Arhive pentru categoria: “Mituri, fantezii, intuitii neverificate”

„Este bun la matematica insa nu are incredere in el si acesta e motivul pentru care notele lui sunt proaste”.”O duce capul dar nu indrazneste sa raspunda la ora si, astfel, sa se remarce. Degeaba ii cunosc eu (profesorul) calitatile daca ea nu are incredere in ele”. Iti sunt familiare astfel de observatii? Le-ai auzit vreodata? (poate chiar cu referinta la tine) Se intampla sa crezi despre tine ca nu reusesti intr-un anumit domeniu nu pentru ca nu ai abilitati ci pentru ca nu ai incredere in acele abilitati? Si, in buna logica, sa-ti spui ca mai intai trebuie sa-ti refaci increderea si apoi vor veni si rezultatele?

In literatura de specialitate, acest misterios elixir al increderii in sine poarta un nume: stima de sine. Iar acest nume i se datoreaza lui Nathaniel Branden. Acum aproximativ 10 ani am citit pentru prima oara una din cartile lui. O am chiar acum in fata: How to raise your self-esteem. Aparuta in 1987, deci ajunsa cu o intarziere de mai bine de 10 ani in Romania (la mine). Intre timp am reglat definitiv jenantul arc peste timp si ma asigur ca voi primi cartile care ma intereseaza si inca nu au aparut (le comand in avans).

In acele timpuri (1987), Branden era deja incredibil de cunoscut in US. Publicase in 1969 The Psychology of Self-Esteem, argumentand, seducator, ca singurul factor care influenteaza intr-un mod decisiv toate aspectele vietii oamenilor, de la productivitatea la locul de munca si pana la performanta in pat, mai rar in cabina avionului, este o combinatie de auto-incredere si auto-respect, botezata, desigur, „stima de sine”. Cu alte cuvinte, daca ai da mai multe parale pe tine insuti (te-ai pretui mai mult) si daca te-ai simti suficient de competent in raport cu un set de probleme, probabil nimic, cu exceptia extraterestrilor bine ascunsi de guvern, nu ti-ar putea sta in cale.

Nu simti si tu ca e adevarat? Intuitia noastra pacteaza imediat cu astfel de afirmatii (a mea in mod sigur, motiv pentru care l-am parcurs cu entuziasm pe Branden si am consumat cu placere amanuntele picante despre relatia lui cu Ayn Rand, cea care i-a fost nu doar mentor sau colaboratoare, ci si amanta).

Insa nu ar fi nimic daca intuitiile a doi maimutoi (noi doi-nu te supara, avem aproape aceleasi gene!) ar converge cu ideile excelent sistematizate de Branden. Ce spui de situatia in care ditamai Legislativul statului California, in 1984, creeaza  „an official self-esteem task-force”, un comitet, mai pe romaneste, insarcinat sa puna la punct un program de crestere a stimei de sine a locuitorilor de pe insoritele meleaguri de Vest? Parlamentarii californieni erau convinsi ca amplificarea stimei de sine poate rezolva, sau ameliora semnificativ, problemele sociale. Nu e nicio gluma! Te rog sa accepti ideea ca o persoana dependenta de ajutorul social a ajuns intr-o asemenea situatie nedorita in primul rand din cauza unui respect de sine deficitar si a inclinatiei nevrotice de a se devaloriza. Evident, cele mai multe fonduri au fost orientate in directia copiilor. Cine nu-si doreste cetateni increzatori, optimisti, gata sa lupte pentru atingerea scopurilor pe care le valorizeaza?

Mai merita sa mentionez ca intre 1970 si 2000 au fost publicate, in reviste de specialitate, in jur de 15.000 de articole stiintifice dedicate stimei de sine. Insa rezultatele lor nu erau deloc concordante (un eufemism pentru „contradictorii”). Asa ca in 2003, APS (Association for Psychological Science, a nu se confunda cu APA, cealalta mare organizatie a psihologilor din US) i-a cerut lui Roy Baumeister sa puna capat acestei dileme (adica sa revada intreaga literatura si sa dea un verdict). Baumeister nu era chiar oricine, ba as spune ca, in acel moment, era considerat cel mai puternic promotor al stimei de sine (Escaping the Self, amanata pentru alte vremuri, imi zambeste cinic, presimt, din sertarul in care am asezat-o strategic).

Crezi ca este mai probabil ca elevii cu o stima de sine inalta sa aiba rezultate scolare mai bune decat cei cu o stima de sine scazuta? Asa ar fi normal, nu? Nu! Se intampla mai degraba invers: cei care obtin performante academice dezvolta o stima de sine mai pozitiva decat cei care esueaza (e valabil si pentru alte aspecte ale vietii).

