Arhive pentru categoria: “Stari de constiinta”

Nu este psihostimulant. Nu este depresor (sedativ). Nu este halucinogen. Nu face parte din categoria opiaceelor. Ce-a mai ramas? (intrebare pentru cei care sustin examenul de licenta, in curand). Elemente ajutatoare: i se spune „pot”, „herb”, „weed” (apropo, merita sa vezi Weeds pe HBO!). Sau „iarba”, pe romaneste (ce ciudat suna: „Vrei niste iarba?”, cu extensia „Vaca ce esti!”).

Da, la ea ma refer. Se obtine dintr-o planta pe nume cannabis (jur ca n-am consumat niciodata insa nu-mi dau seama daca e o declaratie umilitoare sau glorioasa). Creeaza (am scris bine?) un sentiment de incetinire a timpului, o usoara stare de euforie, o apreciere mai intensa a sunetelor, senzatii tactile amplificate si, fireste, tendinta de a te hlizi, a chicoti sau a rade din nimic. Mai tarziu, din cate am inteles de la specialisti (intelegi ce fel de oameni cunosc?), apare o tendinta introspectiva si inca una somnoroasa („pe la cuiburi se aduna”).

Ingredientul principal este faimosul THC (faimos pentru cine?). Fumezi,  THC-ul este absorbit in sange, sangele ajunge la creier si gata: euforie! Cu o tigara trece doar 20% din THC, daca ai pipa, insa, poti spera la 40-50% (nimic despre bong!). Ajuns in creier THC-ul copuleaza, scuze, sunt reziduuri de la articolul anterior, se leaga de receptorii canabinoizi (minunat nume, nu stiu cine l-a inventat!). Iar receptori canabinoizi avem toti, chiar si cei care credem despre marijuana ca este un drog periculos (la fel si hasisul).

Dar nu toti consumatorii au reactii asemanatoare (uite-asa m-am apropiat de ce intentionez sa spun). Unii fumeaza un joint si nu simt nimic (tu?), altii se bucura si sunt si cativa care au senzatii neplacute (eu?). De ce?

Probabil intrebarea aceasta si-au pus-o si curiosii care au descoperit, in cele din urma, cu ce se ocupa o intriganta de gena, anume CNR1. Ea pare a fi implicata in felul in care gasim recompensator (sau nu) canabisul. Cum? Produce o proteina care e principala tinta a canabisului si se exprima cel mai puternic in striatum, o regiune neuronala asociata cu sistemul de recompense al creierului.

Adica o varianta a acestei gene ma face pe mine, nu, nu, pe tine, sa fii dezgustat de marijuana in timp ce pretinzi, superior, ca esti deasupra acestor lucruri? Adica pur si simplu ai niste receptori canabinoizi mai putin receptivi la actiunea drogului? E ghinion sau noroc? Iar tu (un altul) te indrepti vioi catre consumul regulat (observa ca nu spun „dependenta”) deoarece ai primit, la loteria genetica, o alta varianta, anume aceea care iti face receptorii canabinoizi mai sensibili?

Lucrurile nu pot fi atat de simple (si nici nu sunt). Vreau doar sa punctez importanta pe care o au si genele pentru a tempera graba cu care ii judecam pe oameni, folosind filtre psihologizante („are vointa slaba, fuge de realitate etc.”). Mintile noastre depind de creierele noastre, mi-ar placea sa ne reamintim constant asta, iar creierele, desi partial modelabile (influentate de mediu si de propriile decizii), au si o componenta innascuta, sublim indiferenta in raport cu enigmaticul, mai ales pentru oamenii religiosi, liber-arbitru.

Ps. Pentru ca nu sunt un sfant, am si eu „marijuana” mea: ma uit la fete (chipuri, ah, diacriticele astea!) fericite. Se spune ca activeaza striatum-ul (receptorii canabinoizi din el). Dau scris ca-i asa. In hindi!

