Arhive pentru categoria: “Credinte si sensuri ale vietii”

Exista oameni care se gandesc la un profesor sau o profesoara (sau la o invatatoare) si se bucura ca i-au intalnit, fiind semnificativ influentati. Stiai insa ca exista si profesori care se gandesc la un elev sau la o studenta fiind, de asemenea, fericiti ca i-au intalnit? Cred ca ma incadrez in aceasta categorie si scriu astazi pe aceasta tema, in introducere (articolul e despre altceva), incercand astfel sa-mi revin dupa un weekend (plus o jumatate de zi de luni) de intalniri, punctate de endorfine, cu fosti studenti.

Una din aceste studente mi-a trimis ieri o bufnita. Nu una reala, din fericire, imi sunt suficientii papagalii vecinei mele, ci una virtuala, adica o fotografie cu o bufnita. Mie oricum imi plac foarte mult bufnitele (oh, prevad deja unele comentarii afectuoase!). Dar fotografia de ieri este extraordinar de amuzanta (sunt fidel principiului de a mentine acest blog la un nivel maxim de simplitate si ma bazez pe perseverenta ta, in colaborare cu amicul Google,daca vrei sa o vezi). Fosta mea studenta a impuscat astfel doi iepuri dintr-o lovitura (cineva trebuie si sa moara, nu, nu putem iubi toate animalele!): mi-a trimis un mesaj in contextul experimentului pe care il fac (un proiect de amplificare a autocontrolului, inspirat de un curs foarte apreciat la Stanford, facultatea aceea aflata intr-o vale, Sillicon Valley) asociat cu o bufnita.

Stiai ca ochii bufnitelor, daca i-am raporta la scara noastra de marime, ar fi asemenea unor grapefruit-uri? Este logic sa fie asa (principii evolutioniste, mai stii?) deoarece bufnitele au nevoie sa caapteze cat mai multa lumina, un avantaj competitiv important in cazul vanatorilor nocturne. De asemenea, ochii lor nu sunt sferici ci tubulari (asigura o suprafata a retinelor mai mare). Si sunt foarte aproape unul de altul, ceea ce le permite o vedere binoculara extrem de eficienta (doar pentru studentii la psihologie: care sunt indicatorii monoculari?). Din pacate, ochii bufnitelor nu se pot misca. Pentru a privi in alta parte este necesar sa-si miste capetele.

Sa le rasuceasca. Cu cate grade? Legenda spune 360 insa nu e adevarat. Bufnita isi poate intoarce capul la 270 de grade. Tot e ceva, nu? (misca si tu capul spre stanga si vezi daca iti poti percepe umarul drept!). Cum e posibil asa ceva? Simplu: au mai multe vertebre cervicale decat mamiferele (tu cate vertebre cervicale stii ca ai?).

„Evolutia” este desteapta (folosesc ghilimele deoarece „evolutia” nu este o fiinta ci un proces spontan): a selectat pasarile cu mai multe vertebre cervicale deoarece acestea le permit o flexibilitate superioara a capului si, implicit, posibilitatea de a-si curata penele cu ciocul (curatenia este importanta, nu te-a invatat bunica ta asta?).

Nu incetez a ma minuna de modalitatile in care selectia naturala, procesul pe care nu-l conduce niciun zeu, a scos aceasta lume din haos si a inzestrat-o cu o uimitoare biodiversitate. Am inceput sa vad intr-un animal, sau intr-o pasare, capatul unui lant invizibil, pierdut in negura timpului, vorbindu-mi, ma rog, mai degraba nevorbindu-mi, sau chiar ignorandu-ma, despre o inteligenta incantatoare, care nu apartine nimanui. O inteligenta care va renaste mereu, intr-o lume nu neaparat  bazata pe atomul de carbon, desi pare elementul cu cel mai mare potential pentru legaturi chimice, selectand forme, structuri, mecanisme adaptative si, bineinteles, fiinte constiente. Intr-un mod straniu, aceasta intelegere ma face sa ma simt in siguranta in realitate.

Pe de alta parte, ma intreb dar mai ales te intreb: daca ar fi sa te gandesti la o girafa si un soricel, cine ai spune ca are mai multe vertebre cervicale?