Crezi ca cei care consuma alcool sau droguri au o stima de sine mai scazuta in raport cu cei care nu consuma? („beau pentru nu se simt bine in pielea lor, nu simt ca au valoare personala sau nu le-a vorbit nimeni frumos si nu pot suporta aceste trairi, motiv pentru care se refugiaza in alcool”). Nu! Persoanele cu o stima de sine inalta sunt la fel de inclinate sa abuzeze de alcool (sau droguri).

Poate cei care sunt agresivi chiar au o parere foarta proasta despre ei insisi, nu? Poate chiar sunt fragili din punct de vedere emotional si isi compenseaza insecuritatile prin violenta? Eu cel putin asa am invatat la scoala, in Romania. Nu in mod necesar! Nu exista o conexiune cauzala limpede intre comportamentul agresiv si stima de sine redusa. Mai mult: un anumit subset al populatiei cu stima de sine inalta este mai predispus la actiuni agresive (atunci cand se simt provocati si pare ca sentimentul lor de valoare personala este chestionat)

Baumeister si echipa lui au revizuit cele 15.000 de studii. Au separat cercetarile cu erori metodologice (ce credeai, in US nu exista reviste cu standarde precare in care apar studii dubiose?) de cercetarile impecabile din punct de vedere stiintific. Fireste ca nu au luat in consideratie fantezile celor care isi inchipuie ca pot intelege un mecanism psihologic din cateva studii de caz (eroare pe care a facut-o, inaugurand spectaculos drumul abisal al pseudostiintei, ghici cine?). Si au ajuns, in cele din urma, la cateva concluzii. Si le-au publicat, desigur.

Iti reamintesc, Roy Baumeister, in acel moment, era un fel de guru informal al miscarii stimei de sine. Citez cu admiratie (pentru forta lui interioara) felul in care a evaluat rezultatele, numindu-le „the biggest disappointment of my career”. O propozitie destul de greu de rostit cand ai 50 de ani!

Si in loc de epilog, pe situl Florida State University, unde este profesor de psihologie sociala, Bumeister spune: „After all these years,my recommendation is this: Forget about self-esteem and concentrate more on self-control and self-discipline. Recent work suggests this would be good for the individual and good for society – and might even be able to fill some of those promises that self-esteem once made but could not keep.”

Ps  Nu as vrea sa ramai cu impresia ca nu exista beneficii asociate cu stima de sine inalta. Exista: o disponibilitate superioara de a avea initiativa si de a persista intr-o actiune, cand lucrurile devin cu adevarat dificile. Dar chiar si in aceste cazuri, fiind vorba de studii corelationale, nu stim daca stima de sine inalta este un factor cauzal. Ar putea fi doar o variabila corelata.

Is the Allure of Self-Esteem a Mirage After All?” Joachim I. Krueger, Kathleen D. Vohs, and Roy F. Baumeister, American Psychologist (January 2008).

Ego Threat Elicits Different Social Comparison Processes Among High and Low Self-Esteem People: Implications for Interpersonal Perceptions,” Kathleen D. Vohs and T. F. Heatherton, Social Cognition (2004).  Vol. 22, p. 168-190.

Baumeister,R.F., Campbell,J.D., Krueger,J.I. and Vohs,K.D.(2003) Does High Self-Esteem Cause Better Performance, Interpersonal Success, Happiness, or Healthier Lifestyles?, Psychological Science in the Public Interest, Vol. 4, No. 1, pages 1–44.

Baumeister, R.F., Campbell,J.D., Krueger,J.I. and Vohs, K.D. (2005) Exploding the Self-Esteem Myth, in Scientific American.(Jan)

Cea mai fina ciocolata cu lapte din Alpi, in forma de inima, umpluta cu crema de capsune. Simti ceva cand citesti aceste cuvinte? Sau, mai degraba, ar fi potrivit sa invoc o portie delicioasa de cartofi prajiti livrata de angajatul lunii de la cel mai apropiat Mc? (ca urmare a nutritiei optimizate, respectivul radiaza, efectiv, sanatate si buna dispozitie) Poate gusturile tale sunt mai sensibile la acronimul esoteric THC (ingredientul activ din cannabis)? Oricum ar fi, trebuie sa existe ceva care sa-ti trezeasca neuronii din VTA (ventral tegmental area) din toropitoarea meditatie Zen, obligandu-i sa produca cevasilea dopamina. In cuvinte mai putin impodobite, ai si tu cateva butoane ale placerii.

Si eu, pentru ca si eu sunt om (masinarie sofisticata, aparent dotata cu liber arbitru, in alte versiuni, debil-academice). La mine dopamina incepe sa circule mai repejor cand cuget la fenomenul timpului (fara ajutorul lui Heidegger, am recunoscut de mult, intr-o carte de care am uitat, ca ma depaseste-desi, in cazul Dasein-ului, cred ca am inteles cum e sa fii „neither here not there”). Da, dinadins procedez intr-un anume fel, adica nu fac nimic ci doar observ (sau mi se pare ca observ) trecerea timpului.

