Arhive pentru categoria: “Psihologie pozitiva”

Au fost identificate cateva locuri, pe glob, in care exista un numar surprinzator de centenari iar sansele de a atinge 100 de ani, daca esti membru al comunitatilor respective, sunt pana la de 3 ori mai mari decat daca traiesti intr-una din tarile dezvoltate ale lumii. National Geographic le-a numit Blue Zones, plecand de la termenul inventat de specialistii in demografie pentru Okinawa (una din aceste zone).

Au fost identificati mai multi factori comuni, prezenti in toate aceste zone populate cu centenari si la unul din ei vreau sa ma refer in continuare:

Viata ta are sanse de a fi mai lunga daca te misti.

Petreci cumva 8 ore pe zi in fata unui computer? Circuli cu masina chiar si atunci cand mergi pana la supermarketul din cartier? Ultima data cand ai alergat 200 de metri aproape ca te-ai prabusit? Ei bine, cand vei implini 100 de ani sunt sanse foarte mari sa te gasesc intr-un cimitir (dar sufletul tau nemuritor, evident, va pluti fericit intr-un paradis astral la fel de real precum echilibrul mental al recent mediatizatului posesor de Glock).

Centenarii din Sardinia, Okinawa, Loma Linda sau Hojancha se angajeaza zilnic in activitate fizica, aceasta fiind o parte a rutinei lor de lucru. Nu alearga la maratonul de la Boston si nu participa la competitii foarte dure de triatlon. Adica nu fac excese, asta vreau sa spun! Exista un nivel moderat de activitate fizica pe care l-au integrat in mod natural in vietile lor. Iar aceasta activitate nu are nicio legatura cu religia: cei din Okinawa au un cult al stramosilor, cei din Loma Linda (in California) sunt Adventisti de ziua a saptea.

Insa toti sunt activi. Toti se misca, in fiecare zi, de cand sunt copii pana aproape de moarte. Nu merg la cursuri de aerobic si nu au biciclete stationare. Nu dispun de echipament sportiv sofisticat (cat jumatate din salariul unui profesor bugetar). Depun efort si, culmea, pare sa le placa! Sunt multumiti cu vietile lor.

Ti-as mai da si alte amanunte dar asta ar insemna sa mai stau in fata acestui notebook si nu-mi doresc, acum, deoarece simt un alt impuls. Ghici care?

Acum cativa ani buni, in timp ce ma documentam pentru a scrie o carte despre creier, am aflat un lucru despre cerebel (aflat in partea din spate a creierului, sub lobii occipitali, si avand marimea unui pumn) care m-a lasat cu gura cascata: 50% din neuronii intregului sistem nervos se gasesc in acest „creier mic” (asta inseamna, in limba latina, „cerebel”).

E straniu numai daca stii cu ce se ocupa cerebelul: mentine echilibrul, regleaza tonusul muscular si coordoneaza miscarea muschilor. 3 functii mari si late! De ce asa de multi neuroni? (in tot sistemul nervos se gasesc 100 de miliarde de neuroni, aproximativ, fireste, prin urmare in cerebel sunt inghesuiti, la propriu, 50 de miliarde) Ce risipa, imi venea sa spun, nu ar fi putut aloca (cine?) macar 5-10 miliarde, suplimentar, lobilor frontali, sprijinind astfel cele mai avansate functii ale organismului, cele de tip intelectual?

Abia anul trecut am inteles, intr-o maniera experientiala, semnificatia acestui numar fabulos de neuroni din cerebel. Am realizat, cu alte cuvinte, ca nu (mai) traiesc la inaltimea potentialului meu. Am inteles ca suntem fiinte facute pentru miscare. Si din clipa in care am inteles asta mi-a devenit la fel de clar ca trebuie sa alerg pentru a fi in acord cu natura mea profunda.

