Arhive pentru categoria: “Neurostiinte”

Intentionez sa scriu un articol cu un public-tinta foarte bine definit: parinti tineri, foarte bine educati, dornici sa asigure proaspetilor coechipieri in cel mai interesant joc de pe planeta (a.k.a. odraslele) un excelent start in viata si sanse superioare de dezvoltare emotionala si cognitiva. Prin urmare, nobilele aspiratii sunt insotite de fapte: mediu stimulativ (imbogatit, desigur!), jucarii educationale, meditatii particulare, program zilnic („luni avem balet, marti teatru, miercuri germana etc), DVD-uri si, de ce nu, learning laptops, flash cards,Baby Einstein Classical Music Collection (ultimele doar USD 17 cu free-shipping, pe Amazon).

Insa pentru a intelege afirmatia nelinistitoare pe care urmeaza sa o fac e nevoie de o minima introducere. Introducere in ce? De pilda, ar merita sa ne reamintim, daca am stiut vreodata, ce fel de specie suntem noi, oamenii, si cum arata istoria noastra evolutionista. Fireste, cei care sarbatoresc Craciunul animati de un fior religios autentic sunt obligati de propria lor credinta sa respinga faptele pe care, un pic mai jos, le voi enumera. Vreau doar sa subliniez ca ele nu reprezinta „opinii” ci sunt rezultatul unor eforturi stiintifice pe cat de serioase, pe atat de putin cunoscute publicului larg.

Te-ai intrebat vreodata cine a fost strabunicul bunicului tau? Dar strabunicul lui? (strabunicul strabunicului bunicului, in caz ca te-am pierdut deja) Si tot asa, mergand mereu inapoi…chiar, mergand inapoi pana unde? Stii cand a aparut primul neuron? (si la cine?) Stii cand s-au dat jos din copaci stramosii nostri? (si au adoptat pozitia bipeda, mult mai economica) Hai sa o luam in ordine (dar nu chiar cu inceputul inceputului) si nu inainte de a preciza ca oamenii nu se trag din cimpanzei sau gorile (in ciuda anumitor evidente din viata publica), ci oamenii si cimpanzeii, similari genetic in proportiede 99%, au un stramos comun, acum 6 milioane de ani, anume o maimuta antropoida, cu o inaltime de aproape un metru (Ramapithecus).

  1. Australopithecus Este un om-maimuta care petrece inca mult timp in copaci dar are deja soldurile si picioarele pozitionate pentru mers. Nu traieste mai mult de 15-20 de ani si nu are limbaj. Vaneaza cu ciomege si, nefiind pretentios, mananca precum un vegetarian mai radical din zilele noastre. Daca vrei si un nume pentru acesti hominizi, iata unul: Lucy!
  2. Homo erectus Este primul membru al genului „Homo”. A aparut in joc acum 2 milioane de ani. Are unelte cu ajutorul carora poate taia carnea (priveste taierea unui porc, zilele acestea, daca ai unele nostalgii). A descoperit deja focul si e capabil sa depoziteze hrana (sa-si faca provizii). Creierul lui e de doua ori mai mare decat al lui Lucy (Lucia sau Lucian, pentru compatriotii mei-only teasiiing!)
  3. Homo sapiens Este primul hominid care paraseste tinuturile natale (Africa, mai precis) si ajunge in Europa, unde fie ii omoara pe Neanderthalieni, fara remuscari, fie ii lasa fara hrana, fiind mult mai inteligent („frate, frate, dar toata zmeura asta e a mea, la fel nucile si animalele din padure”). Aparitia lui este estimata undeva in jurul a 250.000 de ani i.e.n iar creierul de 1.300 centimetri cubi se pare ca dateaza de acum 150.000 de ani.
  4. Homo sapiens Nu e nicio greseala, vreau doar sa punctez un moment important in evolutia antecesorilor nostri, de acum aproximativ 40.000 de ani, in timpul ultimei glaciatiuni. Au aparut artele, mortii au inceput a fi ingropati si fiintele supranaturale  populeaza deja firavele minti din acele timpuri. Comunitatile devin stabile si, undeva spre 10.000 de ani i.e.n, porneste la drum si civilizatia, odata cu agricultura si cresterea animalelor.