Poate fi un exercitiu infricosator, crede-ma, nu incerc sa te aduc pe un teritoriu rumenit cu angoase existentiale si nici nu am in vedere o activitate mai bogata in nucleus accumbens (prima zona de proiectie a axonilor cu originea in VTA). Timpul trece chiar acum dar noi nu simtim asta! Clipe pretioase (oare?) din viata noastra circula indiferente dinspre viitor spre trecut. Suntem cu cateva secunde mai aproape de… (oh, nu, acesta nu va fi un articol despre moarte, desi, cred ca te poti impaca, sau macar accepta ideea ca a vorbi despre timp, cu atat mai mult a medita asupra timpului, inevitabil, inevitabil, inseamna a lua in consideratie si sfarsitul timpului, pentru o persoana fireste, anume acea persoana care nu mai opereaza cu idei culese din basmele pentru copii).

Acest articol este dedicat specialistilor din HR.

What? Evident ca nu vezi nicio legatura. Ce-are a face HR-ul cu timpul? Ai putintica rabdare, neicusorule, legatura acum urmeaza, ce-ai citit mai sus e doar modul meu epipaleolitic de a-ti capta atentia si a te deconecta de la viermuiala „cubului” (cubicle) in care lucrezi (sau de la agitatia savuroasa, desi sublim lipsita de sens, a puradelului care ti-a micsorat wellbeing-ul dar il va creste, negresit, cand va zbura definitiv din cuib).

Am promis ca nu voi permite esentei mele existentialiste (ptiu, drace, ori am zis „esenta”?, nu am nicio esenta, sunt doar un proces curgator, de aceea chiar ma schimb, nu indraznesc sa spun evoluez, iar „existenta precede esenta”, nu zise asa nen-tu..cum il cheama, cum ii spune, baiatul acela caruia ii era greata, ma rog, „nausea”) sa aserveasca documentul de fata si ma tin de cuvant. Doar o doza, insignifianta, rogu-te: asa cum un obiect in miscare nu ocupa un loc exact in spatiu, tot asa constiinta noastra nu este niciodata fixata intr-un loc exact in timp. Mesteca ideea asta si poate te abonezi si tu la newsletter-ul fabricii de dopamina din VTA! (vezi in ce univers interconectat traim, in doar 525 de cuvinte l-am legat pe iubitu’ lu’ Simone de sobolanii lui Olds si Milner, fara a uita de cei cativa junkies, niciodata de sex feminin, pasind cu evlavie intr-o chocolaterie si nici de pacientul B-19, fara de care neurostiintele nu ar fi ce sunt).

Si acum despre HR. Dar nu imediat, sa scormonim pana la capat in sertarul lugubru, sau plin de promisiuni, depinde daca te gandeste la nastere sau la moarte (de ce crezi ca nu le-am scris invers?), al timpului. Unul din motivele pentru care imi place foarte mult stiinta este ca se incumeta sa faca predictii falsificabile (si impostorii din pseudostiinte avanseaza predictii dar acelea nu sunt falsificabile, cum poate ai inteles pana acum daca ai apelat la serviciile unui astrolog sau ale unei bunicute ghicitoare in cafea).

Sunt fascinat de predictii.

Desi nu le spun niciodata, prezic, in sinea mea, daca un cuplu va mai fi impreuna peste 5 ani sau daca o aspiranta la calitatea de psiholog clinician va practica vreodata aceasta meserie lipsita de scortisoara (don’t ask, sunt intr-o dispozitie metaforica). Indiscutabil, gresesc, dar ce exercitiu placut sa anticipi, sa derulezi timpul pe repede-inainte, sa vezi in samanta de azi copacul de maine (sau salata, sa nu ne lasam intimidati de biasul optimismului)!

Purtat de geniul dubios al predictiei am ajuns, impotriva vointei mele (Daniel Wegner, ai ceva de comentat?), si la Allen Huffcutt (profesor la Bradley University, considerat unul din primii 25 de cercetatori din lume in domeniul psihologiei organizationale). HR, here we come! Huffcutt are niste idei foarte ciudate despre practica interviului (the job-interview). Nu am ajuns chiar intamplator la el:

Unul din zecile de lucruri care ma intereseaza in psihologie este diagnosticul si, in termeni mai largi, evaluarea personalitatii cuiva (iar in termeni foarte largi, prima impresie si efectele ei durabile asupra perceptiilor ulterioare). In psihoterapie pare a fi nevoie de diagnostic (spun „pare” deoarece studiile meticuloase ale lui Bruce Wampold-ai auzit acest nume pronuntat macar o singura data de un formator?, intrebare pentru cei 5-10 tineri terapeuti care mai au curaj sa ma citeasca-infirma aceasta credinta pironita in mintea practicienilor, o data cu inghitirea pe nemestecate a modelului medical). Inainte de a merge la ofiterul starii civile (inca simt un ghimpe, „ofiterul”?) si a rosti fatidicul „da”, e nevoie de „diagnostic” (da, fratele meu, e nevrotica fata, dar la fel esti si tu, doar ca altfel!). Cand alegi un baby-sitter pentru palavragiul mai mic de un metru e nevoie de „diagnostic” (evaluare, hai sa vorbim frumos!).