Folosire verbului „trebuie” nu este intamplatoare. Nu aveam niciun chef sa alerg. Eram deja programat sa traiesc o altfel de viata (eram in Matrix, cum imi place sa numesc uneori viata artificiala in care suntem imersati). Bunele intentii nu sunt suficiente. Treceau lunile si eu nu alergam. Imi iubeam prea mult propria existenta confortabila (intre casa si locul meu de munca exista o distanta de 10 minute daca merg cu ochii inchisi). Exercitiile de stretching in niciun caz nu compensau absenta mersului in linie dreapta (da, iata marea realizare a cerebelului, in colaborare cu sistemul vestibular). Insa, in cele din urma, minunea s-a intamplat.

Am descris deja acest eveniment intr-un cadru restrans dar nu e niciodata prea tarziu pentru a experimenta un sentiment deosebit de stingheritor la o scara mai mare: eram pe punctul de a intra in cladirea in care locuiesc si, exact atunci, prin fata mea a trecut o tanara sexy, iesita, conform tuturor elementelor de identificare, la jogging. Am demarat si eu, m-am schimbat rapid si am iesit la prima mea alergare (am ezitat daca sa ies cu bicicleta sau nu).

Te rog, nu-ti imagina ca am inceput sa alerg pentru a ma intalni cu tanara atragatoare, a face cunostinta, a purta o conversatie spumoasa si, ulterior, a face copii. Am inceput sa alerg deoarece motivatia mea sofisticata mai avea nevoie doar de un mic impuls (intr-un mod misterios, desi am patrulat prin tot cartierul, fermecatoarea alergatoare nu a mai fost de gasit, nici atunci si nici alta data, pana in ziua de astazi, ceea ce ma face sa cred, apeland la un pic de gandire magica, ca a fost o zeita venita special pentru a-mi salva sufletul sedentarizat).

De atunci alerg mereu si, fara sa-mi dau seama, l-am pierdut pe „trebuie” pe undeva pe drum (a fost inlocuit de „am nevoie”, propozitie pe care legumele aflate acum pe canapeaua din living o vor gasi bizara). Dar e adevarat! In timp, cu multa bunavointa, presarata cu pauze si reprize de mers, am ajuns sa alerg (aproape) zilnic.

Nu intentionez sa particip la niciun maraton (dar am o cunostinta foarte apropiata care face asta si, in cel mai subtil mod posibil, imi sugereaza posibilitatea). Sunt mai mult decat modest in aspiratiile mele, adica sunt multumit cu cei 1,5-2 km parcursi in fiecare zi (astazi 4, fiind zi libera). Nu reusesc sa pricep cum am putut sa traiesc ani de zile fara acest gen de miscare. Dar reusesc sa inteleg de ce acum alerg si voi impartasi cu tine. Alerg:

  • Pentru ca sunt un om primitiv. Nu e deloc un titlu de glorie dar am acceptat, in cele din urma, ca sunt posesorul unui corp identic cu cel al stramosilor mei de acum 10.000 de ani(in realitate, poate chiar un milion de ani, daca tinem cont ca genul Homo a aparut acum 2.5 milioane de ani). Nici creierul nu s-a mai schimbat de 35.000 de ani dar asta nu e o stire prea magulitoare. Biologic vorbind, nu sunt cu nimic deosebit de stramosii mei indepartati. Si ei ce faceau?

Crezi ca stateau in fotolii confortabile? Dormitau la umbra unui copac din savana? Nu, prietene, stramosii mei si ai tai mergeau si alergau (unele estimari ale distantei zilnice parcurse sunt de ordinul a 25-30 km zilnic). Insa de ce atata deranj (fizic)? Deoarece papica nu era la fel de abundenta ca astazi (in tarile dezvoltate, vreau sa spun). Ei mergeau (si alergau) pentru a putea supravietui. Noi continem aceste predispozitii. Nu avem altfel de corpuri. Si aceste corpuri, in adancul lor, sunt facute sa se miste.