Chakrabarti B, Kent L, Suckling J, Bullmore E, & Baron-Cohen S (2006). Variations in the human cannabinoid receptor (CNR1) gene modulate striatal responses to happy faces. The European journal of neuroscience, 23 (7), 1944-8

(2) Chakrabarti, B., & Baron-Cohen, S. (2011). Variation in the human cannabinoid receptor CNR1 gene modulates gaze duration for happy faces Molecular Autism, 2

Am publicat, cu 9-10 luni in urma, pe un alt blog, un articol extraordinar despre sinucidere (precedat de unul despre modestie). Nu, este inutil sa-l mai cauti acum, deoarece l-am sters (sunt sadic, stiu). Exista insa o speranta: l-am mutat pe situl misterios (adica acesta).

Parca as mai explora un pic subiectul, oarecum morbid dupa gusturile unora. Insa pentru mine este fascinant! Motivul este simplu: a te sinucide nu este deloc un lucru usor (cine crede asta e prizonierul unui mit: cei care se sinucid fug de viata, sunt niste fricosi patentati si aleg calea usoara). Dimpotriva!

Pentru a te sinucide este necesar sa invingi cel mai puternic instinct sadit in natura ta, instinctul de supravietuire. Mecanismele care permit un astfel de tragic succes le gasesc fascinante! Iar terapeutii care se feresc sa asiste o persoana cu potential suicidar, psihologii clinicieni care au aversiune fata de asemenea pacienti si chiar psihologii simpli (in sensul de a nu fi specializati in domeniul clinic) care se tem sau chiar intra in panica in legatura cu acest subiect sunt asemenea chirurgilor care se tem de sange.

In niciun caz nu spun ca atitudinea mea profund interesata este mai apropiata de normalitate (dar ce te poti astepta de la un „O” relativ inalt?-paranteza doar pentru connaisseuri) insa a nu fi cuprins de anxietate si a trata cu echilibru o astfel de tema cred ca este recomandabil pentru un specialist (nu doar cu numele!) in comportamentul uman.

Exista o multime de idei gresite care circula cu privire la sinucidere si ma gandesc, serios, ca le-as putea expune, macar intr-o forma simplificata, fidel unei inclinatii de care nu ma pot vindeca, anume placerea de a atrage atentia asupra credintelor cu care operam inocenti, convinsi ca ele reflecta realitatea. Mai meditez la acest demers si, pana una-alta, subliniez doar cele doua stari ale mintii umane care, daca sunt prezente suficient de mult timp si, foarte important, simultan, genereaza acel prag energetic dincolo de care se dezvolta dorinta de a muri.

Oamenii doresc, in mod instinctiv, sa traiasca (imi cer scuze verisorilor patrupezi, si voi doriti asta, evident, si in aceeasi masura insectele si plantele, nu mai vorbesc de bacteriile aflate chiar acum pe buzele tale, daca tocmai l-ai sarutat pe barbatul acela chipes, oh, cat de romantic pot fi uneori!). In anumite situatii, totusi, oamenii pot ajunge sa vrea sa moara. Iar acest proces nu doar ca poate fi inteles psihologic dar a si inceput sa fie studiat intr-un mod riguros.

Ce se intampla in mintea unui om pentru a-i incolti gandul de a muri si chiar de a-l duce la indeplinire? Nu te gandi ca cei care se sinucid sunt psihotici sau iremediabil dependenti de droguri tari, adica incapabili sa gandeasca lucid. Ei reprezinta o minoritate. Nu tendintele asociate cu boli mentale grave sunt in prima linie a evenimentelor suicidare. Nici pe departe majoritatea sinucigasilor (800 000 pe an sau 1 milion dupa alte estimari) nu sunt condusi de iluzii psihotice.

Cele doua stari la care ma refer se dezvolta in afara unei tulburari mentale severe (dar pot fi asociate cu ea, bineinteles!). Este bine sa le cunoastem pentru a le putea preveni. Au legatura cu doua nevoi fundamentale pentru conditia noastra de oameni (si nu au legatura cu entitati demonice, spre dezamagirea idealistilor mistici care inca ma citesc, probabil pentru ca le sunt simpatic). Le numesc si apoi plec (nu in sensul acela definitv!). Promit sa revin.