Cum ai putea angaja pe cineva, eventual pentru 10.000 de euro, fara sa-l evaluezi foarte bine inainte? Daca e sa ne amintim principiul lui Hull (vechi, dom’le, vechi), cel mai bun e de doua ori mai bun decat cel mai rau! Ca o paranteza, simpatizez total cu frustrarea oamenilor din departamentele de HR: cred ca sunt capabili sa contribuie major la succesul organizatiei din care fac parte. Insa valoarea pe care o aduc (sau o pot aduce, daca ar fi lasati) nu este recunoscuta. Ca si cum cei mai importanti actori dintr-o organizatie nu ar fi oamenii ci computerele sau surubelnitele!

Totusi, daca e o idee grozava sa-i testezi  temeinic pe candidati, nu pare o idee la fel de buna sa-i inviti la un interviu cu managerul. Asta cleveteste Huffcutt si eu tind sa sprijin studiile lui (cu mici obiectii). Insa, daca esti manager (aha, ti-a adus articolul fata aceea draguta de la HR despre care nu stiai cu ce se ocupa), ce poate fi mai contraintuitiv decat sa-ti spuna cineva ca interviul e la fel de util ca morcovii pentru pisici?

„Trebuie sa-mi dau seama daca exista chimie!”. Oh, da! (organica sau anorganica?) „Trebuie sa simt daca pot stabili o legatura cu el/ea!”. Fireste! (in serie sau in paralel?) „Cine altul decat mine poate stabili daca se poate incadra in echipa mea?”. „Si, in fond, eu ma voi intalni zilnic/periodic cu jinduitorul la bonusuri si abonamente la piscina!”.

Asa este! Iar urmatoarele intrebari te ajuta sa raspunzi acestor nevoi profesionale (in special cea cu chimia):

  • Care crezi ca sunt punctele tale tari? Dar cele slabe?
  • De ce ai plecat de la ultimul tau job?
  • Unde te vezi, profesional vorbind, peste 5 ani?
  • Spune-mi 3 motive pentru care te-as angaja.
  • Cum te-ai descrie pe tine insuti?
  • Ce-ti doresti cel mai mult sa faci cu viata ta?
  • Ai reusit sa-ti dai seama cat de destept sunt? (asta e de la mine, nu apare niciodata in interviuri, poate doar in fantezii)

Nu cred ca merita sa pierdem timpul cu ideea simpla ca astfel de intrebari sunt asteptate si, incredibil, nu ne-am fi gandit niciodata, raspunsurile pot fi pregatite in avans (iar candidatii inteligenti pot chiar fabrica o serie de raspunsuri avantajoase si, chipurile, creative). De asemenea, ne-am putea astepta ca la prima intrebare cineva sa raspunda „Sunt un sobolan indolent si am venit aici sa va storc de bani cu voluptate, pana cand veti avea inspiratia sa ma dati afara”? Poate intr-una din lumile lui J.K.Rowling, versiunea pentru corporatii fistichii.

To cut a long story short, desi interviurile cu format nestructurat sunt foarte populare, iar managerii incantati sa le conduca si sa-si exerseze „ochiul” (nu neaparat si cortexul frontal), realitatea luata la bani marunti (cercetatorii, mi-a picat fisa, sunt un fel de contabili, te scotocesc si te scarmana pana la ultimul chitibus) este diferita:

Exista o corelatie foarte slaba intre interviuri si performanta.

Adica o impresie glorioasa poate fi urmata de esecuri in serie? Da! Si realizarile profesionale remarcabile pot fi precedate de impresii modeste la interviurile de angajare? Da! Bine, dar chimia? (oxigenul, azotul, clorul, poate si molibdenul) Dar matching-ul? Conexiunea, legatura, al saselea simt (6.66?), intuitia, potrivirea de valori, feromonii (nu, sa-mi fie rusine, am bazdaganii in cap!), interesele impartasite?