  • Pentru ca sunt atras de gandirea existentiala (si temele ei mereu pasionante: libertatea, responsabilitatea, sensul, absurdul, autenticitatea, timpul, moartea). Orice alergator aflat aproape de capatul (perceput) resurselor sale stie, adica simte, ca fiecare pas este o alegere. Toate celulele din corp urla sa te opresti si o micuta (transcendentala?) voce se opune, soptindu-ti sa alergi in continuare. Nu e putin lucru sa simti in (aproape) fiecare zi ca esti pe marginea existentei si ca, daca mai faci un pas, acela ar putea fi ultimul. Si este mare si nesfarsit lucru sa poti da sens unei actiuni pe care o realizezi in mod voluntar si care, de la un anumit moment incolo, devine chinuitoare (oricat as fi de curios, nu vreau sub nicio forma sa stiu cum se simte cineva la jumatatea maratonului, intalnind ceea ce in jargonul de specialitate se numeste The Wall!)
  • Pentru ca imi place. O asemenea afirmatie, urmand paragrafului de mai sus, pare contradictorie si ma grabesc sa nuantez: in cea mai mare parte a timpului imi place. Imi place ideea ca voi iesi la alergat, imi plac inceputul alergarii si numeroase momente care ii urmeaza, imi place extraordinar de mult finalul ei si, recunosc vinovat, imi place si felul in care ma autopercep, dupa inca o (caraghios de scurta) cursa. Ceea ce numesc „placere” are o corespondenta fizica deja cunoscuta: endorfinele eliberate de corp.
  • Pentru ca pot sa gandesc. Din clipa in care corpul se obisnuieste cu o anumita distanta (minuscula, in cazul meu) ramane mult loc, in constiinta, pentru tot felul de ganduri, de intrebari, de raspunsuri si chiar de idei de articole pe blog (sic!). Zi si tu, daca te-ai afla intr-o masina care ruleaza fara discontinuitati, aproape de la sine, ce altceva iti ramane de facut daca nu sa gandesti? Poate parea contraintuitiv, mai ales ca am amintit de durere (prietene, atunci nu gandesti ci suferi!), insa doar pentru ca nu ai experimentat.

In cazul in care cineva isi imagineaza ca alergatul in aer liber poate echivala cu alergatul in interior (on some fancy treadmill) il anunt ca se insala si il poftesc afara, mai ales ca acum nu mai sunt -10 grade (da, am facut si experienta asta). Iti adresez si tie o invitatie similara, indiferent ce crezi despre bicicletele stationare, despre principiul inertiei sau acumularea lenta, dar sigura, de tesut adipos pe coapse si abdomen. Nu stiu pentru ce  (alte) motive filosofice sau evolutioniste ai putea alerga. Cu siguranta, insa, alergand, calitatea vietii tale ar putea  creste. Avem gluteus maximus nu doar pentru a sta pe el, eventual 6-8 ore, ci si pentru a beneficia de stabilitatea oferita in timpul alergarii. Pentru conformitate:

Bramble, Dennis and Lieberman, Daniel (2004) Endurance running and the Evolution of Homo, Nature. 432: 345-352.

Daca citesti acest articol undeva intre 8.30 si 18.30 probabil esti intr-un loc in care ai ceva de facut, primind in schimb o suma de bani (si alte avantaje). Hai sa vedem daca ceea ce faci se numeste „munca”! Iti propun urmatoarea definitie:

Daca in timp ce realizezi o activitate ai vrea sa fii in alta parte, facand altceva, ceea ce faci se numeste „munca”.

Fireste ca exista doua feluri de munca, cel de mai sus, in diferite grade nesuferit (sau chinuitor) si cel de mai jos, greu de distins, in viziunea mea, de „joc”. Da-mi voie sa ma inclin inaintea ta daca ai reusit sa transformi munca in joc si jocul in munca. Daca faci cu placere ceea ce faci. Daca iubesti ceea ce faci. Daca pui suflet in ceea ce faci.

Cum spunea cineva (un actor foarte indragit in US, ateu cu certe simpatii pentru filosofia existentialista), „daca pui suflet in ceea ce faci nu ai cum sa pierzi”. Poti fi platita necorespunzator. Te poti chiar simti folosit sau exploatat. Poti risca sa nu ai ce pune pe masa, ziua de maine sosita fiind. Stiu toate aceste lucruri si nimeni nu-ti poate garanta ca te vei imbogati facand, in mod consecvent, ceea ce-ti place. Insa eu, unul, te pot asigura de altceva:

Facand ceea ce iubesti clipele vietii tale vor fi minunate.