Poti uita tot ce ai citit pana aici dar merita sa retii un singur lucru: de acum 250.000 de ani si mai ales in ultimii 35.000 de ani creierele noastre nu s-au schimbat. Te rog, mai citeste inca o data ultima fraza si incearca sa reflectezi la ea. Ai putea avea o serie captivanta de insighturi si, cu siguranta, vei intelege mult mai usor articolul urmator. Daca esti deja parinte si ai investit o avere in jucarii sofisticate, spre bucuria inocenta a oamenilor din marketing si publicitate, nu mai zic a investitorilor, fiind convins ca i-ai oferit astfel un avantaj nepretuit bebelusului tau (sau prescolarului) si ai accelerat procesul de dezvoltare intelectuala, maximizandu-i sansele de a merge la Oxford sau Harvard (dar mai intai la Scoala britanica sau americana), vei regreta ca m-ai cunoscut (in termeni virtuali, desigur).

Vezi, sunt fair-play: iti spun ce te poate astepta daca avansezi cu lectura si iti ofer ocazia de a te retrage la timp, cu credintele (si iluziile) netulburate. Nu as crede niciodata ca te-am facut, de fapt, si mai curios, si astepti cu sufletul la gura articolul de saptamana viitoare despre jucariile „inteligente” care nu fac nicio diferenta, deoarece hominizii si maimutele antropoide protesteaza viguros.

Ah, era sa uit: primul neuron a aparut acum 600 de milioane de ani.

P.s. O proaspata absolventa de psihologie, mai bine informata, am impresia, decat o buna parte din profesorii ei, imi semnaleaza o estimare recenta, anume ca este posibil ca primul neuron sa fi aparut acum 700 de milioane de ani. Deoarece nu vreau sa-mi pun in cap cnidarienii (altfel fiinte lipsite de creier si chiar de sistem nervos) fac cuvenita rectificare.


3. Brain Rules, John Medina, 2008, Pear Press. O prezentare accesibila a descoperirilor recente din neurostiinte insotita de exemple de aplicare a lor in viata de zi cu zi (in relatiile cu copiii sau la locul de munca, inclusiv in sesiune, pentru cei preocupati de invatarea eficienta)

Se ia un numar N de caini (grupul experimental) si un alt numar N (grupul de control). Cei din primul grup raspund, timp de 10 minute, la comenzi simple de tipul „Sezi!”. Ceilalti nu fac nimic. Apoi si unii si altii primesc o jucarie care le este familiara, dintr-o faza anterioara a pregatirii, inauntrul careia se afla o delicatesa. Dar ca sa ajunga la ea este nevoie sa depuna efort.

Si acum rezultatele: cainii din grupul experimental, dupa cele 10 minute de conformare la comenzi, au renuntat la jucarie dupa mai putin de un minut. Cei din grupul de control au incercat timp de cateva minute, dar fara succes (normal, cercetatorii lipsiti de suflet metafizic ancorasera in asa fel „tratatia” incat sa nu poata fi extrasa, oricat ar fi incercat sarmanul caine).

La ce se refera acest experiment? Poate nu crezi: la puterea vointei! La animale, vointa? Desigur! Daca vrei iti povestesc experimentul cu copii din scoala elementara (dar nu azi!). Te-ai intrebat vreodata ce este vointa? (sau ce inseamna sa ai o vointa puternica?) Probabil ca te-ai intrebat, mai ales daca cineva din apropierea ta te-a acuzat, periodic, de absenta a vointei („daca ti-ai dori cu adevarat ai reusi sa…”)

Insa nu stiu cum ai raspuns la intrebare. Asa ca, iata, ce zici de urmatorul raspuns, simplificat din motive didactice:

Vointa este glucoza!

De fapt, puterea vointei este semnificativ corelata cu glucoza disponibila corpului (sau creierului). Dar, stai putin, nu era „vointa” ceva de natura psihologica, o entitate din sfera mintii? Fireste, nimeni nu neaga asta. Dar ghici unde locuieste mintea? Sau, mai bine zis, din ce se compune mintea? Poate din retele neuronale? Si ele cu ce fel de combustibil functioneaza?

