Arhive pentru categoria: “Credinte si sensuri ale vietii”

Deoarece vestile nu circula suficient de repede, in era Internetului, iar siturile se actualizeaza cu aceeasi viteza cu care faimoasa broscuta testoasa il intrece pe Ahile cel iute de picior, mentionez in mod special pentru studentii FPSE-Universitatea din Bucuresti ca nu mai coordonez lucrari de licenta, in urma celei mai gresite miscari financiare pe care am reusit, dupa o adanca chibzuinta, sa o fac.

Mai pe limba lui Grig Alexandrescu („Dreptatea leului”), am renuntat la salariul fabulos de la Universitate (si, implicit, la rolul destul de interesant de profesor) pentru o existenta contra-bugetara plina de angoase materiale (apar doar in visele de tip freudian). Raspund, totusi, la mailuri in care liniutele respecta locurile lor conventionale (stabilite in mod rigid, evident) iar propozitiile contin cel putin 1-2 cuvinte de natura a-i intriga pe Cristi Tanase sau Costea cel mic (zis si „Nila”), fotbalisti cunoscuti pentru IQ-ul lor aflat intr-o zona speciala a curbei lui Gauss.

Vreau, pe de alta parte, sa salut reintroducerea proiectului de diploma (o invitatie la originalitate adresata studentilor) si sa regret mentinerea unui examen final lipsit de sens, din moment ce a mai fost sustinut si in timpul anului. Cu multi ani in urma, cand s-a intamplat sa finalizez si eu cevasilea studii, nu am sustinut niciun fel de examen final dar am avut de infruntat o comisie de 6-7 profesori, mult prea curiosi in raport cu proiectul meu de diploma. Pe cel mai sever, recunosc tardiv, l-am expus, impreuna cu colegii mei amatori de paranormal, unui bombardament telepatic sustinut, astfel incat, in ziua prezentarii, vezica urinara si prostata sa-l imobilizeze in anumite cotloane oarecum intime ale facultatii noastre din acele timpuri. Abia acum inteleg, rememorand evenimentele, ca acela a fost inceputul subtilissim al calatoriei mele spre dulcele abandon al minorului Harry Potter.

Nu ne-a reusit vraja, asta vreau sa spun. Temutul profesor a ramas in comisie toata ziulica, ajutandu-ne sa intelegem ce legatura exista intre sistemul nervos simpatic, perceptie vizuala si transpiratie rece. Plus, in cateva cazuri, fluturi in stomac si, daca imi amintesc fidel, hipopotami in gat.

Insa totul a trecut cu bine iar azi, cand povestim, profesorul respectiv este, conform unor calcule statistice si sperantei de viata a barbatilor din Romania, intr-o anumita masura mort (sau aici  avem de-a face cu o variabila dihotomica?). Ceea ce, nu-i asa, ne asteapta si pe noi si, culmea, chiar si pe copiii nostri! Desigur, daca nu cumva Mos Craciun nu ne salveaza in extremis. Poate nu pe toti, dar macar pe cativa alesi. Ce crezi, figurezi pe lista?

Aproximativ 10 milioane de copii sub 5 ani mor anual din cauze asociate cu saracia. Asta aflu dintr-o statistica UNICEF. Si pentru ca imi place sa calculez, mai ales daca e vorba de ceva morbid, iata ce obtin: aproximativ 27.000 de copii mor in fiecare zi. Pentru a fi si mai precis: 18 copii pe minut sau 3 copii la 10 secunde.

Mai citeste o data: la fiecare 10 secunde mor 3 copii deoarece nu au ce sa manance, nu au apa curenta si nu beneficiaza de ingrijire medicala primara (sunt ucisi de boli care nu ar fi fatale daca ar fi tratate, de exemplu pojar sau diaree). Si asta intr-o lume creata, probabil si supravegheata, de un Dumnezeu infinit de iubitor. Simti si tu ca ceva nu este in regula?