Am intrat in luna defunctului meu prieten,Mos Craciun (nu am intrat, este un articol reluat de pe un alt sit) si simt nevoia sa fac o distinctie intre spiritualitate si religiozitate. Operez cu o definitie personala a spiritualitatii, care imi permite sa evaluez un om care urmareste atent o partida de tenis intre Federer si Nadal ca angajat intr-o actiune spirituala.

Ce aberatie, nu-i asa? Ihm, si inca nu ti-am spus tot: in timp ce un spectator (fie si de la distanta, adica tele-spectator) ATP Tour (sau Cupa Davis, vezi recenta victorie a Spaniei impotriva Argentinei)  poate trai o experienta spirituala o alta persoana, aflata exact in acelasi timp intr-o biserica, o moschee sau un templu, aparent implicata intr-o activitate spirituala, poate fi, de fapt, angajata in cea mai profunda trivialitate (acesta sa fie un oximoron?). Cum asa? Nu este prezenta intr-o casa sfanta (biserica) un semn de inalta spiritualitate?

In viziunea mea, nu! Faptul ca stai, chiar si doua ore, intr-un spital, nu te transforma in mod magic intr-un bolnav, cu atat mai putin intr-un medic (dar iti poate stimula inclinatia depresiva, daca este un spital romanesc), tot asa prezenta fizica intr-o biserica nu te face, automat, o persoana spirituala. Un om poate avea un nivel inalt de spiritualitate fara sa paseasca vreodata in complexul imobiliar al lui Mos Craciun (si Asociatii). Iata si argumentul meu:

Inteleg prin spiritualitate, printre altele, o capacitate de a aprecia frumusetea si excelenta.

Aceasta definitie imi permite sa cred ca 2.000 de oameni, de exemplu, care urmaresc cu rasuflarea taiata schimbul senzational de mingi dintre doi maestri ai tenisului, au, in acel moment, o experienta spirituala. Tot asa, un adolescent cu cercel in ureche si probleme serioase la fizica si chimie (corijent, asta vreau sa spun), atunci cand contempla extaziat un apus de soare (sau un rasarit, tinand-o pe iubita lui in brate), are si el acces la o experienta spirituala, deoarece este intr-un contact intim cu frumusetea (da, si cu sanii ei, sa nu fim ipocriti!).

Oriunde un om, avand nu conteaza ce credinta religioasa, sau fiind in mod declarat ateu sau agnostic, identifica si „gusta” frumusetea, avem si o experienta spirituala in derulare. Oriunde un om, dedicat lui Dumnezeu sau ironic la adresa lui (ghici cine?) recunoaste si apreciaza o forma de excelenta, o experienta spirituala este, simultan, prezenta. Sigur ca ma refer la excelenta profesionala, insa nu vreau sa uiti (mie mi se mai intampla) de excelenta morala. Zilele trecute am citit despre un medic cardiolog (de pe-acilisea) caruia nu-i mai trebuie nimic (plicuri, plicuri!) daca poate ajuta un bolnav. E posibil ca povestea sa fie un pic inflorita jurnalistic si eu sa fi fost intr-un moment de maxima sugestibilitate, insa povestea m-a miscat suficient ca sa vreau sa o impartasesc si cu altii. Sa identifici astfel de oameni (nu sa-i cauti cu lumanarea) si sa te bucuri de faptele lor morale, iata o forma de bucurie pe care eu o asez in sfera spiritualitatii.

La ce bun un credincios, eventual unul dogmatic si intolerant, care iti ia gatul daca indraznesti sa razi de zeul lui (pe principiul „eu si masina mea una suntem, esti mancat daca o zgarii”) dar nu poate aprecia un peisaj natural magnific? (ti s-a intamplat sa fii la munte si sa te asurzeasca un comando de snowmobile?) Prefer in 10 cazuri din 10 un ins convins ca in afara particulelor materiale nu mai exista nimic altceva (poate cu exceptia unor energii subtile infantile) dar capabil sa fie incantat de un film, o carte, o piesa muzicala sau un tablou. Nu sugerez in niciun fel ca oamenii credinciosi ar fi incapabili de astfel de trairi (sper ca nu citesti acest articol intr-o stare alterata de consiinta sau cu sinele tau deficient mental!) ci subliniez numai un fapt psihologic, anume ca disponibilitatea de a recunoaste si aprecia frumusetea sau excelenta nu  are legatura cu un angajament religios si poate fi intalnita la tot soiul de oameni. Cand acesti oameni simt, in mod spontan (sa nu uitam de snobi) aprecierea, eu sunt inclinat sa-i vad ca traind o experienta spirituala.