Miller, H. C., Pattison, K., DeWall, C. N., Rayburn-Reeves, R., & Zentall, T. R. (2010). Self-control without a „self”? Common self-control processes in humans and dogs. Psychological Science, 21, 534-538.

Sunt intrebat, pe diferite canale (mai putin cele telepatice, probabil pentru ca am dezactivat Ajna Chakra), daca mai organizez grupuri de dezvoltare personala. Cum nu am timp sa raspund fiecaruia in parte ofer aici un raspuns public: Nu mai ofer servicii de formare in psihoterapia experientiala si nu mai conduc grupuri de dramaterapie experientiala. Aceasta etapa din viata mea este definitiv incheiata. Am temeiuri serioase pentru a fi sceptic in raport cu eficienta estimata a scolilor de tip experiential si psihodinamic (ultima orientare chiar nu am menajat-o in ultimul timp) dar apreciez dorinta oamenilor implicati in aceste domenii de a fi de ajutor semenilor (voi scrie un articol separat despre eficienta reala a psihoterapiei, asa cum a fost masurata intr-o maniera riguroasa, in tari in care exista bani pentru astfel de cercetari)

Pe de alta parte, cercetarile mele in zona neuropsihologiei continua, materializandu-se intr-un grup experimental la care locurile sunt deja ocupate si pentru care exista lista de asteptare, deci sansele de a participa la el, pentru cei doritori, sunt infime (cel putin anul acesta-este un articol din 2011). Studiez modalitatile prin care noi am putea modifica, prin mijloace naturale, nivelul de endorfine si endocanabinoizi („drogurile” naturale ale creierului, pentru cei care cred ca e vorba de „pot”, „smack” sau „ice”).

In plus, sunt fascinat de conexiunea minte-corp (efectul placebo) si sper sa descopar o cale de acces mai eficienta  la farmacia interioara, adica la solutiile biochimice aflate la dispozitia organismului in lupta cu boala. Mi se pare evident ca medicina alternativa si numeroase interventii psihoterapeutice activeaza, fara sa stie cum, aceste canale biochimice, obtinand, intr-o maniera aleatoare, rezultate.

Pe langa avansul uluitor al tehnologiei, pe care il admir, asteptandu-ma sa rezolve, in viitor, sute de probleme medicale, cred ca sta, in fata noastra, si un teren inca foarte putin explorat din punct de vedere stiintific, anume posibilitatea de a folosi resursele innascute ale corpului in directia vindecarii sau recuperarii somatice. Doar ca nu apeland la energii misterioase, rugaciuni in pozitii nesuferite si variate fiinte de lumina, ci intelegand mai bine, cu ajutorul tehnologiei moderne de investigare a creierului (in ce an una din universitatile romanesti pariezi ca va avea un fMRI?), felul in care gandurile si emotiile, traduse in limbaj biochimic, stimuleaza receptorii diferitelor celule din corp, punand in miscare „fabrica” moleculara.

Cei care vor trai suficient de mult, fiind acum mai tineri ca mine, vor putea verifica predictia pe care o fac. Psihologia inca nu si-a spus ultimul cuvant in materie de sanatate si, colaborand frumos cu neurostiintele, ne-ar putea surprinde pozitiv in viitor. Nu ma refer aici la interpretarile fanteziste ale bolilor (ca sa nu spun „primitive si crude”: „esti bolnav deoarece nu-ti exprimi emotiile” sau ” a murit de cancer deoarece avea de ispasit o karma grea”) ci la identificarea mecanismelor prin care anumite evenimente neurologice (numite „credinte” sau „asteptari”) influenteaza, distal, celule din corp, poate chiar tesuturi si organe.

Un viitor interesant, nu-i asa?