Dar nu la prietenul meu Mos Craciun, transgenerational legat de o familie divina, vreau sa ma refer acum. Astazi te am pe tine in vizor (si pe mine, simultan, dar e mai provocator sa-ti scriu tie). Pana sa termin acest articol, undeva intr-o tara din lumea a treia, un numar de copii egal cu copiii din clasa fiului sau fiicei tale vor fi murit deja (daca nu ai copii iti poti imagina ca ai, de dragul discutiei). Cativa dintre ei, aproape sigur, au murit in chinuri. Groaznice, ca sa fiu si mai sugestiv.

Puteau fi salvati? Cu siguranta! De ce crezi ca exista UNICEF sau organizatii asemanatoare? Cand ai sprijinit ultima data UNICEF-ul? Cum ar fi daca fiecare dintre noi am dona un leu, in fiecare zi? (sau un euro, pentru cei care se bucura de beneficiile UE) Printr-un sms, de exemplu! (iar companiile de telefonie nu si-ar trage niciun comision indecent din aceasta actiune)

Te rog, inainte de a-i spune cuiva ca este egoist, aminteste-ti ca simpla rostire (lenta, insotita de o pauza de efect) a atributului coreleaza cu moartea a 3 copii, in conditii de saracie extrema (1,25 USD/zi, linia saraciei in 2008, trasata de Banca Mondiala). Tu cum esti? Sunt de acord, nu ai nicio legatura cu acei copii, nu i-ai vazut niciodata, nu le cunosti familiile, practic sunt inexistenti pentru tine. Nu esti conectat la ei in niciun fel.

Totusi, nu sunt si ei membri ai speciei umane? Nu suntem cu totii, intr-un anume fel, rude? Nu avem inimi, plamani, rinichi, creiere asemanatoare? Nu formam, altfel spus, o mare familie? Pana unde se poate extinde disponibilitatea de a avea grija? Exista cateva actiuni minime pe care le putem realiza astfel incat sa ne meritam calitatea de fiinte morale? Altfel cum ne deosebim de cainii, lupii, tigrii sau hienele carora nu le pasa de soarta altor animale?

Apa plata pe care urmeaza sa o cumpar peste cateva minute, transformata in dolari, reprezinta venitul pe o zi al unei familii foarte sarace. Evident ca nu ma voi gandi la asta cand ii voi da banii casierei. Si ai toate motivele sa fii iritat(a) de acest articol care apasa pe butonul vinovatiei (insa am oferit si o solutie, sper ca ai remarcat). Culmea, aparut si intr-o zi de weekend. Mergi la mall azi, nu-i asa?

Acest articol reprezinta o continuare a altuia (publicat pe un alt blog).

Regula lui Hamilton spune ca merita sa ajuti o ruda numai daca beneficiul pentru ruda ta, combinat cu gradul de rudenie, este mai mare decat costul pentru tine. Ea explica foarte bine comportamentele sacrificiale la insectele sociale (albine, furnici, viespi). Daca noi, cei care citim acum aceste randuri, am locui intr-un stup (stupul gravitational), am fi cu totii rude deoarece provenim din aceeasi mama (regina). Ar avea sens sa ne sacrificam unii pentru altii.

Revenind insa la nedorita alegere, adica intr-o situatie in care e vorba de oameni din care doar doi sunt rude (tu si fratele tau aveti in comun 50% din gene), raspunsul programat genetic este simplu: sotul nu este ales, deoarece nu ai nimic in comun cu el (sorry!).Interesul tau genetic este ca genele tale, identice in proportie de 50% cu ale fratelui tau, sa supravietuiasca. Daca fratele tau este salvat, exista doua sanse (genele tale si ale lui) de supravietuire, pe cand, daca il salvezi pe sot, exista doar una (genele tale). Iar barbati pentru reproducere, cum stii foarte bine analizand unele helestee pline de peste, exista din belsug.

Stiu, matematica asta e destul de tulburatoare. Poate ca nimeni nu face astfel de calcule, nu? Poate ca Hamilton, autor al unei lucrari de biologie extrem de citate, The Genetical Evolution of Social Behaviour (1964), o versiune matematica a selectiei naturale plecata de la calculele revolutionare ale mentorului sau, J.B.S. Haldane, l-a suparat iremediabil pe Dumnezeu. Totusi, revenind la exemplul meu mult prea inflacarat, daca esti mama (aha, chiar esti!) si nu poti salva decat un copil, pe cine alegi, fara niciun calcul constient, intre al tau si un copil necunoscut? Si daca ai raspuns ce-mi imaginez eu, intreaba-te de ce nu e nevoie de niciun calcul suplimentar.