In acest sens, pentru mine, chiar si un copil care se uita, transfigurat, la un melc, este angajat intr-un act spiritual si, in acel moment, ma uimeste mai mult decat un preot supraponderal care se grabeste sa-si incheie o predica pe care nu o intelege, in biserica din apropiere. Nu e nevoie sa ai o anumita varsta sau sa fii inregimentat intr-o credinta religioasa pentru a trai, macar din cand in cand, o viata spirituala.

Exista asa de multa frumusete in jurul nostru incat, daca parintii si educatorii ar sti sa cultive aprecierea ei, o serie de oameni ar renunta usurati la rugaciunile obligatorii. Nu ar fi mai interesant sa ne orientam eforturile in aceasta directie? In loc sa ne sufocam copiii cu notiuni religioase nu ar merita mai mult sa-i expunem la lucruri frumoase (si fapte frumoase) si apoi sa facem un pas inapoi, lasand frumusetea sa desavarseasca procesul? Si daca un copil sau un adolescent este irezistibil atras de un sport, pe care il practica tot mai bine, in loc sa-l fortam sa faca ceea ce consideram noi ca este „bine”, nu am putea pur si simplu admira spiritualitatea intretesuta cu transpiratia, efortul si concentrarea lui?

Voi mai reveni la acest subiect, pentru ca imi este drag, nu neaparat in luna in care recunostinta si placerea de a face cadouri sunt comandate social (cum ar fi sa pui in ghetute jocul, cartea, fructele sau, oh demoni, ciocolata aceea, intr-o zi oarecare, de pilda 9 aprilie sau 18 octombrie?). Discutand cu cativa oameni am constatat ca nu se gandisera niciodata ca a merge la un concert, pe un stadion sau doar simtindu-se inaltati de gestul altruist al cuiva, observat in treacat, ar putea fi experiente spirituale. Desi cititoarele mele ar putea fi usor deconcertate de afirmatia mea, voi spune totusi ca 50.000 de oameni care isi incurajeaza echipa sau ii canta imnul (Anfield Road?) creeaza fiori evidenti pe sira spinarii. Sigur, a aprecia jocul excelent al echipei adverse, in timp ce administreaza o infrangere usturatoare favoritilor tai, este o experienta spirituala si mai inalta, insa nu vreau sa dezbat prea mult acest subiect (Dinamo-Steaua, acum doua zile, cat sa fi fost scorul?).

Spiritualitatea nu a fost si nu poate fi confiscata de oamenii dedicati, sau doar prefacandu-se implicati, unei confesiuni, credinte sau miscari religioase. Fiind oameni si avand, cat de cat, simturile intacte (ochi de vazut? urechi de auzit?), putem sesiza frumusetea si excelenta din jur. Inclusiv Mos Craciun, daca si-ar mai lucra putin abdomenul, si ar accepta o insotitoare, nu neaparat dintr-o zona feminista (desi i-ar fi de folos sa mai conduca si altcineva renii), ar putea aduce un fior de spiritualitate. Altfel, pana una-alta, doar parintii care l-au inventat, atunci cand actioneaza avand in gand bucuria copiilor, merita admiratia noastra. Si chiar daca ei nu stiu, noi doi, in sinea noastra, constienti de faptele lor, si fara sa facem nimic altceva (o incantatie plictisitoare, de pilda), avem sansa unei experiente spirituale. Pe 6 decembrie, o zi cu nimic speciala. Si pe 7.

