Arhive pentru categoria: “Psihologie sociala”

Tu lucrezi acum (sper, doar suntem in miezul zilei). La fel si colega ta. Sunteti angajate pe acelasi tip de pozitie si faceti, evident, lucruri foarte asemanatoare. Cu toate acestea, salariile voastre sunt secrete. Te-ai intrebat de ce? (te-ai intrebat, normal, si mori de curiozitate, nu-i asa?)

Ei bine, cum ar fi daca pentru aceeasi munca ea ar castiga mai mult cu 10 euro? Sau cu 50? Sau, Doamne-Dumnezeule sfinte, cu 500 E? (intelegi acum de ce refuza sa-ti spuna in ciuda insistentelor tale din timpul mesei de pranz?)

Companiile sunt destepte (nu toate) si pastreaza confidentialitatea privind salariile angajatilor (sau primele lor semestriale sau anuale) deoarece acest gen de cunoastere activeaza imediat mecanismul comparatiei sociale. Iar acest mecanism, in firme si organizatii, ii face pe oameni, cel mai adesea, nefericiti. Pana sa afli salariul ei tu erai perfect multumita cu cei 2.000 E pe care compania ti-i livreaza lunar, in contul unei munci despre care amandoi stim ca valoreaza mult mai mult (da, sunt socialist in aceasta problema, exploatarea omului de catre omul-manager in contul omului-actionar). Dar acum stii ca ea castiga 2.200 de euro. De ce? (iti aud tipatul de revolta) Nu e drept! (fireste ca nu e drept, cine ti-a spus ca viata este dreapta?)

Iar companiile nu au nevoie de oameni nefericiti. Asa ca salariile raman secrete (daca nu ai pile la Contabilitate sau te pricepi sa scormonesti in fisiere, fiind un IT-ist talentat). Bine. Dar ce ne facem cu cei care ne sunt apropiati (familie, prieteni) afectiv sau spatial (vecini), despre care nu stim exact cat castiga dar ne putem face o imagine aproximativa observandu-le stilul de viata? (sora-ta merge la vara in vacanta in Hawaii pe cand tu mergi la o pensiune din Bulgaria)

Mecanismul comparatiei sociale nu are mila pentru nimeni.

Din pacate nu suntem in situatia in care folosim banii doar pentru a cumpara bunuri si servicii. Banii mai au o functie, permisa de calitatea noastra de fiinte sociale: masoara valoarea sociala (cat reprezinti tu in raport cu colega ta sau, ca sa fiu mai abrupt, deoarece ea castiga cu 10, 50 sau 500 E mai mult ca tine inseamna ca e mai valoroasa-si daca tu nu consideri asta, presupunand ca esti o femeie inteleapta, ea sigur gandeste in acesti termeni, chiar daca nu recunoaste). Nu exclud varianta in care banii reprezinta un instrument de masura al propriei tale valori (varianta extrem de frustranta pentru mase largi de oameni).

Nu putem scapa de comparatia sociala, indiferent unde am merge. Daca intentionezi, de exemplu, sa mergi pe o insula pustie, impreuna cu cativa exploratori de teapa ta, pentru a scapa definitiv de cei pentru care civilizatia este o aspiratie irealizabila (si nedorita), odata instalat acolo vei compara casuta ta din stuf cu adapostul vecinului tau (chiar daca el locuieste pe partea cealalta a insulei). Cam asta inseamna ca suntem animale sociale. Better get used to it!

Daca nu ma crezi incearca urmatorul experiment: ai ocazia sa traiesti intr-una din urmatoarele doua lumi, astfel:

  1. In aceasta lume castigi 50 USD pe an in timp ce restul oamenilor castiga, in medie, 25 USD
  2. In aceasta lume castigi 100 USD pe an in timp ce restul oamenilor castiga, in medie, 250 USD

Pe care o alegi? Gandeste-te bine! Ratiunea iti va spune (cum imi spune si mie) ca in a doua lume veniturile tale absolute sunt duble (castigi de doua ori mai mult). Acesta este un calcul matematic, simplu si usor. Lumea numarul 2 reprezinta o alegere rationala.