Da, asta vreau sa spun: unele calcule sunt deja facute! Cred ca e bine sa constientizam asta. Exista loc si pentru alte evaluari, deoarece nu suntem albine sau termite, insa e important, am impresia, sa realizam ca nu suntem o tabla goala. Doar o persoana naiva ar putea crede asta. Inca de la nastere, pe tabla materiala a mintii noastre sunt (in)scrise cateva propozitii. Cateva dintre ele nu sunt deloc magulitoare pentru specia umana. Din fericire nu suntem doar asa. Dar ceea ce vreau sa subliniez si sa invatam sa acceptam este ca suntem si asa.

De aceea ma opun idealismului adolescentin, romantismului nevrotic si misticii inepte. Inainte de a functiona in diverse paradisuri astrale, oamenii au de rezolvat cateva probleme concrete, aici, pe pamant, in ceea ce ar putea fi singura lor viata. Daca, in timp ce citesti, copilasul tau te cheama sa-l hranesti sau, pur si simplu, sa te joci cu el, ma astept sa te duci. E adevarat ca, pana ajungi in camera alaturata, undeva intr-o tara saraca au murit deja alti 3 copii. Insa aproape nimeni nu e deranjat de acest fapt, nici macar eroii spirituali de la inceputul paragrafului.

Stiind ca nu sunt chiar un novice in materie de meditatie, cineva ma roaga sa-i ofer un subiect,o chestiune, o tema de meditatie. O persoana mai mult decat norocoasa, ma gandesc, din moment ce m-a imputernicit sa-i raspund intr-un moment special (m-a prins intr-o dispozitie incantatoare). Asa ca i-am recomandat si, simultan, iti recomand si tie, daca esti macinata de astfel de intrebari, urmatoarele lucruri:

Observa deteriorarea si degradarea, adica inaintarea mortii.

Poti face asta privind cu atentie un batran sau, daca nu gasesti cu usurinta persoane in varsta, te poti auto-monitoriza, observand cum nu-ti amintesti lucruri pe care le-ai invatat sau, mai grav, lucruri pe care le-ai studiat temeinic si ar trebui sa le stii. Memoria se degradeaza si ea, nu e necesar sa fii Daniel Schacter pentru a intelege asta, insa procesul nu e la fel de izbitor ca ruinarea treptata a unui corp (o prietena din industria frumusetii, constienta ca isi poate achita ratele la banca gratie iluziilor pe care le vinde in fiecare zi femeilor, va inclina acum, aprobator, capul).

Moartea ne aminteste de conditia noastra naturala iar asumarea acestei conditii, cel putin asta este experienta mea, ne poate vindeca de frica. Nu de frica adaptativa, evident, aceasta este o frica buna, ci de un puhoi de frici nejustificate, sadite cu grija sau, mai frecvent, cu o necumpatata inconstienta, de educatorii pe care i-am intalnit, cu sau fara voia noastra, de-a lungul timpului. Suntem animale sofisticate, chiar foarte sofisticate, cativa dintre noi, dar, inainte de aceste fineturi, suntem, si ramanem, animale. Prin urmare, si cu tot regretul, vom muri.

Cred ca e bine sa stim asta. Pe mine acesta cunoastere, pe langa faptul ca pare a ma vindeca de frica (si, astfel, pot spune lucruri care tulbura, sperie sau irita o multime de oameni, inclusiv autoritati pline de propria lor importanta), ma scuteste si de o zbatere absolut inutila, livrandu-mi un sentiment de relaxare foarte placut. Probabil asa traiesc toate animalele, cu exceptia celor chinuite de prezenta excesiva a oamenilor, in proximitate.

Nu vad nimic nedemn in a accepta ca suntem animale si ca vom muri, intr-o zi, pentru totdeauna. Dimpotriva, credinta ca suntem mai mult, in sensul nu a unei diferente de grad ci a unei diferente de natura, o gasesc o aparare interesanta, dar ridicola, fata de angoasa imposibil de ocolit pricinuita de gandul mortii (nedus pana la capat, din pacate).