Viteazule (manager), nu trage in mesager! Ia-te de Huffcutt (e in Illinois)! El sustine, aproape sigur exploatandu-si studentii „graduate”, adica implicandu-i in studii, bizareriile de mai sus (si de mai jos).Io, scriitoru’ lu’ matale, doar traduc si, pe ici pe colo, denigrez, discreditez, calomniez si ponegresc (nu in acelasi timp ci pe rand) micutele, minusculele fragmentele de gandire irationala (manca-o-ar tata pe ea de dulceata, vino sa te salivez pe obraz!).

Te intereseaza cumva performanta viitoare a celui sau celei pe care intentionezi sa o angajezi? Mai degraba decat sa ai tu senzatii viscerale placute vrei sa faca o treaba buna? Ar fi interesant daca cetateanul respectiv ar fi productiv si eficient? Daca s-ar achita in mod responsabil de sarcinile primite? Numa’ o ureche de poti pleca:

Nu ai nevoie de interviuri (nestructurate)!

Mergi pe mana lu’ fetele care stie HR! Daca au aplicat corect testele de aptitudini pot prezice performanta la fel de bine ca un interviu structurat. Stiu ca e frumos la interviu, puterea (de a hotari destinul cuiva) e asociata cu un sentiment foarte dulce. Daca vrei neaparat, poti transforma interviul, dupa ce ai identificat cei mai buni candidati, intr-o modalitate de a-i motiva si de a-si dori, pentru motive diferite de cele financiare, sa faca parte din companie. Aista nu e treaba din cele usoare dar o dregi dumneata!

Huffcutt, A. I., & Arthur, W. Jr. (1994). Hunter & Hunter (1984) revisited: Interview validity for entry-level jobs. Journal of Applied Psychology, 79, 184-190.

Barrick, M. R., Shaffer, J. A., & DeGrassi, S. W. (2009). What you see may not be what you get: Relationships among self-presentation tactics and ratings of interview and job performance. Journal of Applied Psychology, 94, 1394-1411.

McDaniel, M. A., Whetzel, D. L., Schmidt, F. L., & Maurer, S. (1994). The validity of employment interviews: A comprehensive review and meta-analysis. Journal of Applied Psychology, 79, 599-617.

Daca Jung, cunoscutul psihiatru elvetian pe care multi il cred psiholog, ar mai trai, ar fi incantat sa citeasca acest articol. De ce? Deoarece sincronicitatile chiar exista iar un observator avizat le poate detecta. Cum ar veni, eu sunt un observator (pre)avizat si ieri am avut parte de urmatoarea patanie:

Un prieten al cartilor mele mai vechi, in care nu ma recunosc, in prezent, decat partial, aflat dincolo de ocean, a reusit sa-mi capteze interesul prin cateva mailuri suspecte de  o combinatie letala, anume umor si IQ 130+. Avansand putin in corespondenta noastra, si afland ca a devenit, in ultimii ani, specialist in nutritie, am indraznit sa-l intreb care este sporul in longevitate adus de o nutritie perfecta (adica in acord desavarsit cu nevoile reale ale organismului). Ieri mi-a raspuns printr-un mail. Estimarea lui este de 10 ani.

Tot ieri, o tanara pe care o cunosc  de numai cateva luni, si pe care imi face o reala placere sa o intalnesc, nefiind localizata pe un alt continent, mi-a trimis, pentru prima data de cand ne stim, tot ieri, doua poze. E vorba de doua femei, ambele la 51 de ani, doar ca una este un guru al medicinei holiste, promovand o dieta vegetariana  bogata in alimente organice iar cealalta nu se abtine deloc de la carne, unt si prajituri. Diferenta este izbitoare. Dar nu in favoarea vegetarienei! Primul meu gand a fost ca fotografiile sunt trucate. Insa chiar daca sunt, ceea ce incerc sa evidentiez este sincronicitatea: la interval de numai cateva ore, Universul a fabricat un raspuns la dilemele mele sceptice.

Dragi urmasi ai lui Jung si voi, visatori, stimati consumatori de literatura dedicata paranormalului si voi, prieteni in devenire (aici exista o subtilitate!) ai gandirii critice, bucurati-va! Si scepticii au parte de sincronicitati, ce dovada mai puternica ar putea exista? Traim intr-un univers interconectat nu doar la nivel cuantic ci si la niveluri mai elevate ca frecventa de vibratie (sic! sic! sic!). Daca pastram mintea deschisa ne putem convinge de asta in fiecare zi. Cumva Dumnezeu (indiferent ce am intelege prin asta) ne iubeste si ne informeaza, discret, de sentimentele lui.

Ar mai fi de adaugat doar ca un zeu al matematicii a daruit oamenilor legea numerelor mari. Aceasta lege face urmatoarea predictie: pe parcursul unei luni, orice om traieste un eveniment cu o probabilitate de unu la un milion. Orice om, prin urmare si eu sau, bineinteles, tu. You can start counting!