Asadar, oamenii se sinucid pentru ca:

  1. Simt ca au devenit o povara pentru cei apropiati (sau pentru societate)
  2. Au sentimentul ca nu mai apartin niciunui grup (familie, prieteni, comunitate)

De-a lungul timpului, fiind intens interesat de natura si functiile constiintei, am intrebat multi oameni daca, in opinia lor, animalele au constiinta (sau, in cazuri mai spectaculoase, plantele si, de ce nu, bacteriile sau pietrele). In acest moment subiectul imi este destul de clar. Dar tu esti lamurit(a)?

Iata un experiment cu maimute (verisoarele noastre primare): pur si simplu cateva maimute sunt hranite o singura data pe zi, la pranz. Zile in sir. Evident ca seara si dimineata li se face foame dar brutele de cercetatori nu le dau nici macar un miligram de banana. Respecta programul stabilit de la bun inceput: o singura data pe zi, la pranz.

Asta e tot. Halal experiment, nu-i asa? Nu-ti trebuie doctorat in psihologie pentru a pune la punct acest design experimental. Totusi, nu ai vrea sa stii rezultatele? Imagineaza-ti ca tu ai fi o maimuta (scuze!). Observand ca primesti o singura data pe zi hrana si resimtind, seara si dimineata, o serie de frustrari, si asta in mod repetat, nu ti-ar trece prin cap sa-ti faci provizii? Mai ales ca la pranz primesti mancare din belsug, mult peste nevoile tale din acel moment.

Da, ti-ar trece prin cap daca ai fi un om intr-un rol (imaginar) de maimuta. Dar unei maimute in propriul ei rol acest gand nu i-a venit niciodata. Nu a invatat sa economiseasca hrana pentru a doua zi (nu mai zic pentru urmatoarele zile). Dupa ce primeau, din abundenta, hrana la pranz si consumau cat aveau nevoie maimutele ignorau ceea ce a mai ramas sau se bateau (in joaca, presupun) intre ele, aruncand cu mancare. Efectul: nu peste mult timp erau din nou flamande.

In capul lor simpatic (dezgustator?) de maimuta nu au putut conecta 2-3 momente temporale, adica nu s-au putut misca pe axa timpului (sa se proiecteze in viitor, nu peste cateva secole ci peste cateva ore si sa gandeasca ceva de genul „Nu peste mult timp imi va fi foame din nou, imi amintesc din experienta anterioara ca nu va exista mancare disponibila si voi preintampina asta, facand cateva provizii”). Pentru ele nu exista viitor!

Maimutele traiau mereu in prezent si suportau apoi consecintele. Aviz amatorilor de filosofii prezenteiste, intoleranti la miscarea pe axa timpului! E adevarat, oamenii ar putea sa decida sa economiseasca si sunt liberi sa aleaga contrariul. Dar maimutele? Oare alegeau ele, in mod sistematic, sa sufere de foame? Maimute masochiste, numai bune pentru o analiza freudiana indelungata? (insotita de nevroza de transfer)

Constiinta pe care o au dar nu o folosesc? Sau, pur si simplu, limite neuronale evidente? Poate constiinta nu este asa de raspandita in lumea viului (poate si unii oameni au mici probleme la acest capitol). Poate animale mai putin evoluate (la complexitate ma refer) decat maimutele sunt si mai putin apte sau capabile de a fi constiente. Ce sa mai zic de plante?

Cristale constiente? (cu puteri vindecatoare, normal!) Sau doar intelegere limitata a realitatii la noi, oamenii? (sau gandire magica de tip infantil, de ce sa fiu asa de protector?). Nicio maimuta din experiment nu a avut gandul salvator („prieteni, hai sa lasam cateva banane si pentru maine dimineata, ati vazut ca hominizii nu ne dau nimic dimineata!”). Un pic dezamagitor, as zice.