Din cand in cand…alerg. De fapt, aproape in fiecare zi. Nu mult, 1-1.5 km. Pe zapada, in ultimul timp (articol din februarie 2012). As spune si „in frig”, dar nu l-am sesizat. Intentionez sa scriu un articol mai elaborat despre aceasta inclinatie ridicola mostenita de la stramosii mei extrem de indepartati (aceia din savana africana) dar m-am gandit ca, acum, ar fi o buna introducere la ideea de mai jos:

S-a acumulat deja un munte de dovezi referitoare la beneficiile exercitiului fizic. De la mintea capabila sa gandeasca mai limpede (nicio legatura cu primul paragraf) si pana la intarzierea proceselor asociate cu deteriorarea cognitiva, ca urmare a inaintarii in varsta, fara a uita de imbunatatirea calitatii somnului, o lista de recompese, fie imediate, fie pe termen lung, poate fi contemplata cu admiratie. Si, desigur, ulterior bifata. Care sa fie timpul optim alocat unui astfel de program, in cazul in care nu vrei sa participi la Olimpiada de la Londra?

20 de minute pe zi, 3 zile pe saptamana.

O nimica toata, nu-ti vine sa comentezi astfel? In loc sa stai 20 de minute in fotoliu, holbandu-te la ceea ce altadata era o cutie si acum e mai mult un dispozitiv extraplat, iti poti mobiliza corpul in diverse feluri (si sexul este o forma de exercitiu fizic, dar nu la el ma refer in aceasta mica pastila motivatoare).

Placandu-mi si statisticile, in ultimul timp, iata ce am aflat de curand: din 100 de americani 25 nu fac niciun fel de miscare (in sensul de „exercitiu fizic”). Blestemul societatii hiper-abundente, nu? La noi, in spatiul acesta magic vegheat de miorita cea plina de dopamina, lucrurile nu au cum sa fie identice. Desi, de zile bune de cand alerg prin cartier, nu am mai vazut pe nimeni facand ceva asemanator. Sunt un ciudat, inteleg, in sfarsit, cu mintea cea limpede. Poate e timpul sa-mi cumpar…some fancy get-out-of-the bed monotonous treadmill. Simt insa antecesorii, reuniti undeva prin trunchiul cerebral, protestand. Vor un pic de varietate. Asa ca nu o voi face. Am realizat ca nu e bine sa te pui de-a curmezisul logicii evolutioniste. Accept conditia de nonconformist. Tu, cand treci la evolutionism?

Din 5 americani unul fumeaza in mod regulat, ne informeaza CDC (Center for Disease Control). Din 2 copii unul este expus la fumul de tigara (secondhand smoke). Acest fenomen este posibil desi toata lumea stie despre fumat ca dauneaza grav sanatatii (companiile fiind obligate sa inscriptioneze acest mesaj pe pachetele de tigari).

A dauna grav sanatatii inseamna un risc mare si foarte mare de a dezvolta unul din urmatoarele tipuri de cancere: la plamani (in primul rand), al laringelui, al cavitatii bucale, esofagian, al vezicii urinare, al pancreasului, al sanilor, al stomacului, uterin. La aceste „binefaceri” uriase putem adauga unele mai modeste, de pilda impotenta, imbatranirea pielii, declansarea prematura a menopauzei, gingivitele cronice si, era sa uit, dementa.

Fumatul scurteaza viata, in medie, cu 8 ani.

Cunoscand efectele, macar la nivel general (adica fara a detine cifre, statistici etc.), cum se face ca oamenii (nu doar americanii, i-am dat exemplu pentru ca mi-a fost cel mai usor sa intru in posesia datelor) se comporta intr-un mod atat de stupid? (adica muncesc pentru a obtine venituri din care sa-si poata cumpara tigari cu ajutorul carora sa-si distruga sanatatea)

Sute de milioane de oameni, din tari cu niveluri diverse de dezvoltare economica, strict din acest punct de vedere, al fumatului, se comporta intr-un mod evident irational. Tu ce-ai putea intelege de aici? Eu, unul, inteleg ca, inainte de a fi fiinte rationale,inzestrate cu constiinta si capacitate de a alege, suntem fiinte irationale.

Acesta nu este un articol despre fumat ci despre educatie (cu o aplicatie directa in psihologie si psihoterapie, unde se intampla sa mai stiu cate ceva).