In luna decembrie nu stiu ce m-a apucat si am compus o scrisoare pentru Mos Craciun. Insa cu niciun chip nu i-am gasit adresa in ciuda unor cautari aproape nebunesti cu ajutorul motorului Google. Am renuntat, in cele din urma, si am hotarat sa o public pe un blog, nutrind in secret speranta ca Mos Craciun va fi unul dintre vizitatori, avand in vedere trimiterile ireverentioase din textele mele obisnuite. Nici pana in ziua de astazi nu mi-a raspuns, nici pe canalele oficiale (scrisoare clasica, mail) nici pe cele paranormale, agreate de unii concetateni ostili gandirii critice, Iata scrisoarea, necenzurata:

Draga Mosule,

Iti marturisesc de la bun inceput un secret intunecat: nu am crezut niciodata in tine. Pe vremea copilariei, bunicii mei, insarcinati temporar cu educatia mea, desi oameni religiosi, nu au gasit necesar sa apeleze la aceasta inventie culturala (scuze, sunt deja in disonanta cognitiva!) pentru a darui un elicopter (it’s just post-wishful thinking) sau o carte cu povesti (anticipand ca voi fi un cititor vorace). Prin urmare, toate referintele mele in ceea ce te priveste sunt ancorate de metafora unui Univers inteligent, orientat catre armonie.

Cu o enorma intarziere am descoperit ca doar mintea mea era orientata catre armonie (in privinta inteligentei nici acum nu sunt sigur) iar Universul initial binevoitor se pare ca nu doreste nimic, fiind guvernat de legile intamplarii si generand, ocazional, mici insulite de ordine. Acesta este contextul in care, sacrificandu-mi propriul eu grandios inflamat de o cunoastere stiintifica dubioasa (in comparatie cu precizia cristalina a sistemelor mistice sau macar a invataturilor feng-shui, cele cu clopotei la mansarda, daca nu esti familiarizat cu obiceiuri de pe alte continente, si te rog sa nu cauti intr-un mod paranoid ironii ascunse in fraza, pentru ca exista clopotei si la etajul 1, mai rar la subsol), indraznesc a te ruga sa nu-i ocolesti, si de data aceasta, pe copiii nascuti inauntrul altor religii (sau pe alte teritorii, religia fiind, am impresia, in primul rand o problema de geografie).

Ei de ce sa fie discriminati? Ce vina au ca parintii lor au ales zeul gresit? Tu stii deja despre credinta crestina ca este superioara oricarei alte religii si ca Iisus, care se naste azi (alte surse spun ca s-a nascut primavara si ca papa Iuliu I, in al patrulea secol, a ales data de 25 decembrie, coincidenta cu Saturnaliile) si va muri prin aprilie, se va naste din nou, de-a binelea, aproape sigur in timpul vietilor noastre, spre imensa dezamagire a generatiilor trecute, care au crezut, zadarnic, acelasi lucru.

Nu-mi imaginez despre tine ca ai putea avea prejudecati de ordin religios deoarece mi te inchipui un batran deosebit de intelept, iradiind in jurul tau generozitate si compasiune (am doar unele mici iritari vis-a-vis de burta ta, insa asta doar pentru ca sunt biasat pro-miscare si anti-sedentarism, motiv pentru care rareori imi gasesc partenere dispuse la efort epuizant). Doar indraznesc sa gandesc, arogant, fireste, fiind mai tanar, ca ai putea avea hipocampul usor afectat de varsta inaintata si cateva milioane de neuroni definitiv cedati, pe bursa de valori mentale, companiei Alzheimer & Grandparents’ Sons.

De aceea cutez a-ti spune ca mi se pare usor nedrept ca, de pilda, copiii din familii relativ prospere sa se bucure de vizitele tale iar copiii nascuti, karmic, nu am nicio indoiala, in familii sarace sa nu te intalneasca nici anul acesta. Si te asigur ca acum nu ma refer la sufletele cumva pierdute deoarece s-au nascut intr-o religie gresita ci la copiii din tarile crestine, in special din tarile crestine sarace, cei care, probabil chiar acum, in timp ce tu iti treci mana peste burta indestulata, mor pe capete si vor continua sa o faca, sistematic, fideli unor statistici impersonale.

Te rog, nu pune responsabilitatea pe umerii mei, eu nu am capacitatea de a fi ubicuu si nici nu ma pot deplasa cu vitezele supraluminice dezvoltate de Rudolf cel cu nasul rosu, inclusiv in zilele lui cele mai proaste (cu adrenalina prabusita). Ma intreb cum de nu ii vizitezi tocmai pe ei, ce par a avea asa de multa nevoie, si ii preferi pe copiii despre care stim, in anumite limite rezonabile, ca se bucura de privilegii si in alte zile ale anului (parintii lor traind in societati abundente, oricat de isteric ar sustine contrariul-niciun rege din secolele trecute nu beneficia de dus cald la orice ora din zi, ca sa nu mai zic de telefoane mobile, oricat de desuete-am evitat sa scriu „imbatranite”, nefiind politically correct ).