Presimt, totusi, ca ai ales lumea nr.1! (la fel au facut si studentii de la Harvard, unde experimentul a fost facut prima data-ulterior a fost repetat de multe ori). Si eu aleg tot lumea nr. 1 desi apreciez logica si rad (sau ma tem) de stupiditate. Doar ca noi nu suntem doar fiinte rationale (cum cred o serie de economisti, „teoria agentului rational”). Suntem mai bogati sufleteste, avem nevoi (de status, de pilda) si emotii negative (invidie?). Nu neaparat ca vrem sa fim bogati (la 100 USD esti mai bogat decat la 50 USD). Vrem sa fim mai bogati decat aproapele noastru sau macar la acelasi nivel cu el (hai zi ca nu-i asa!).

Ne dorim cresterea veniturilor, cu siguranta, dar cresterea veniturilor, culmea, nu ne face mai fericiti daca celor din apropierea noastra (colega ta, sper ca nu ai uitat de ea!) le cresc veniturile si mai mult. Si vrei sa-ti mai spun ceva, citind direct in sufletul tau nemuritor? Daca seful nu raspunde favorabil cererii tale te rogi, in sinea ta, sa nu raspunda nici colegei tale ba chiar, daca se poate si o urasti sincer, sa-i taie din salariu! (ooh, ce satisfactie, nu-ti refuza aceasta fantezie!)

Comparatia sociala este unul din mecanismele care explica fenomenul misterios al cresterii nivelului de viata in tarile avansate economic si al mentinerii, uneori al usoarei scaderi, nivelului de fericire la nivel national. De asemenea, explica de ce oamenii din tarile sarace pot fi fericiti (pentru ca cei din jurul lor sunt la fel de saraci).

La un nivel mai mic (individual) explica de ce nu te bucuri pentru masina recent achizitionata (un BMW la mana a doua, foarte bine conservat) in conditiile in care colega ta de birou (nu aceea pe care o urasti, alta!), o saptamana mai tarziu, a aparut cu un X1 nou-nout (doar 27.200 E, direct din Germania). Chiar daca nu vrei (in mod constient) sa te compari, tot te compari (inconstient!). Recomandarea mea este ca mai bine sa fii constient(a) de ceea ce se petrece in capul tau (sau in sufletul diafan, pentru prietenii mei mai romantici).

Fiind oameni, nu putem scapa de comparatia sociala (cu exceptia celor cu multe ore de meditatie la activ, si nici acolo nu sunt prea sigur). Dar ne putem alege, in mod inteligent, lumile in care traim! In experimentul citat renunt la 50 USD in plus pentru satisfactia mult mai mare de a ma simti (mai) valoros in comparatie cu cel care castiga doar jumatate din cat castig eu. Ne putem alege, zic, grupul de referinta (denumirea mai tehnica). Doar ca exista si optiuni by default, anume membrii familiei tale, partenerii lor, familiile lor. Sotul surorii tale castiga mai mult decat sotul tau? Naspa! (nu era mai bine sa nu intrebi?) Iar tu castigi mai bine decat fratele tau? Din nou, naspa! (doar ca pentru el)

Facem comparatii tot timpul, fara se vrem. Suntem oameni si creierele noastre cantaresc mereu evenimentele si situatiile din realitate. Vrem status (socioeconomic) deoarece statusul ofera sanse mai mari de supravietuire si reproducere (cand ai auzit ultima data de o prietena care s-a casatorit cu un tip cu datorii la banca, in pragul de a fi executat?). Dar statusul, prin el insusi, nu spune nimic. Degeaba esti seful unui grup de 2-3 oameni daca „deasupra” ta se afla o pleiada de manageri, cativa dintre ei idioti! Degeaba castigi de 10 ori mai mult decat parintii tai aflati la 300 de km daca la un metru de tine (da, vietatea aceea cu ochii in monitor, in clipa asta) se afla cineva care primeste, la aceeasi calificare si pentru aceeasi activitate, cu 50 de euro in plus. 50 E luna asta, 50 E luna viitoare, uite-asa se fac, intr-un an, 600 E (si te intrebi de ce are dintii frumosi?)