A ne atribui suflete nemuritoare si, implicit, a postula existenta unui zeu (diferit in functie de geografia locului), sunt, in viziunea mea de animal dotat, dintr-o stranie intamplare, cu lobi frontali, iluzii puternice, mecanisme ingenioase de protectie in raport cu o realitate lipsita de intentii si scopuri.

Zeul este o negare a mortii si, implicit, a realitatii.

Cu moartea pe moarte calcand, nu-i asa? Nu este, imi pare rau, e doar o poveste frumoasa din seria „pentru adulti”, o continuare la varste considerate productive a seriei incepute cu Cenusareasa, Harap Alb si cateva fete frumoase si harnice dar din nefericire sarace. Este dincolo de orice indoiala ca vom muri si aproape sigur nu vom renaste sau nu va ramane o parte din noi neatinsa de procesele entropice. Este ceva chiar atat de rau?

Meditatia constanta asupra acestui subiect, nu neaparat cu ochii inchisi (se poate si pe un blog), poate fi, de la un punct incolo, reconfortanta prin rezultatele ei (in care nu intra si puterile paranormale, precizare pentru yoghinii inca frustrati de statul inutil pe cap). Cand stii ca nu ai semnificatia pe care ti-o acordai, cand realizezi ca nu esti cu mult deosebit de un bou sau o vaca (o spun cu multa simpatie pentru aceste animale), cand intelegi ca te iei prea tare in serios, oare nu te poate face asta mai destins, mai relaxat si mai linistit? Oare nu-ti este mai usor sa spui ceea ce crezi, simti sau gandesti, fara sa te mai temi de judecata unor semeni la fel de lipsiti de insemnatate, in marea schema a lucrurilor, ca si tine?

Oare viata nu ar putea deveni mai simpla si mai usoara?

E posibil sa nu stii cine este Nancy Segal. Este o femeie care a facut parte din faimoasa echipa a lui Thomas Bouchard de la Minnesota, cel care a initiat studiile asupra gemenilor (identici si fraterni), obtinand o serie de rezultate care au zdruncinat psihologia (desi unda de soc, in ciuda faptului ca au trecut mai mult de 30 de ani, nu s-a propagat peste tot). Imagineaza-ti gemenii testati nonstop timp de o saptamana, nu doar psihologic ci si medical (examene ale dintilor, de exemplu). Au avut de raspuns la 15.000 de intrebari. Nancy Segal este unul din oamenii care le-au pus.

Ulterior a devenit profesor si director la Twin Studies Center at California State University, Fullerton. Si, evident, a scris doua carti remarcabile dedicate gemenilor. La sfarsitul uneia din ele („Indivisible by two”), Nancy ridica problema foarte sensibila a clonarii umane. Stii, probabil, ca Human Genome Project a fost deja finalizat (si s-au gasit cu 70-75.000 de gene mai putin decat asteptarile initiale). Ce crezi, in viitor vor fi clonati si oamenii?

Eu cred ca este doar o problema de timp! Da, natura (zeul invizibil?) cloneaza de mult timp oamenii. Gemenii identici sunt clone. Poate ar fi bine sa-i ascultam si pe cercetatori inainte de a ne pronunta daca e bine sau nu sa fie clonati oamenii. Cercetatorii i-au investigat pe gemeni si sunt cei mai in masura in a avea o opinie informata. Atu-ul lor este cunoasterea stiintifica. Evident ca oricine poate aduce argumente de ordin moral sau religios dar nu ar fi interesant, daca tot exista un stoc de cunoastere stiintifica, sa tinem cont de ea?

In ultimele 6 pagini ale cartii ei Nancy Segal isi asuma o pozitie fata de clonare. Nu este un subiect de actualitate in zilele noastre, in Romania. Noi vrem sa stim, deocamdata, daca Stefan Huidu va scapa de inchisoare desi a ucis trei oameni (si daca, scapand, va mai face emisiuni umoristice). Insa problema clonarii, mai ales daca acum esti tanar(a) va deveni un subiect fierbinte cand vei pasi, probabil, spre varsta mijlocie (sau poate mai devreme). Ai vrea sa ai un copil care sa fii tot tu? (genetic vorbind)

Construit de Sorin