Iti propun sa te intrebi si, eventual, sa identifici un set de criterii care sa te ajute sa gasesti raspunsurile: Oare cei care acum ma invata (profesori/formatori) imi transmit propriile lor credinte gresite despre realitate?

Multi fumatori, desi se comporta irational in raport cu dovezile obiective (cunoasterea stiintifica a momentului), cred ca procedeaza corect. Ar putea fi o serie de profesori (si formatori) in aceeasi situatie? Si daca „da”, cum iti poti da seama? Cine te-a ajutat sa-ti dezvolti  capacitatea de discriminare? Cum stii ca ceea ce inveti acum are o baza solida in realitate, dincolo de entuziasmul sau credinta intensa a celui care preda? Oare peste 5 sau 10 ani te vei intreba de ce astazi nu ai fost mai atent, mai prudent, mai putin naiv?

Faptul ca in grupul in care te afli cei mai multi (sau toti, sumbra majoritate) cred acelasi lucru nu este o garantie a gradului de intemeiere a credintei. Milioane de fumatori cred ca obiceiul lor nu este, de fapt, chiar atat de periculos. Totusi, in fiecare an, intr-o tara, mor mai multi oameni din cauza fumatului decat din cauza accidentelor de masina, a crimelor, a sinuciderilor si a SIDA, la un loc. Nu exista o garantie in numere („asa de multi oameni nu pot gresi”). Mai degraba in logica si in argumente solide, conectate la realitate.

Suntem in razboi. Bulgarii, arhicunoscuti pentru tendintele lor expansioniste, au invadat judetele Calarasi, Giurgiu si Teleorman (n-au indraznit sa intre in Dolj). Sunt in cautare de terenuri fertile pentru cultura de castraveti. Insa armata romana nu doarme in post. Au fost mobilizati si rezervistii, pentru a transa rapid acest (nou) conflict balcanic, pe modelul interventiei britanice in epoca Doamnei de Fier (oare si in pat?) si a episodului „Insulele Falkland”.

Argentinienii au cedat, atunci (in 1982), dupa 74 de zile. La fel se va intampla si cu bulgarii. Presimt. Da, sunt chiar acolo, pe front (la Turnu Magurele). Dar nu am vrut sa fiu pe front. Eu sunt pacifist (simpatizez cu miscarea hippy, acum defuncta). Insa aveam gradul de locotenent in rezerva si tara m-a chemat sa-mi fac datoria.

Ok, m-am dus. Dar am grija: cum vad un hotoman de bulgar in bataia pustii trag alaturi, in mod intentionat. Sunt soldat acum (ma rog, ofiter) dar nu vreau sa omor pe nimeni. Suntem in razboi si situatia imi cere sa fac asta (sa omor inamici) dar eu ma comport intr-un mod diferit. Nu vreau sa fiu criminal. E impotriva filosofiei mele de viata.

Acesta este un articol despre existentialism.

Din aceasta perspectiva, comportamentul meu de mai sus, ce crezi, este sau nu autentic? (Autenticitatea este conceptul central in filosofia existentiala) Ei bine, nu este! Daca sunt soldat, in plin razboi, situatia imi cer sa fiu cu adevarat soldat. Printre altele, asta inseamna sa omor oameni (manglitorii de peste Dunare, cum ziceam). Daca nu-mi place trebuie sa plec, asumandu-mi consecintele! (o intalnire iute dar temeinica, probabil si lipsita de haz, cu Curtea Martiala)

Pentru ca acum sunt soldat trebuie sa ma comport ca un soldat. Adica sa fiu prezent pe deplin in situatia mea. Sa raspund situatiei in acord cu identitatea mea de soldat. Daca nu ma simt soldat, daca identitatea mea esta alta (sunt o persoana nonviolenta, un militant pentru rezolvarea pe cale pasnica a conflictelor) atunci nu am ce sa caut intr-un razboi. Locul meu nu este aici! Nu am cum sa scap de responsabilitatea uriasa a unei alegeri. Aleg sa stau, si sa fiu un soldat sau aleg sa plec, riscand, poate, o condamnare la moarte (sau inchisoarea pe o plantatie de castraveti romanesti).