Ah, deoarece nu vreau sa rasucesc si mai mult cutitul in rana, doar iti propun sa-ti imaginezi cum ar fi daca sotia ta ar castiga mai mult ca tine (cu 3.000 E, poate?). Stai linistit, a fost doar un vis urat, efemer. Sustin egalitatea de gen. De fapt, sustin si tinerea sub control, prin decizii politice (suprataxare), a inegalitatilor economice. Nu in sensul ca nu ar trebui sa existe (asa ceva ar fi absurd) ci de a nu le permite sa se extinda foarte mult (cat de mult este mereu o problema de negociere). De aceea nu suport republicile bananiere si apreciez foarte mult societatile scandinave. Voi reveni la acest subiect, pentru cei care nu au inteles acest articol si cred ca nu este sanatos sa punem limite averilor exagerate. Uneori economia are mare nevoie de psihologie. Cel putin in materie de stabilire a celor mai bune masuri prin care poate fi sprijinita fericirea oamenilor. Nu doar a catorva (1-2%) ci a celor mai multi. O cauza interesanta, ma gandesc, pentru care am putea lupta!

Solnick, Sara J. and David Hemenway (1998), “Is More Always Better?: A Survey About Positional Goods,” Journal of Economic Behavior and Organization, 37(3): 373-83.

Solnick, Sara J. (2004), “Women Don’t Ask: Negotiation and the Gender Divide” (book review), Southern Economic Journal 71(2): 462-463.

Solnick, Sara J. and David Hemenway (2005), “Are Positional Concerns Stronger in Some Domains Than in Others?” American Economic Review, 95(2): 147-151.

Solnick, Sara J. and David Hemenway (2009), “Do Spending Comparisons Affect Spending and Satisfaction?,” Journal of Socio-Economics

Siguranta si incredere. Asta au simtit, probabil, 26 de milioane de elevi americani, participanti la un program pe nume D.A.R.E. (Drug Abuse Resistance Education). Programul a fost initiat de politia din Los Angeles (L.A.P.D., daca esti cinefil) in 1983 si s-a bucurat de un succes urias, ajungand in aproximativ 20 de ani in 80% din scolile publice din US.

Programul dura 17 saptamani si se baza pe ofiterii de politie care mergeau in scolile generale si in licee pentru a-i informa pe tineri despre adevaratele consecinte ale consumului de droguri. Si parintii si profesorii au fost incantati (invitati sa evalueze programul, l-au perceput, majoritatea zdrobitoare, peste 90%, „bun” si „foarte bun”).

Cativa psihologi din APA, mai putin dusi la biserica, s-au gandit sa testeze programul intr-o maniera stiintifica. Asa ca in 1999 au finalizat un studiu de 10 ani. Ei au comparat consumul de marijuana (joint, doobie, dope, spliff etc.), alcool si tigari inainte de intrarea in program (cand bravii cetateni americani erau clasa a sasea) cu consumul la 20 de ani, cand iesisera deja din program. Nu au obtinut niciun efect masurabil.

Acesta este doar unul dintre studiile care au demonstrat ineficienta programului, altfel extrem de valorizat de adultii care nu participau la el (politisti, profesori, parinti, comunitate locala, politicieni). Poate ca mintea (pre)adolescentilor functioneaza altfel decat isi imagineaza cei care nu sunt specialisti?

Ar merita sa stii si care a fost bugetul anual al acestui program (adica sa mananca si gura noastra ceva, doar oamenii nu erau sa lucreze gratis in el):

1 miliard de dolari.

„Project DARE: No effects at 10-year follow-up”,
By Lynam, Donald R.;Milich, Richard;Zimmerman, Rick;Novak, Scott P.;Logan, T. K.;Martin, Catherine;Leukefeld, Carl;Clayton, Richard
Journal of Consulting and Clinical Psychology, Vol 67(4), Aug 1999, 590-593.

Acum cateva ore, numai, cateva persoane aflate, aparent, in deplinatatea facultatilor mintale, si destul de simpatice, pe deasupra, au acceptat sa scrie urmatorul text, semnandu-se sub el si punand data de ieri: „Sunt de acord sa-mi vand sufletul lui Adrian pentru o suma de bani pe care o vom negocia direct”. Jur ca este adevarat, sunt chiar in fata mea documentele (de fapt, niste sfrijite de biletele 9 ori 9 centimetri).

Un numar cvadruplu de persoane, de asemenea participante la acest experiment stiintific, au refuzat umila mea propunere. Este adevarat, ne-am distrat copios comentand aceste optiuni. Insa notele de umor nu pot ascunde, mai ales observatorilor vigilenti, sau doar lenti, latura intunecata pe care si tu, poate, o banuiai de mult iar acum a iesit, in sfarsit, la suprafata.