Angelina. O stii? Ai fantezii cu ea? (ii intreb acum doar pe barbati) E fata lui Jon Voight (poate l-ai vazut in „Coming Home”, jucand rolul unui paraplegic, rol pentru care a primit un Oscar-apropo, te-ai bucurat azi pentru ca poti sa mergi?). La 14 ani a renuntat la cursurile de actorie. Pana la 20 de ani acumulase deja cateva episoade depresive cu potential suicidar. Acum populeaza reveriile catorva milioane de barbati. Si se implica in proiecte umanitare, in intreaga lume (aici voiam sa ajung). Este Ambasador al Bunavointei pentru ONU. A primit si cateva premii pentru munca ei.

Face totul pentru publicitate, evident! Sau nu? Daca motivatia ei este altruista? Daca chiar vrea sa ajute? Daca a mers la Darfur, in Iraq, in Afganistan sau, mai recent, in Libia, pentru ca asa a dorit, si nu pentru a fi din nou pe prima pagina a ziarelor? Daca a adoptat trei copii din orfelinate pentru ca i-a pasat de ei? (si are alti trei copii biologici cu un barbat la care poate te gandesti si tu, in momentele de slabiciune)

Ce este in neregula cu aceasta idee (a altruismului autentic), de ce o gasim neverosimila, in cazul unei celebritati? Nu cumva actiunile generoase ar fi mai bine sa nu fie publice? (sa nu stie stanga ce face dreapta, ne comunica un tanar, implicat in industria lemnului, acum doua milenii)

Totusi, cum am putea, impreuna, sa schimbam fundamentele culturii in care traim si sa o facem mai generoasa? O astfel de schimbare nu o gasesc posibila prin intermediul unor fapte bune nestiute de nimeni, secrete, private, realizate departe de ochii tuturor si, eventual, noaptea. Daca oamenii fac lucruri bune pentru altii si nimeni nu stie asta suntem inclinati sa ne reprezentam gresit societatea in care traim. Ea pare mult mai egoista decat este de fapt.

Nu as vrea sa intelegi ca iti sugerez sa dai un anunt intr-un ziar, scuze, am uitat ca aproape nu mai exista ziare, dupa ce faci o fapta buna sau sa apari la televizor, la emisiunea de stiri, inainte de buletinul meteo prezentat de o tanara sumar imbracata (din fericire). Vreau doar sa spun ca o reprezentare corecta a nivelului de altruism dintr-un grup, sau dintr-o societate, nu este posibila daca actele de altruism sunt ascunse (Iisuse, prietene, aici nu te-ai potrivit cu psihologia moderna!).

Daca stii despre cei din jurul tau ca sunt mai altruisti esti si tu inclinat sa te angajezi intr-un comportament prosocial, cum orice manual, bine scris, de psihologie sociala ne invata. Si reciproca este valabila: daca observi (sau, foarte important, doar iti imaginezi) ca cei din jurul tau sunt mai egoisti si tu esti inclinat sa te comporti intr-un fel asemanator (intr-un limbaj mai popular, „doar n-oi fi eu mai prost!”).E nevoie de multa forta interioara pentru a actiona impotriva normelor grupului si putini oameni sunt capabili de asa ceva.

Si atunci, daca suntem interesati de schimbarea sociala pozitiva, de ce sa nu o facilitam? De ce sa nu deconspiram actele de altruism ale altora, impotriva opozitiei idealiste a acestora? De ce sa nu raspandim veste cea buna a faptei bune? Aceasta nu mi se pare nici isterie, nici vanitate patologica, nici un joint-venture suspect realizat cu presa tabloida (sau cea serioasa).

Eu cred ca Angelina Jolie vrea cu adevarat sa ajute. Sper ca nu ai uitat, esti pe blogul unui individ sceptic. Poate am si eu momentele mele de naivitate. Dar stiu ceva (eh, stiu mai multe) despre mintea umana:

A realiza ca exista altruism adevarat, si acesta e raspandit, nu e ceva confortabil.

Nu e ceva, o idee, un insight, o intelegere, pe care sa le integrezi usor. Cu care sa traiesti usor. Stii foarte bine si motivul: aceasta realizare te obliga sa te intrebi cum esti tu!

Construit de Sorin