Zilele trecute (in iulie 2011) cativa oameni au fost expusi (oare de catre cine?) unui tabel plin cu cifre de tipul 0.52, 0.24, 0.36, 0.07. cifrele reprezentau corelatii, pentru diferite trasaturi de personalitate, ale gemenilor identici respectiv fraterni crescuti fie impreuna fie separat. Daca esti familiarizat cu genul acesta de cercetare ai putea crede ca e vorba de faimosul studiu Minnesota (cei doi frati separati la nastere care s-au facut amandoi pompieri, unul in New Jersey, celalalt in Queens, New York-acesta e doar un exemplu)

Ei bine, nu! Era studiul Tellegen et al., din 1988. Din el rezulta ca numeroase aspecte ale personalitatii sunt puternic influentate de factori genetici. Asa se explica de ce gemenii identici crescuti impreuna au acelasi nivel de corelatie cu gemenii identici crescuti separat pe cand gemenii fraterni crescuti impreuna au niveluri ale corelatiilor mult mai mici (0.06, de pilda, la „controlul impulsului”:adica tu esti capabil sa nu-l pocnesti pe fratele tau cand iti mananca, din nou, prajitura in timp ce el, cand tu faci acelasi lucru, te baga un spital cu un croseu pe care il vei putea vedea maine, daca ai nervii tari, la meciul lui Bute de la Romexpo)

Prin urmare, daca te invinovatesti pentru inclinatia ta catre anxietate („nu sunt capabila sa-mi controlez aceste reactii vegetative”, gand urmat de prabusirea stimei de sine) am o veste buna: intr-o buna masura nu este vina ta. Nu ai avut noroc la loteria genetica (stiu, aceasta veste poate fi usor deprimanta insa sigur nu genereaza culpabilitate nevrotica) Te-ai nascut, pur si simplu, cu o predispozitie de a reactiona disproportionat la unii stimuli amenintatori. Cu timpul, cu ceva disciplina si cu ajutorul unui terapeut care ar putea admira poezia dar nu o practica in meseria lui, iti vei dezvolta modalitati de coping suficient de bune.

Ce te faci insa cu „traditionalismul”? (o alta trasatura din studiul Tellengen influentata genetic) Nu dispera, ai putea, de exemplu, sa intri in contact mai des cu unele idei liberale (nu de pe acest blog, unde s-ar putea sa nu poti tolera libertatea pe care o promovez) si „sa invingi gena”, adica sa-i limitezi manifestarea spontana. Cuvantul cheie este efort (daca nu ai o reprezentare a lui imagineaza-ti ca te antrenezi pentru Olimpiada de la Londra)

Dar care sunt acele gene implicate exact in timiditate sau impulsivitate? Inca nu stim insa ce crezi ca fac cercetatorii din domeniul geneticii moleculare? Da, asta fac:lucreaza! (au si laboratoare, din fericire). Dolan, Anderson si Deakin, de exemplu, au descoperit ca persoanele cu niveluri scazute de serotonina tind sa fie mai agresive decat alti oameni (intelegi ce scuza buna tocmai ti-am furnizat pentru reactiile tale agresive?)

Relationship between 5-HT function and impulsivity and agression in male offenders with personality disorders, 2001, British Journal of Psychiatry

Intr-o masura poate mai mare decat suntem pregatiti sau capabili sa acceptam comportamentele noastre sunt influentate de gene dar nu direct, in sensul ca nu exista o „gena a divortului” (da, s-a gasit o astfel de corelatie, nu-ti vine sa crezi, nu-i asa?) ci indirect, pe urmatorul traseu: gene-proteine-neurotransmitatori-dispozitii,emotii, impulsuri-trasaturi de personalitate.

Ai vrea sa stii cumva si de alte corelatii, daca tot te-am socat cu divortul? (oh, voi terapeuti predispusi la psihologizare, cum oare veti integra aceste descoperiri nesuferite?) Cauta-le, dragul meu vizitator, eu nu fac decat sa-ti trezesc curiozitatea si, poate, sa te stimulez sa nu vrei sa traiesti in ignoranta si iluzie, adica, pentru a umbla putin la sertarul cu metafore, in intuneric.

Pe mine intunericul acesta (cognitiv) ma sperie, nu-mi da pace si ma determina sa intreb, sa intreb din nou si, uneori, sa gasesc si un raspuns provizoriu. Tu esti o persoana cu un nivel mai inalt de certitudine. Aha, cum stii ca nu este rigiditate intelectuala determinata genetic?

Construit de Sorin