Fara nicio gluma, sunt in posesia a patru suflete. Maine ma duc la notar!

Unul din cei care au refuzat cumplita intelegere a argumentat ca nu ar fi dorit sa-l pun sa tehnoredacteze un text (el nemaiavand liber arbitru, conform propriei definitii a sufletului, deci fiind in situatia de a se conforma cererilor mele), fiind mai mult decat evident ca ma subestimeaza (sunt pregatit sa solicit lucruri absolut scandaloase, de exemplu participarea fortata, daca va fi nevoie insotita de tortura, la un curs de gandire critica).

Toata aceasta super-afacere, din perspectiva mea, a fost facilitata de intrarea in luna decembrie, o perioada a anului pe care o ador, din urmatorul motiv: mi se reveleaza o lume extraordinara, cu batranei care merg prin aer, trasi de animale rumegatoare care pot ajunge pana la 300 de kg, femei care nasc in absenta unui contact sexual si cetateni care merg pe apa. O serie de alte fiinte (Marele Alb, Marele Negru-nu e nicio ironie, asa se numesc rasele!) urmeaza a fi supuse unei exterminari in masa, spre bucuria delicata a unor suflete alese, blande , impaciuitoare si, mai presus de orice, nonviolente.

Am o sensibilitate, fireste, maladiva, prin intensitate, la aspectele absurde ale existentei umane si am inceput, inca din aceasta seara, sa rad. Insa doar cu un ochi. Oare de ce?

Deoarece se apropie Sarbatorile (articol reluat de pe alt sit)  si,prin urmare nu este sanatos, conform gandirii colective, sa consideram fiecare zi a anului o posibila zi de sarbatoare, simt un impuls irezistibil sa abordez cateva teme etice. Pentru cei care au lipsit de la orele de filosofie, o alta pierdere de vreme in liceu, mentionez ca etica are de-a face cu raspunsul la intrebarea „Ce trebuie sa fac?”. Altfel spus, intr-o situatie X, ce anume trebuie sa fac pentru a aprecia actiunea mea intr-un sens pozitiv? (de pilda, sa fiu mandru de ea)

Si pentru ca etica nu are niciun haz daca nu se refera la ceva concret, iti voi face, in spiritul transparentei, o marturisire: Nu-mi place Anousheh Ansari (pe care nu o cunosc, nota bene!). „Vedeti, judeca oamenii, v-am spus eu!”, ai putea sopti in sinea ta de pe Facebook. As vrea sa fii mai atent(a): nu am spus despre Ansari ca este un om rau. Am spus ca nu-mi place. Si am apelat, miseleste, la un mecanism emotional, dar il reglez imediat: nu-mi place o anumita actiune a lui Ansari (pe care o voi descrie). Mai, dar stii cum, nu-mi place deloc, da’ deloc!

Ansari este o femeie nascuta in Iran, cu un an inaintea mea. A plecat in US, fiind adolescenta, si a studiat electrical engineering and computer science la o universitate buna. Spre deosebire de mine, a strans si cateva milioane bunicele. Este co-fondator la Prodea Systems (precizare  doar pentru IT-isti). Nimic in neregula pana aici.

Dar stii ce a facut Ansari? S-a dus in spatiu! Si ce daca? Eh, nu e ca si cum te-ai duce pana la Busteni, in weekend. Sa calatoresti in spatiu, mai ales daca nu esti astronaut, costa. Si Ansari nu este astronaut (dar s-a antrenat, merita mentionat!). Ea si-a cumparat calatoria in spatiu (a mers pe statia orbita Soyuz TMA-9). „Vreau sa-i inspir pe tineri sa-si urmeze visele”, a motivat ea gestul.

Foarte frumos, nu-i asa? Well, i don’t think so! Nu-mi place Ansari deoarece a platit 20 de milioane de dolari pentru 11 zile in spatiu. „Adrian, oamenii au dreptul sa faca ce doresc cu banii lor!”, aud deja comentarii din toate partile (de aceea am si suspendat comentariile de pe blog, mi-am dezvoltat facultatile telepatice, meditand intens pe Ajna Chakra plus o chakra secundara secreta, accesibila doar pe Internet).