Daca identitatea mea este a unui iubitor de pace dar accept sa fiu soldat nu sunt autentic. Nu traiesc o viata care sa merite respectul cuiva. Nu fac ceva valoros. Ma mint pe mine insumi si ii mint si pe ceilalti (camarazii mei, in primul rand). Iubitorul de pace nu are ce sa caute intr-un razboi. Daca a ajuns acolo (nu a fost atent) trebuie sa plece. Plecand devine o fiinta care traieste in mod autentic (dar nu mult, probabil, daca va avea loc acea intalnire fagaduita de Curtea Martiala). Asta este!

Cand alegi ceva (orice) trebuie sa-ti asumi consecintele.

Ai ales sa fii un soldat? Atunci fii un soldat! Ucide puzderia de bulgari lacomi (de castraveti)! Nu ezita, tinteste si trage! Fii cu adevarat un soldat! Iata ce inseamna sa traiesti in mod autentic (dintr-o perspectiva existentiala). Mai mult: fii cel mai bun soldat care poti fi! (implinirea potentialului, pentru amatorii de psihologie umanista) Da tot ce ai mai bun din tine! Antreneaza-te, concentreaza-te, traieste in acord cu identitatea ta (de soldat)! Repet, fii cel mai bun soldat care poti fi (asta exclude comparatia cu altii)! Si viata ta, pe campul de lupta, va fi autentica. Nu conteaza daca vei muri sau daca vei supravietui. Conteaza sa traiesti intr-un anume mod. Din punct de vedere existentialist, viata traita intr-un mod autentic este singura viata care merita traita. Orice altceva este o minciuna.

Este si credinta mea desi nu reusesc mereu sa fiu in armonie cu ea. Nici nu este posibil. Dar putem incerca mereu. Din fericire, nu suntem in razboi cu bulgarii, ba chiar ne putem bucura de cate o zacusca oferita cu prietenie in timp ce stam pe nisipuri (de aur). Altfel spus, nu suntem intr-o situatie-limita. Sau, intr-un fel mai subtil, suntem?

Aceasta este prima sesiune de care nu imi mai pasa (articol scris cu mult timp in urma, n.m.) dar, avand in continuare contacte cu studentii, ma gandesc la ea. Si as incheia cu un mesaj pentru ei (nu doar pentru studentii la psihologie interesati de acest blog). Voi folosi singularul (cum, poate, banuiai):

Tu nu esti un soldat. Tu esti o studenta! Ce inseamna, din perspectiva existentialista, sa fii o studenta autentica? Sa iti asumi aceasta conditie. Sa fii cea mai buna studenta care poti fi! Studentii nu omoara oameni. Soldatii fac asta. Studentii invata. Tu esti o studenta. Tu inveti? Nu cu inima indoia, nu cu un ochi pe carte si altul pe iPad. Cu adevarat! Fiind pe deplin prezenta in actiunea ta. Facand tot ce este posibil pentru a invata cat mai bine. Pentru a fi o studenta in mod real. Nu o caricatura. Nu o jumatate sau un sfert de studenta. O studenta intreaga.

Poate faci asta si atunci te rog sa primesti admiratia mea. Sau poate nu faci asta. Te informez ca traiesti in minciuna. La fel ca pacifistul intr-un rol de soldat tu esti altcineva intr-un rol de studenta. Te pacalesti pe tine insati si ii pacalesti si pe altii. Nu vrei sa traiesti diferit? Eu ii spun intr-un mod existentialist. Dar nu e nevoie sa folosesti aceste cuvinte (cu atat mai putin sa-i citesti pe Heidegger sau Sartre). Poti avea, pur si simplu, o viata autentica. In opinia mea, singura care conteaza, pe campul de lupta sau in amfiteatrele universitare.

Ps Profesorii ar putea fi gelosi pentru ca nu m-am referit si la ei. Coming soon!

O prietena adevarata a blogului (articol preluat de pe un alt blog), cu un respect pentru autoritate de care incerc sa o vindec, imi spune ca am scris excesiv de multe articole pe tema mortii in ultima vreme. Din curiozitate stiintifica, am cautat in ultimele 10 articole publicate si am gasit, cu indulgenta, unul. Biasul de confirmare, plus efectul de vividness, actioneaza din nou!

Si daca raportul ar fi fost nu de 1:10 ci de 1:20 impresia, pentru unii dintre noi, ar putea fi aceeasi. Deoarece se vorbeste foarte putin despre moarte, iar subiectul este, prin el insusi, inspaimantator, aparitia lui chiar meteorica (nu spun ca ar fi cazul meu) nu e usor de uitat (memoria ii rezerva fisiere speciale).