Oare ai ceva cu copiii dezvantajati social sau economic?  Imi poti spune, inca mai ofer, pe spranceana, consultatii terapeutice, si te-as putea ajuta sa depasesti acesasta inclinatie vadit evolutionista (ce rost are sa-i sprijini pe cei slabi sau vulnerabili, ei oricum nu vor rezista in aspra competitie pentru supravietuire, mai bine sa investesti in cei cu mai multe sanse din clasele mijlocii si, ca sa nu dai de banuit, si din cateva familii aflate mai jos in ierarhia weberiana?).

Risti sa pari un batranel cu o periculoasa preferinta right-wing, la extrema, fara indoiala, si nu stiu cum tatal mai moderat al unui copil aflat pe lista ta de cumparaturi (ptiu, de oferte altruiste) te-ar putea percepe si, eventual, promova in constiinta publica (felicitari, beneficiezi de un PR incredibil!). Spun „tatal” deoarece femeile sunt sublim dezinteresate de politica, poate cu exceptia unor tinere expuse la doze fatale de filosofie politica, invidiind penisul lui Freud sau pur si simplu  patentat nonconformiste.

Daca tii cont de modesta mea incercare de a comunica non-manipulativ cu tine (sau macar cu o secretara inocenta, e greu de crezut ca lucrezi singur, oricat de avansate ar fi procesele obsesiv-compulsive: asa de multe dorinte specifice, asa de numeroase adrese, nu mai zic nimic de contabilitatea primara fapte bune-fapte rele) poate anul viitor, sau in anii care vor urma (daca scapam de catastrofa din 21.12.2012, anticipata de mayasii care se stergeau la fund cu frunze, intrucat nu fusese inventata hartia igienica, dar altfel erau monumente de cunoastere), iti vei face timp si pentru copiii lipsiti de noroc, de conditii decente de viata, de ingrijire medicala minima si, se pare, lipsiti si de viitor.

Imi dau seama ca iti cer prea mult si ca aceasta obligatie nu iti revine, tu fiiind, ca oricine altcineva, poate cu exceptia lui Benjamin Libet si a lui Daniel Wegner, un agent liber, adica o fiinta ce dispune de liber arbitru incoruptibil si hotaraste, cantarind atent in vasta lui constiinta, cine (nu) merita sa primeasca, eventual in mod ostentativ, cadouri. Imi permit doar sa-ti semnalez un stingheritor pattern statistic, anume tendinta evidenta de a-i favoriza pe copiii din familii relativ ok in dauna copiilor nascuti in familii sarace.

Noi, oamenii, marginiti, egocentrici, lacomi si violenti, trasaturi care nu reprezinta, desigur, esenta noastra luminoasa ci mici accidente circumstantiale, nu reusim sa avem grija de acesti semeni mai mici, probabil pentru ca nu ne pasa de ei. Insa tu, maretule (pe orizontala) Mos, tu, cu infinita ta gerontozitate (is smth missing?) si uriasele tale resurse nefiscalizate, nu mai zic de legatura directa cu Tatal tau (sau cu Fantoma lui sfanta), ei bine, tu ai putea pune capat definitiv acestei stari deplorabile, asa cum au facut afurisitii de atei in Danemarca sau Suedia. Doar nu vei permite acestor panglicari sa rada de credintele noastre si mai ales de tine, simbolul bonom (sau monom, pentru pasionatii de algebra) si vesel (ho ho ho!) al lor!

Iti multumesc pentru divina ta rabdare, inteleg ca o scrisoare de la un adult nevrotic iti mai lipsea si te rog sa transmiti cele mai invechite ganduri de care sunt capabil si Babei, o prezenta discreta in viata publica dar atat de pretioasa, imi inchipui, in existenta ta polar-cotidiana! Sa ne vedem cu bine si anul viitor si, daca simti ca nisipul din clepsidra ta a devenit cuantificabil, nu ezita sa ma consulti, deoarece stiu un serviciu grozav de pompe funebre.

Amorsare usoara!

Oamenii isi creeaza propria realitate. Oamenii isi creeaza propria realitate. Cat de des ai auzit asta? Daca te gandesti suficient de mult la un lucru il atragi in viata ta. Intentia puternic energizata facesa apara, intr-un mod miraculos, evenimentul. Ceea ce experimentezi acum este rezultatul gandurilor tale anterioare. Si tot asa. O multime de idei care par a se coagula intr-o teorie holisto-esoterico-spirituala.