Sunt de acord ca oamenii au dreptul de a face ce doresc cu banii lor (in limitele legii sau, cel mult, la marginea legii). Nu as contesta niciodata asta, libertatea fiind principala mea valoare (nu si Partidul National Liberal, din fericire!). Te provoc sa reflectezi asupra unui alt aspect, de natura etica, de aceea am si ales un exemplu concret:

Alegand sa plateasca 20 de milioane de dolari pentru 11 zile in spatiu, Ansari a procedat bine? (pentru cei care citesc in stare de transa: nu intreb daca Ansari este o persoana buna!). Cu alte cuvinte, a facut ceea ce trebuie? Are motive sa fie mandra de gestul ei sau are motive si mai puternice sa-i fie rusine de gestul ei? Si daca e impacata cu gestul ei, aceasta stare ar putea fi expresia unei disponibilitati mai modeste de a-si evalua decizia etica? (adica o incapacitate de a-si vedea actiunea dintr-o perspectiva mai larga) Poate si alti oameni se angajeaza in comportamente care li se par ok dar ar putea fi, la o examinare mai atenta, surprinzator de egoiste, lacome sau lipsite de empatie, doar ca nu sunt constienti de asta? Poate ca si tu, uneori? (eu, sigur, stau cu ochii pe mine!)

Vreau sa te las sa-ti gasesti propriul raspuns. Indraznesc doar sa-ti sugerez ca Ansari putea sa aleaga sa cheltuie altfel cele 20 de milioane de dolari. Daca iti amintesti un articol mai vechi si astepti cuminte 10 secunde, poti inregistra moartea a trei copii, in tarile subdezvoltate. Fireste, nu-i cunoastem pe acesti copii, ei traind la distante enorme de noi. Cumva, o inteleg pe Ansari. Din spatiu, dramele lor par si mai nesemnificative.

De aceea nu-mi place. Si nici tu nu-mi placi, uneori (iar pe mine m-am inclus deja la „tu”, avand obiceiul dialogului interior, cateodata facut public). Presimt ca nu vei citi cu bucurie articolele de acest gen din luna decembrie . Nici eu nu le-as citi, crede-ma! Insa a ignora aceste teme etice, de asemenea, nu mi se pare o solutie. Iar a le livra lui Mos Craciun imi pare o solutie si mai proasta.

p.s. Acesta nu este articolul „urmator”. Acela va fi (2). Folosim Z, multimea numerelor intregi.

Asa cum am promis, revin cu partea a doua a articolului despre altruism. Te invitam, in prima parte, sa te gandesti daca ai salva un copil aflat pe punctul de a muri inecat intr-un lac de adancime mica (un metru), cu riscul de a intarzia la job si de a-ti uda hainele. Probabil nu ai stat prea mult pe ganduri si ai raspuns „da”.

In cele ce urmeaza voi ridica unele dubii asupra acestui raspuns. Mai exact, opinia mea este ca nu stii ce spui, adica minti. Nu intentionat, fireste, dar minti. Nu ai face asta. Doar iti place sa crezi ca te-ai comporta astfel insa te inseli. Predictia mea este ca il vei lasa sa moara. Mai mult, nici nu vei realiza ca un copil moare sub ochii tai si tu nu faci nimic pentru a-l salva. Si ca sa nu ai senzatia ca acest articol e o predica deghizata iar eu sunt mai bun decat tine, iti marturisesc, de la bun inceput, ca eu, aproape in fiecare zi, ma comport astfel. Nu fac nimic pentru a salva un copil. Incepand de azi, in luna cadourilor, m-am gandit sa impart aceasta povara cu tine, la pachet cu intelegerea ca noi, oamenii, avem nu doar multe calitati ci si o serie de trasaturi infricosatoare. La una din ele ma voi referi in mod special:

Noi, oamenii, suntem o specie lacoma!