Replica ta ar putea fi ca alte animale isi fac provizii! Dar eu te intreb: isi fac provizii deoarece asculta de instinct, adica se angajeaza in comportamente programate sau raspund unor situatii noi, pe care antecesorii lor nu le-au intalnit? Intrebarea mea e retorica, bineinteles. Expertii ne asigura ca cele mai inteligente primate non-umane sunt capabile sa se proiecteze mental in viitor doar pentru urmatoarele 20 de minute (timp suficient, de pilda, pentru masculul alfa sa se ghiftuiasca fara sa fie deranjat).

Ce bine ca nu suntem maimute! Totusi: tu ai ceva banuti pentru pensie?

W.A. Roberts, „Are animals stuck in time?” Psychological Bulletin 128: 473-489 (2002).

 

 

Saptamana aceasta (noiembrie 2010) am vorbit sau mi s-a vorbit atat de mult despre moarte incat tot ce lipseste este un articol (iar saptamana nu s-a incheiat). Ar putea suna ca un articol existentialist insa asta doar pentru ca acest curent filosofic (si literar) a facut din moarte un subiect preferat. E limpede ca tuturor ne e teama de moarte si nu e necesar sa vina Heidegger sau Unamuno (pe care il iubesc, uneori) pentru a ne convinge. Teama de moarte, sau mai degraba angoasa, cum ar alege sa vorbeasca un terapeut de orientare existentiala, sunt sadite in chiar genele noastre, undeva intre alanina si lizina, probabil. Cel care spune ca nu se teme de moarte cu siguranta nu stie ce spune deoarece a fi om inseamna, constitutiv, a trai in fiorul (e drept, nu mereu constientizat) mortii.

Exista si alte frici abisale si, din respect pentru ele, simt nevoia sa le enumar. Fiind oameni, ne mai este teama de singuratate (nu in sensul social), de libertate (daca suna paradoxal, citeste in schimb „responsabilitate”) si de lipsa de sens a vietii. O ipoteza interesanta a psihoterapiei existentiale este ca orice alta frica este, de fapt, o deghizare a uneia din cele enumerate deja. Cu alte cuvinte, daca te temi, de exemplu, de „murdarie” (subiect recent intr-o dramaterapie) te temi, in realitate, de moarte, deoarece murdaria lasata sa prolifereze sau sa se raspandeasca te ucide, in cele din urma (te speli pe maini inainte sa mananci? Dar inainte sa o atingi pe iubita sau iubitul tau?) Se intampla sa nu-ti placa un fir alb de par si sa te vopsesti, din acest motiv? Ei bine, acel fir iti aminteste ca imbatranesti si te apropii de moarte iar aceasta constientizare nu e usor de suportat (iar vopseaua de par e tot mai ieftina)

Suntem inconjurati la tot pasul de moarte (ai vazut azi frunzele cazute?) si e natural sa dezvoltam mecanisme de protectie pentru a tine angoasa cat mai departe de constiinta. Credinta mea este ca acest subiect nu trebuie ocolit dar nici cautat in mod compulsiv sau demonstrativ. Moartea ni se iveste in fata si atunci, ma gandesc, e timpul sa o privim.

Iti propun sa privesti moartea in ochi!

Pentru cei neatenti sau adormiti, reamintesc: nu sa o cauti sau sa o provoci, doar sa nu fugi de ea cand apare singura. Experienta acestui contact, stiu ca va suna straniu, este splendida. Nimeni nu poate privi moartea in ochi ramanand acelasi! Din aceasta perspectiva orele de dezvoltare personala pot sa para un divertisment de calitate sau o gluma buna. Apropierea de moarte ne zguduie temeliile (nu il citez pe Tillich, doar gandesc la fel). Deodata, lucrurile incep a fi vazute intr-o alta perspectiva:

  • Unde te grabesti?
  • Pentru ce anume te zbati?
  • Ce vrei sa demonstrezi sau pe cine vrei sa impresionezi?
  • Ce importanta are un succes sau un esec?

