descartes, parintele filosofiei moderne, cel care a afirmat ca lumea mentala si lumea materiala sunt separate).

Din motive usor de banuit (acordul cu F.M.I, trafic scapat de sub control, oase toxice, imbatranire) devotatul Rene va muri candva. De ce candva? Sa presupunem ca a murit azi. Stapanul lui este indurerat de aceasta pierdere. Si, fireste, plange. Rene nu va mai da niciodata din coada. De fapt, nu va mai putea fi vazut vreodata (deoarece va fi ingropat). Insa sufletul lui Rene nu a murit (pentru ca este nemuritor). Stapanul lui stie asta. Si totusi plange. De ce? Deoarece sufletul lui Rene nu mai este conectat la corp, prin urmare, in lumea materiei, e ca si cum nu ar mai fi. Aceasta absenta este dureroasa. Lacrimile sunt inevitabile.

Sper ca nu ai sesizat vreo contradictie pana in acest punct. Sufletul Rene a fost in legatura cu corpul Rene o vreme dupa care s-au despartit. De aceea corpul Rene nu se mai misca, adica este acum inanimat (in limba latina „anima”=suflet). Nu stim nimic despre evolutia sufletului Rene in lumea mentala (sau sufleteasca sau spirituala sau chiar „primul cer al cainilor”, daca vrei).Ne putem imagina tot felul de lucruri si cu un pic de bunavointa putem, eventual, intalni pe cineva care pretinde ca o vede sau comunica uneori cu ea.

Exista totusi cateva mici probleme insolubile. Prima, si poate cea mai nesuferita, pentru dualisti (cei care cred ca experienta subiectiva este distincta de procesele fizice, in cazul de fata neuronale) suna astfel: cum este posibil ca o entitate lipsita de caracteristici fizice (sufletul imaterial) sa interactioneze cu materia (corpul)? Cu alte cuvinte, unde se intalnesc doua elemente, sufletul si corpul, care nu au nimic in comun? Daca sufletul ar avea fie si doar un punct in comun cu materia (punctul de intalnire) nu ar mai fi non-fizic, deci nu ar mai face parte dintr-o lume complet diferita (in care dispune de o conditie nemuritoare). Asa cum pasarile nu traiesc sub apa, ci au lumea lor, nici sufletele nu traiesc in lumea materiala, ci in lumea lor separata. Insa nu spuneam mai devreme ca sufletul lui Rene a locuit in corpul lui Rene cainele? Sa ma fi inselat? Adica doar sa-mi fi imaginat ca Rene are inauntrul lui ceva misterios si indetectabil numit „suflet” (sau „constiinta” sau „Eu”) cand, de fapt, aceasta era doar proiectia gandului meu asupra lui? Oare lacrimile stapanului sunt adecvate si autentice, adica el simte ca l-a pierdut pentru totdeauna? Oare ideea ca sufletul lui Rene exista undeva intr-o lume subtila (poate un paradis al cainilor capabili de devotament) nu este nimic altceva decat o incercare disperata de a-l pastra, adica un refuz furios al unei realitati tragice? (cei care mor dispar pentru totdeauna)

Mistica existentei unei lumi separate (a sufletelor, a spiritelor, a constiintelor individuale, a identitatilor transcendente), spuneam, ridica o serie de intrebari dintre cele mai neplacute pentru cei obisnuiti sa ia aceste lucruri ca atare, adica obisnuiti sa nu gandeasca. Sunt impotriva acestui fel de a trai. Simt ca viata este mult mai interesanta cand iti pui intrebari curajoase, cand indraznesti sa iesi din perimetrul unor idei inghitite pe nemestecate, cand faci inca un pas si intri in propria ta frica printr-o intrebare tulburatoare. Nu-mi plac strutii. Viata, in imensa ei generozitate, ne ofera sansa de a gandi. Pericolul dispare daca ne punem palmele la ochi sau ii inchidem pur si simplu, refuzand sa vedem. Insa acesta nu este un fel de a onora darul Vietii. Putem alege sa traim cu ochii deschisi. Poate ca dualistii, fie ei filosofi sau mistici, gresesc. Sau poate, dimpotriva, detin adevarul. Te chem intr-o lume a intrebarilor, lipsita de raspunsuri securizante la sfarsitul cartii. Sa numim asta vioiciune mentala? Sau deschidere? Poate flexibilitate? Nevoie de a intelege? Nu cumva aceasta este starea naturala a unui copil? Nu cumva insasi Viata inainteaza in aceasta directie?

Prefer mereu un gand original, o uimire copilareasca si o apreciere noua unor pozitii rigide sau inghetate. Votez cu pescarusii impotriva serpilor care nu se pot ridica deasupra ideilor care ii protejeaza de frica. Cred ca mintile noastre sunt facute sa se avante in necunoscut. Iar sufletul lui Rene, am impresia, mai traieste doar in memoria celor care l-au cunoscut (sa nu-l uitam pe medicul veterinar!). Iar memoria, exact ca o lumanare, in cele din urma se stinge si ea. Un fel de Big Bang, doar ca la polul opus.

Construit de Sorin