Trecand peste amanuntele tehnice, trebuie sa marturisesc (vinovat?) ca amintesc in mod intentionat de moarte deoarece cred ca un astfel de exercitiu ne poate fi util, trezindu-ne, periodic, din inertia in care legile Universului (sau doar ale mediului social) ne tenteaza sa intram. Nu ma pot compara cu Irving Yalom (acolo sa vezi atentie acordata mortii!-apropo, am fost extrem de placut surprins cand am constatat ca ultima lui carte, tradusa la noi cu titlul „Privind soarele in fata”, i-a fost dedicata, printre altii, si lui Jerome Frank, autorul unei carti tulburatoare despre psihoterapie, tulburatoare pentru unii terapeuti, vreau sa spun, carora li s-a parut ca autorul desfiinteaza psihoterapia (Dorele, probleme cu IQ-ul?), realitatea fiind cu totul alta).

Cred ca este important sa ne amintim de moarte, si nu e nimic distructiv in aceasta atitudine, daca ne obisnuim cu angoasa starnita de idee (deoarece pentru nimeni nu este o experienta), in acelasi fel in care este important sa ne amintim ca putem vedea (le-ai multumit ochilor, azi, ca sa evoc un articol mai vechi deloc popular?), ca putem auzi (adica urechile inca functioneaza) sau ca putem merge sau alerga (vorbeste cu un olog pe aceasta tema, daca ti se pare putin lucru).

Toate aceste lucruri simple le vom pierde, treptat sau dintr-o data, si moartea, care este simbolul prin excelenta al pierderii, intim intrepatrunsa cu viata (priveste frunzele!) ne poate aminti ca nu le-am pierdut inca, ne poate sopti ca inca sunt aici, ca inca le putem face (daca tot veni vorba, cand ai alergat ultima data mai mult de 3 minute?), ca nu sunt deloc de la sine intelese, prin urmare, to cut a long story short,ca suntem, din fericire, vii si am putea valorifica intr-un mod inteligent aceasta sansa.

Cand ma refer, din cand in cand, la moarte, o fac, spuneam, intentionat, si nu pentru ca vreau sa ma pozitionez pe o nisa de care toata lumea fuge (sau vreau, din acea parte a sinelui meu dornica sa foloseasca cunostintele de psihologie sociala adunate din tot felul de surse, mai putin de la profesorii mei din facultate) ci pentru ca imi propun sa iti (si sa imi) amintesc un fapt simplu, anume ca timpul tau este limitat, pe firava noastra planeta, ca, daca ai o singura viata la dispozitie, ar putea fi interesant sa o traiesti in felul tau (adica sa nu traiesti viata proiectata, dorita sau asteptata de un altul, oricine ar fi acel altul, si repet asta, oricine ar fi acel altul:mama, tata, sotul, sotia, iubitul, amanta, copilul, bunicii sau autoritati externe, admirabile sau dubioase) si, daca este posibil, daca esti atent, daca iti amintesti suficient de des (mai vino pe aici!), sa nu o irosesti! Oare am fost explicit?

  • Timpul tau este limitat
  • Merita sa-ti traiesti viata in felul tau original (unic)
  • Exista pericolul sa o irosesti, daca uiti

Aceste idei, si alte cateva, de care nu mai am timp acum (tin cont de propriile mele recomandari, ce ciudat!), le desfasor periodic, sau vreau sa le transmit telepatic, si codificat, din temuta familie etimologica a lui a muri-moarte. Mi se pare ca sunt constructiv. E adevarat, te-am dus, cu imaginatia, exact pe marginea prapastiei. Este natural sa te cuprinda ameteala! Dar stii ceva? Nu este necesar sa privesti! Daca o faci sau nu aceasta responsabilitate iti apartine. Misiunea asumata de mine, de care ma achit cu o frecventa discutabila, este sa-ti amintesc, si sa-ti reamintesc, ca un maestru zen unui discipol recalcitrant (am ales scoala zen pentru ca este singura scoala spirituala in care se mai poate rade sanatos), un lucru mic, mic de tot:

Prapastia exista!

Construit de Sorin