Pentru fiecare dintre noi vine o zi cand nu vom mai fi (partizanii teoriei sufletului nemuritor nu vor fi de acord insa din fericire, la moartea lor, nu vor mai fi de fata pentru a intelege ca s-au inselat). Tot ceea ce am realizat, intr-un timp oarecare, va fi uitat iar oamenii in a caror memorie ramanem, la randul lor, vor muri. Chiar si Soarele se va stinge! Suntem efemeride intr-un spatiu imens, devorati mereu de timpul necrutator. Crezi ca nu ma refer si la tine, crezi ca tu esti o persoana speciala scutita de acest sfarsit? (e natural sa crezi asta, nu te speria!)

Intr-o buna zi si tu vei muri!

Nu am spus maine sau anul viitor, chiar iti doresc o viata lunga (dar ce te faci cu un Alzheimer pe la 80 de ani?) si bogata in experiente pozitive. Dar cat de lunga ar putea fi? 100 de ani? 200, cu ajutorul ingineriei genetice? 500, daca ai pile la extraterestrii din Andromeda? Intr-o zi tot vei muri si asta va fi tot. Daca afirmatia mea ti se pare rezonabila poate iti vei da voie sa fii emotionat de urmatoarea: in acest caz,

De ce te iei asa de tare in serios?

Nu ai putea fi cumva o persoana mai relaxata? Deoarece ura consuma inutil energia nu ai putea fi si o persoana mai iubitoare? Nu le-ai putea spune celor dragi ce mult tii la ei fara ca asta sa ti se para ridicol, artificial sau fortat? („iar ne pune Nuta sa zicem te iubesc!”) Nu ai putea fi ceva mai indraznet, chiar si atunci, sau mai ales atunci, cand e vorba de o autoritate? Nu ai putea oare rade mai mult, uneori chiar cu lacrimi? (un grup de dezvoltare pe care il conduc si unde nu se rade este, pentru mine, un esec personal) Nu ai putea fi mai toleranta cu greseli, vazute in aceasta perspectiva, minore sau nesemnificative? Nu ai putea realiza mai des cat de caraghiosi suntem cu toate aceste masti pe care le rulam ametitor in marele spectacol social de fiecare zi? Nu te-ai opri mai des pentru a privi o floare, sau cerul, sau un copil neastamparat sau un caine care sigur nu se intreaba daca are suflet? Nu ai spune mai frecvent „Multumesc” fara sa te adresezi cuiva in mod particular? Nu ai accepta, poate, cu mai multa usurinta sentimentele cuiva, stiind intr-un mod atat de clar ca sunt trecatoare? Si nu ti-ar da lacrimile vazand cum cineva este ranit gratuit sau nedreptatit, vazand cum cineva sufera desi nu merita asta sau fiind martorul chinului unui om ca si tine, doar ca mai putin norocos?

Pentru toate acestea, si altele asemenea lor, eu cred ca meditatia asupra mortii, pastrarea in constiinta a acestei idei, confruntarea cu inspaimantatoarea experienta, atunci cand apare, sunt, intr-un anume sens, alegeri inteligente cu consecinte minunate, pe termen lung. Doar o persoana cu un IQ minuscul ar putea intelege de aici ca indemn la sinucidere. Invitatia mea este la constientizare! Iti propun sa-i faci loc mortii in viata ta si iti garantez ca nu vei regreta. Abia in acel moment, gratie acestei contraponderi, viata ta va cauta echilibru. Yin si yang, ziua si noaptea, viata si moartea impletindu-se, dansand, iubindu-se, cautandu-se reciproc, mereu de nedespartit si niciodata in fuziune.

Nu spun ca angoasa mortii se va disipa, deoarece lucrul acesta nu se va intampla niciodata, spun doar ca o energie noua, nascuta din relatia constienta cu Nimicul, va circula prin corpul tau, oricat de sanatos sau bolnav si, cu un pic de sansa, si prin mintea ta. Oamenii care stau in prezenta mortii, intr-un mod care le permite sa o integreze, au o radiatie speciala, transmit un „ceva” care nu le apartine si totusi este al lor. Nu sunt comozi si uneori iti spun vorbe greu de purtat insa numai pentru ca au inteles ca nu mai au nimic de pierdut. Si cand spun asta nu vreau sa crezi ca ma refer la pierderea celor dragi. Vreau sa spun doar ca nu mai au nimic de pierdut deoarece au inteles ca nu au avut niciodata nimic. Cu exceptia, bineinteles, catorva iluzii putin mai grele decat baloanele de sapun.