Nu e un articol comod si, daca ai ajuns cu lectura pana aici, inca mai ai timp sa renunti. Poti conserva, in felul acesta, o imagine de sine confortabila si sentimentul ca, una peste alta, esti un om bun. Nu sta in intentia mea sa-ti demonstrez ca esti un om bun sau rau. Vreau doar sa-ti arat, cu riscul de a te supara foarte tare, ca nu procedezi bine, adica nu traiesti in acord cu valorile pe care le proclami. Si tu lasi un copil sa moara. Doar ca, pana astazi, nu erai convins de asta. La sfarsitul acestui articol, daca vei rezista pana la final, vei fi. Vei accepta ca suntem o specie primitiva. Si ii vei putea vedea pe cei care isi spun altruisti (cu unele exceptii, evident) exact asa cum sunt: niste caraghiosi plini de propria lor importanta.

Documentandu-ma pentru acest articol, m-am interesat, deoarece nu fumez, de costul unui pachet de tigari. Iti propun sa accepti un cost conventional de 3 USD. Daca fumezi un pachet pe zi, aceasta distractie te costa 3 dolari. Daca fumezi un pachet in doua zile costul zilnic se reduce la jumatate: 1,5 dolari. Insa nu as vrea ca amatorii de stiluri de viata mai sanatoase sa se simta ignorati: cat costa o butelie de apa de 5 litri? Pentru usurinta calculelor hai sa fixam pretul tot la 1,5 dolari (si implicam in consumarea apei intreaga familie).

Poate observi, nici macar nu fac referire la produse mult mai scumpe, de pilda un tricou de 30 USD pe care il vei purta de 2-3 ori intr-un an, plictisindu-te de el, sau o pereche de pantofi de dama de 300 USD, veniti direct din atelierul unui faimos designer italian. Ma refer la produse foarte simple (tigari, apa plata sau minerala) si, dupa standardele noastre, ieftine.

Daca masinaria ta metaforica este activata, aceste produse ar reprezenta „lacul”. Si cine ar fi copilul? Eh, copilul chiar este un copil, doar ca nu unul aflat imediat in campul tau vizual. El este undeva mai departe. Cat de departe? Alege tu, eu doar iti spun alternativele:

Pana in 2008, conform Bancii Mondiale, un miliard de oameni traiau cu un dolar pe zi. Aceasta era linia saraciei extreme calculata de economisti. Acesti oameni nu aveau suficiente venituri pentru a-si asigura nevoile de baza: hrana, apa, adapost, imbracaminte. In 2008 estimarile au devenit mai bune si linia saraciei extreme a urcat la 1,25 USD. Sub aceasta noua linie se gaseau 1,4 miliarde de oameni (sa nu-ti imaginezi ca pana in decembrie 2011 cifrele s-au schimbat foarte mult).

Printre acesti oameni se afla copii si sa vezi ce surpriza: copiii mor pe capete.  In fiecare an mor 10 milioane de copii. 27.000 de copii pe zi. Daca nu ai uitat ultimul meu calcul, dintr-un alt articol, la fiecare 10 secunde mor 3 copii deoarece nu au ce sa manance, nu au apa de baut si nu pot fi tratati de boli precum diaree sau rubeola (pojar).

Ar putea fi salvati acesti copii? Fireste! Ei sunt copiii care se ineaca in lacul de mica adancime. Noi suntem trecatorii altruisti. Dar nu facem nimic pentru ei. Nu vrem sa intarziem la birou. Nu vrem sa ne sacrificam hainele. Vrem sa ne protejam pantofii. Hainele noastre sunt mai importante decat vietile unor copii. Nu cred ca poti nega realitatea. Chiar acum, cand tu iti bei cafeaua (apropo, cat a costat?) sau te delectezi cu un Kent Premium sau pur si simplu iti torni un pahar cu apa, dar nu de la chiuveta (Dumnezeule, cum sa bei asa ceva?), cativa copii nestiuti decat de parintii lor mor. In acest moment.

Si noi nu facem nimic. Trecem senini pe langa lac. Iar daca ne intreaba cineva suntem convinsi ca am face un gest altruist si, culmea, normal (asa pare, nu?). Insa acestea nu sunt decat iluzii! Ne mintim unii pe altii. Mai degraba cheltuim in mod inutil 3 dolari pe zi decat sa salvam viata unui copil (si asa suntem prea multi pe planeta, nu?).