Si absurda, pe deasupra! (da, asta este adaugarea mea)

Am auzit, de prea multe ori, ca oamenii traiesc intr-o realitate proprie si ca adevarurile sunt personale. Fiecare cu adevarul lui, nu-i asa? Sunt de acord ca exista o serie de adevaruri proprii si ca, deseori, oamenii percep si interpreteaza realitatea intr-un mod diferit. Insa de aici si pana la a afirma ca realitatea este profund subiectiva si, in plus, ca o mai si poti modela, in functie de capriciile personale, este un drum lung despre care sunt inclinat sa cred ca nu duce nicaieri si este o pierdere de timp sa te angajezi pe el.

Altfel spus, resping in mod ferm relativismul conceptiilor mai sus-mentionate (in care am crezut, nota bene!). Ele sunt fascinante prin confortul pe care il ofera iar pentru cei care le vand, si prin veniturile frumusele adiacente. Totusi, dincolo de acest impact emotional, cand sunt supuse testului realitatii cotidiene, nu rezista si se prabusesc precum un castel de nisip. Cum intentionez sa mai scriu despre ele m-am gandit la o ancora metaforica si, daca se poate, simpatica. Am gasit-o: le voi spune adevarurile lui Mickey Mouse. Fac astfel o trimitere la lumea fantastica a lui Walt Disney, din care am senzatia ca aceste teorii au alunecat, intr-un moment de neatentie al marelui creator.

Hai sa luam cazul unei persoane care isi creeaza propria realitate si se arunca de la etajul 10, convinsa ca poate sa zboare daca se concentreaza intr-un mod impecabil. Din pacate, se prabuseste si moare. Stiu ce vei spune: nu s-a concentrat suficient! De acord. Sa ne imaginam atunci un alt cetatean in deplinatatea facultatilor mentale care, de asemenea, se arunca de la etajul 10 in timp ce la sol 10.000 de oameni se concentreaza pentru el. Surpriza: nici el nu zboara si-l urmeaza pe primul in paradisul astral populat cu IQ-uri de limita.

Uneori realitatea, fir-ar ea a naibii, nu poate fi creata. Se incapataneaza sa ramana asa cum este! (in acest caz legea gravitatiei nu este suspendata, in ciuda uimitoarelor energii subtile focalizate de cele 10.000 de minti)

Ai remarcat cumva adepti infocati ai teoriilor de mai sus incercand, in mod repetat, lucruri despre care stiu ca sunt periculoase sau distructive? Probabil ca nu. Dincolo de ceea ce sustin, oamenii pot fi prudenti cand vine vorba de comportamente riscante. „Poate ca nu voi reusi sa creez realitatea dorita” e un gand salvator.

Din acest exemplu banal sper ca tragi si tu singura concluzie rezonabila, anume ca exista o realitate obiectiva de care e bine sa tinem cont, pentru a putea supravietui. Ceea ce credem despre lucruri, cum ne comportam in raport cu lucrurile si cum sunt, de fapt, lucrurile, iata trei aspecte ale realitatii care pot diferi destul de mult intre ele.

Adevarurile lui Mickey Mouse pot fi enuntate si se pot propaga intr-un seminar de weekend la munte, la un workshop tinut de o persoana recent iluminata sau inauntrul unor miscari spirituale (sau chiar scoli de psihoterapie). Ele fac sa vibreze partea de copil din noi, aceea care inca viseaza frumos si spera ca povestea pe care o traim va avea un final fericit. Cunosc foarte bine aceste sentimente. Dar la fel de bine stiu, acum, ca teoriile care ne livreaza secretele fericirii nesfarsite si speranta aranjarii pieselor realitatii intr-un fel care sa ne fie favorabil sunt doar cardurile de acces la un film de scurt-metraj, intr-o sala de cinema  protejata de prezenta unei lumini prea puternice, care ne-ar face constienti de umbrele de pe ecran (Platon, baiatule, ti-am inversat mitul!)

In loc de final: cum ai ajuns sa citesti acest articol? Poate l-ai atras inconstient in viata ta? Oh, aceasta nu e deloc o veste buna, inseamna ca o parte a sinelui tau este inclinata catre gandire critica si examinare a credintelor in raport cu standarde rationale. E o problema cu standardele astea, sa stii! Sunt precum ruletele bine executate: la fiecare masuratoare a unei laturi a camerei obtii acelasi rezultat. Ceea ce, intr-un fel, e destul de bine, deoarece mobila pe care intentionai sa o cumperi incape in camera. Sa apreciem si adevarurile obiective. Gratie lor, poti avea o camera armonios mobilata. La fel ca mintea care si-a reprezentat totul, in avans. Doar ca nu a creat realitatea, indoind in afara un stalp de rezistenta  al blocului. Ci a tinut cont de ea! Cu modestie.

Construit de Sorin