Deoarece tehnologia a avansat foarte mult, exista acum un dispozitiv pentru orbi care converteste pagina tiparita in cuvinte care pot fi auzite. Astfel, in timpurile noastre, si orbii pot „citi” fara ajutorul lui Braille. Pentru mai multa intimitate, iti propun sa-i dam un nume dispozitivului. Hai sa-i zicem Doc (DispOzitiv de Citire). Iar persoana oarba o putem numi Ben (de la „blind men”).

Ai reusit sa-ti faci timp intre doua meeting-uri sa-i scrii un mail lui Ben in care ii spui, printre altele: „Stii, Ben, nu ti-am spus niciodata ce insemni tu pentru mine (sunteti prieteni din copilarie, nota mea). Dintre oamenii care nu-mi sunt rude, tu esti cel mai important pentru mine. Imi doaresc tare mult sa avem grija de relatia noastra si sa o protejam (tocmai ati avut, saptamana trecuta, un violent conflict de idei pe tema legii pensiilor, mai exact varsta de pensionare a femeilor egala cu a barbatilor, in conditiile in care ele traiesc mai mult)”

„Tu esti cel mai important pentru mine”, ii traduce Doc, in felul lui constiincios si aproape perfect, lui Ben. Si acum o intrebare, nu pentru Ben, ci pentru tine: Ar putea Doc sa considere ca acel „tu” i se adreseaza lui? Ar putea, bineinteles, daca ar avea minte (daca ar putea gandi). Realizeaza Doc o operatie intelectuala (convertirea vizual-auditiv)? Fireste! O realizeaza automat? Desigur, a fost programat sa o faca. Intelege ce face? Nu!

Si daca tehnologia ar avansa pana la un nivel incredibil la care Doc sa aiba sentimentul subiectiv de sine? Este oare posibil? Poate vreodata Doc sa interpreteze pronumele personal „tu” ca referindu-se, de fapt, la el? (si nu la Ben) Aici sunt posibile doar doua raspunsuri: da sau nu. Dupa cum inclini catre unul sau altul filosofia ta despre viata (si constiinta), chiar neasezata in cuvinte clare si propozitii noncontradictorii, este de un anume tip (categoric diferit de celalalt). In baza acestei filosofii te pozitionezi in lumi si, la limita, iei decizii ultime (care privesc viata sau moartea, de pilda „sa particip, in calitate de complice distant, la uciderea acestui pui aflat acum pe rotisor, savurand un copan?”)

Hai sa presupunem ca ai raspuns „da” si ca Doc nu este un dispozitiv pentru orbi ci este chiar laptopul tau. Si, cu o cruzime care vine din creierul meu reptilian, si cu care sper ca te-ai obisnuit (bineinteles ca tu nu o ai, fiind o fiinta mult mai evoluata), sa mai presupunem ca aseara Doc a avut un accident: a luat foc un circuit dinauntrul lui. ipoteza, in cazul in care deja ai uitat-o (mici probleme cu memoria de lucru), este ca Doc are minte (gandeste, simte, este constient de el insusi).

Accidentul s-a petrecut aseara, prin urmare intre acel moment tragic si acest moment si mai tragic (intelegerea presupozitiilor de o viata) se afla o noapte. Nu orice fel de noapte ci una in care practic nu ai dormit, te-ai sculat de nenumarate ori si te-ai dus la Doc pentru a-l mangaia, te-ai intrebat daca este ireversibila leziunea lui adica, pe scurt, ai fost invadata de anxietate avand, prin natura ta, conform testelor aplicate de psihologi profesionisti, o vulnerabilitate scazuta la stres (fateta 6 din factorul „nevrotism”, pentru curiosi). Desi azi l-ai dus pe Doc la „doctor” (la service) esti in continuare ingrijorata: daca nu isi mai revine? Daca nu va mai fi niciodata dragul de Doc pe care il stii? Daca va ramane cu o trauma?