Intrebarea mea este daca nu am putea trai altfel. Nici maimutelor de la gradina zoologica din orasul meu nu le pasa de copiii saraci din tarile subdezvoltate. Insa de la maimute nu ma astept la nimic. Ele nu au constiinta. Nu pot fi empatice. Nu sunt sensibile la suferinta umana. Totusi, prin ce anume ne deosebim noi foarte tare de ele? Cum putem merge linistiti la mall sau in excursii stiind ca am putea salva viata unui copil dar nu facem asta?

Evident ca exista o smecherie, anume sa nu fim constienti. „Un copil s-a inecat in lacul pe langa care am trecut? Vai, dar n-am vazut nimic, n-am auzit nimic. Iti dai seama, as fi intervenit imediat!”. Nu, dragul meu, nu ai fi facut-o. Nu o faci. Si, aproape sigur, nu o vei face.

Dar ar fi atat de usor! Daca fiecare om dintr-o tara dezvoltata ar dona 5% din venitul lui anual problema saraciei planetare ar putea fi rezolvata (cei cu venituri de peste un milion USD ar putea dona 10%). Aceste calcule nu-mi apartin mie, le-au facut unii mult mai priceputi (iti vine sa crezi, sunt unii oameni care se gandesc la astfel de lucruri!).

Te rog, nu-mi spune ca si in tarile afluente exista oameni saraci. ¾ din saracii americani au masini. 97% au televizoare color (in Romania, inainte de 1989, televizorul color era aproape inexistent). Toti au acces la sistemul public de sanatate. Saracia din Malawi (ai auzit de tara asta? Acolo speranta de viata este de 41 de ani) si saracia din Los Angeles sunt foarte diferite. Este de sute de ori mai avantajos sa fii sarac la Geneva sau Bruxelles decat in Sierra Leone sau Burundi.

In cazul in care ai uitat, de cand ai inceput sa citesti acest articol, mai ales daca ai facut si o scurta calatorie spre frigider, au mai murit 100 de copii. Vrei sa spui ca nu vei dormi bine la noapte din acest motiv? Sau in noptile urmatoare? Nu foloseste la nimic sa fim ipocriti. Aproape tuturor, ne pasa de familiile noastre si de un cerc restrans de oameni dragi. Aceasta este faimoasa umanitate, flancata de aura stralucitoare a sufletelor nemuritoare care ne locuiesc, temporar, corpurile.

Nu salvam niciun copil desi ar fi extrem de usor sa facem asta. Tinem la hainele noastre. Ne plac foarte tare pantofii. Suntem indragostiti de chiloti si sosete, nu mai zic ceasuri si bijuterii. Si in fanteziile noastre, actionam in acord cu cele mai inalte valori.

In acelasi timp, aproape in fiecare zi cumparam lucruri de care nu avem cu adevarat nevoie. Sigur ca este inacceptabil sa vina cineva si sa ne spuna cum sa ne cheltuim banii. Sigur ca putem face cu banii nostri ce vrem noi, inclusiv sa-i ingropam sau sa le dam foc. Si eu sunt gata sa-l pocnesc, crestineste, pe primul care imi spune ce trebuie sa fac, azi sau maine, cu banii mei. Dar ar putea fi o forma de creativitate sa intelegem ce am putea face cu ei si, fara sa ne oblige nimeni, sa alegem sa daruim un procent minor. Am putea, fiecare, salva un copil.

Daca ai fi parinte si copilul tau ar fi intr-o situatie grava, nu ti-ai dori un astfel de ajutor? Nu te astepta sa vina de la Mos Craciun deoarece vei astepta in zadar. El ar putea veni de la alti oameni. Cei care sustin, sus si tare, ca ar salva oricand un copil pe cale de a se ineca intr-un lac de mica adancime (adica fara sa riste aproape nimic). Dar care, deocamdata, nu fac nimic in acest sens. Poate pentru ca nu privesc atent in jur. Poate pentru ca nu-i scoate nimeni, periodic, din zona de confort.

Desi nu mi-a cerut nimeni eu am jucat azi acest rol. Nu-mi convine sa ma gandesc singur la umbrele speciei mele. Vreau sa te incomodez si pe tine. Vreau sa-ti stric bucuria exact in luna in care vei cheltui o suma importanta de bani pe cadouri pentru copii sau adulti care oricum o duc, in raport cu altii, foarte bine. Imi vei spune ca sunt lipsit de sensibilitate. Asa este, recunosc. Ghici cu cine seman?

Construit de Sorin