Toate lucrurile acestea, si altele, mult mai grozave, sunt posibile in situatia in care Doc are minte (fiind un laptop). Ce zici de cazul in care Doc este o floare? (pe care ai rupt-o, ei, nu tu, prin intermediari numiti florarese si distribuitori, pentru a o darui, ce frumos, cuiva) Sau puiul acela din rotisor? Sau trufele de broccoli aflate acum in plina fierbere? (ouch, ouch!) Sau catelul acela pe care l-ai vazut in drum spre plantatie, scuze, am intentionat sa spun corporatia pentru care esti mandra ca lucrezi, si isi tara, canonindu-se, un picior?

Unde ai tras linia?

O fiinta care are minte este o fiinta careia ii pasa de ceea ce se intampla cu ea. Este o fiinta cu interese personale. Este o fiinta afectata, in felul ei, de actiunile noastre (rupere, in cazul unei flori, sucire a gatului, in cazul unui pui). Este o fiinta care isi doreste sa i se intample anumite lucruri (de pilda sa fie lasata in pace, floare fiind sau pasare sau patruped fiind) si sufera daca tu ii faci ceva ce ea nu vrea.

Cu alte cuvinte, actiunile tale in relatie cu orice individ care dispune de minte sunt actiuni cu semnificatie morala. De aceea zic sa te gandesti bine unde tragi linia. Daca Doc are minte ceea ce faci pentru el (vizita la service) conteaza pentru el (chiar foarte mult in acest caz-limita:ar putea fi deteriorat pentru totdeauna). Actiunile noastre au importanta morala pentru acele elemente ale realitatii inzestrate cu minte care le suporta. Daca Doc nu are minte, daca nu-i pasa de existenta lui, poti bine –mersi sa-l duci la ghena si azi sa-ti cumperi altul, sprijinind relansarea economiei mondiale si iesirea din criza. nimanui nu-i pasa de soarta lui Doc (nici macar lui Doc) deoarece Doc nu are minte. Si daca are? Daca planta are si ea? Nu mai zic de pui, porc, peste sau vaca! Sa nu uitam animalele de companie!

Poate esti de acord cu mine, cu cat sunt mai multe fiinte inzestrate cu minte cu atat orientarea noastra prin realitate, in calitate de agenti morali, este mai complicata (adica trebuie sa reflectam mai mult la probleme ce presupun protectia, respectul, abuzul, intelegerea, recunoasterea, violenta). Cum activitatile reflexive consuma glucoza din corp, candva greu de procurat, cel mai economicos model al realitatii ar fi acela in care doar tu si cativa cunoscuti (plus familia ta) aveti minte. Cu altii poti face orice, fara a exista vreo consecinta morala (fie ea si interna:se numeste vinovatie). Pe de alta parte, cu cat sfera fiintelor capabile, in felul lor, sa gandeasca, se largeste, cu atat viata ta (a noastra) se complica. Avem si noi limitele noastre de prelucrare neuronala a informatiei asa ca trebuie sa ne oprim undeva. Trebuia sa tragem linia.

Insa un lucru continua sa fie neclar. Punctul in care tragem noi linia corespunde cu cel din realitate? Si daca nu stim exact, e mai bine sa ne inselam prin extensie (Doc are minte) sau prin contractie (doar rudele mele au minte, de restul ma pot folosi cu inima usoara)? Este mai bine sa condamni pe cineva bazandu-te pe putine dovezi sau e mai bine sa astepti, sa lasi omul in libertate, si sa-l condamni doar atunci cand ai un caz foarte solid? Unde te afli, mai degraba, in siguranta morala? Si cine trebuie sa stranga si sa prezinte, in mod convingator, dovezile? Stai, nu-mi spune, doar stii ca eu sunt un pic sceptic.

Construit de Sorin