Arhive pentru categoria: “Copii si adolescenti”

Imi place sa fac lucrurile din timp. Daca semeni cu mine si ti se pare captivant ceea ce (urmeaza sa) iti propun, imi vei scrie aproape imediat (vezi Contact). Iata despre ce e vorba:

Incepand cu ianuarie 2015 voi lansa un proiect la care meditez de mult timp si pe care l-am gandit tinand cont de cele mai avansate si temeinice cunostinte din cognitive science, in primul rand, dar si din developmental psychology (primii 18 ani),  intr-o foarte mare masura. Proiectul se numeste:

THINKING IS FUN!

si va pune la dispozitia unor parinti curajosi (este ceva foarte nou) un set  larg de instrumente psihologice care, aplicate cu intelepciune, cred ca vor facilita, in timp, un proces interesant de dezvoltare cognitiva a copiilor (in raport cu egalii lor de varsta), probabil pana spre niveluri exceptionale.

Prin urmare, daca esti parinte:

  1. De copil foarte mic (pana in 3 ani)
  2. De prescolar
  3. De scolar (scoala elementara/gimnaziu)
  4. De adolescent (liceu)
  5. (sau) Viitor parinte (in cel mult un an)
  6. (ori) Viitor parinte (dar nu stii precis cand)

imi poti scrie pentru a intra in procesul de selectie!  Exista o prioritate stabilita de numerele asociate fiecarei categorii  de mai sus iar motivele sunt usor de inteles: cu cat sustinerea si stimularea cognitiva incep mai devreme,fiind sistematice si armonioase, cu atat exista o probabilitate mai inalta de dezvoltare minunata a mintii. (Iar mie imi place sa obtin rezultate, mai ales pe termen lung.)

Sunt 15 locuri. Cursul nu este online.

Nu mai am nici un fel de iluzii in raport cu ceea ce scoala (inclusiv cea britanica, americana etc.) poate oferi, de aceea rolul principal in metodologia pe care am gandit-o revine interactiunii parinte-copil! Da, si tu vei avea mult de lucru!

Garantez insa ca, desi efortul (psihologic) sta in centrul acestei abordari, experientele vor fi, cel mai adesea, atragatoare si amuzante.

Ajutorul meu nepretuit, in acest proiect, vine din partea unor oameni pe care ii admir fara rezerve, cercetatorii si profesorii universitari  din ceea ce se numeste PSYCHOLOGICAL SCIENCE.Le sunt recunoscator pentru ceea ce mi-au permis sa invat, pana in acest moment, si vreau sa dau mai departe aceste comori atat de putin cunoscute, ascunse in jurnale stiintifice citite  doar de o mana de oameni.

Simbolic vorbind, am descoperit o mina de diamante si te invit sa te imbogatesti, impreuna cu purtatorii de gene. Pe dinauntru, pentru inceput.

PS O sa doara un pic.


 

Articolul 98 (de pe blogul invizibil)

Tu si simpatica lighioana. Sau invers?  (in ordinea importantei, hihi!) Tu si ea sau ea si tu, nu conteaza, voi spune voi (pentru a intari spiritul de echipa) si o sarcina antipatica dar necesara (sau cel putina sa considera orice adult educat si mai ales un adult educat la facultatea de stomatologie)

Da, la spalatul pe dinti ma refer! (cum, si tu mai ai probleme din cand in cand?) Nu este o activitate naturala si sunt putine sanse ca, o data descoperita, sa reprezinte o poarta de intrare in flow (adica sa fie o activitate extraordinar de interesanta care sa te faca sa pierzi notiunea timpului)

Totusi, pare a fi important sa ne spalam pe dinti si ar putea fi in avantajul adorabilei vietati sa asimileze acest comportament si sa-l transforme intr-un obicei, realizat chiar si in absenta ta. Doar ca nu este atat de simplu din moment ce spalatul pe dinti, prin el insusi, nu are nimic atragator. Cum procedezi? (sau cum ai procedat?)

Da, in cele din urma cei mai multi copii ajung sa se spele pe dinti (oare?) insa cu ce costuri? (poti citi „nervi” in loc de „costuri”) Oare este posibil ca unii parinti sa fie mai eficienti decat altii? (hmm, ce mananca acesti parinti la micul dejun? =))) Si ce anume ii face mai eficienti? Ce metode folosesc?

Pana la a raspunde la intrebarile de mai sus da-mi voie sa-mi folosesc puterile paranormale, achizionate din timpurile in care stateam 30 de minute in cap, sperand ca asta ma va face mai intelept (nici acum nu stiu daca am gresit sau nu!) si sa-ti spun, fara sa te cunosc, la ce metode apelezi tu:

1. Comenzi autoritare: In clipa asta te duci si te speli pe dinti!
2. Cereri patetice: Hai, mami, te rog eu, spala-te pe dinti!
3. Avertismente si amenintari: Daca nu te speli pe dinti in seara aceasta nici eu nu-ti mai citesc povestea.
4. Mita: Daca te speli pe dinti astazi maine stam in parc mai mult decat stam de obicei.
5. Predici moralizatoare: Toti copiii cuminti se spala pe dinti. Vrei sa fii o fetita rea/un baietel rau?
6. Mini-slujbe religioase: Doamne-Doamne te vede si se bucura si va avea grija de tine!
7. Lauda greu de crezut: Esti minunata! Esti un copil extraordinar, sunt foarte mandra de tine!
8. Ridiculizare: Ma mir ca esti in stare sa tii furculita la masa. Te comporti ca un copil mic.
9. Exasperare tangenta cu implozia: De cate ori ti-am spus ca nu te poti urca in pat daca nu te-ai spalat pe dinti? Simt ca innebunesc cu tine!
10. Retragere victimizatoare: Eu renunt. Nu stiu ce sa ma fac cu tine.
11. Consolare amara: Nu-i nimic, tati, intr-o zi te vei spala pe dinti (daca vei mai avea).
12. Critica distructiva: Nu esti in stare de nimic, nici macar sa te speli pe dinti.
13. Uitare cvasi-senila: Ah, trebuia sa te speli pe dinti?
14. Interpretare psihopupu: Ai ramas blocat in stadiul oral, de aceea nu vrei sa te speli pe dinti.
15. Compasiune regresiva: Da, la fel ma simteam si eu in copilarie.
16. Diagnostic psihologic: Esti suparata pe mine astazi si ma pedepsesti refuzand sa te speli pe dinti. Stii cat de important este pentru mine.
17. Interventie filosofica de tip kantian: Trebuie sa te speli pe dinti. Oare ce ne-am face daca nimeni nu s-ar spala pe dinti?
18. Negare: Nu te-ai spalat pe dinti iar eu ma voi comporta ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
19. Fantezie transgenerationala: Esti exact ca bunicul tau. Nici el nu se spala pe dinti. Spre ca ai mostenit de la el si alte lucruri mai bune.
20. Gandire magica: Te vizualizez spalandu-te pe dinti, din nou si din nou, si intr-o zi te vei spala.

Si mai am resurse creativ-paranormale dar ma tem sa nu te traumatizez. Probabil ai apelat si la alte metode din sfera motivatiei extrinseci (recompense si pedepse externe). Insa nu au functionat. Nu are rost (acum) sa ne intrebam de ce. Ar avea mai mult sens sa-ti propun ceva care functioneaza, corect?

Da, ar avea mai mult sens. Dar ai uitat ca am inclinatii sadice?

Adrian,

1 decembrie 2013

PS Ma roade vinovatia, deja! Nu foarte mult  dar suficient cat sa-ti ofer, sibilinic, una sau doua sugestii: Incearca sa oferi alegeri! Da dovada de empatie! Si, daca poti, foloseste un limbaj al autonomiei (daca nu-l cunosti te poti gandi la perechea lui polara, controlul) Nu, nu iti sugerez sa renunti. Ci sa fii (o persoana) flexibila si creativa!

Articolul 88 (de pe blogul invizibil)

Mancam acum un pic de ciorbita? Si apoi mancam broccoli si la final abia mancam prajituri, da, Mami?

Ce lectii avem de facut pentru maine? Ia sa vedem, cu ce ne imbracam astazi? Ups, am uitat cumva sa ne spalam pe dintisori?

Sesizezi ceva in neregula cu acest limbaj? (articol doar pentru proprietari de lighioane extraordinar de simpatice, am uitat sa precizez din motive asociate cu o boala de care vor suferi, in 2050, doi oameni din 170, mai ales cei care acum stau ore in sir cu ochii in calculator si neglijeaza exercitiile fizice)

Da, ai sesizat bine, un adult vorbeste cu copilasul lui ca si cum ar fi una si aceeasi persoana. De ce ne miram daca, peste un timp, copilul devenit adolescent sau tanar adult nu va sti cine este cu adevarat si ce vrea sa faca in viata (fiind confuz ca urmare a identificarii cu asteptarile si aspiratiile parintelui) iar parintele va experimenta frici si anxietati care nu-i apartin, in loc sa-si rezolve propriile probleme si sa-si gestioneze propria neimplinire (de care fuge nevrotic refugiindu-se in cautarea unor solutii la problemele copilului sau adolescentului)

De ce ne miram? Aceste lucruri au inceput cu mult timp in urma.

Ne-a placut acest articol?

http://d1mpb3f4gq7nrb.cloudfront.net/img/toons/cartoon3527.png

Adrian,

7 noiembrie 2013

Cel mai popular articol din luna iunie 2011, de departe, a fost „Ce inseamna ca te iubesc”. Incercam acolo  (pe un alt blog, nota mea din februarie 2013) sa raspund la intrebare identificand patru componente, pe care le reiau succint:

  • Vreau sa existi
  • Vreu sa fii (o persoana) libera (in sensul de a te putea dezvolta)
  • Vreau sa te cunosc
  • Vreau sa te ating (o forma explicita de cunoastere)

Exista un numitor comun al acestor patru, de fapt trei, dorinte? Sigur, acest element comun este atractia. Inteleg prin „atractie” un interes mai special, spontan, pe care mi-l trezeste cineva sau ceva, o concentrare superioara a atentiei, fara efort deliberat, adica o curgere a energiei mentale spre o anumita persoana, obiect sau activitate, o curgere libera, nedirijata de nimic (cu exceptia istoriei de viata  si a predispozitiilor biologice).

Nu exista iubire in afara atractiei.

Sper ca e limpede ca nu ma refer doar la atractie sexuala (o submultime din clasa mai generala a atractiei). Iubesti un copil fara sa fii atras sexual de el (exclud cazul patologic al pedofililor) dar nu se poate spune ca il iubesti daca te fortezi sa te gandesti la el, te obligi sa-i acorzi atentie, te constrangi sa-i cumperi jucarii si, in general, tragi de tine pentru a-i acorda un minim interes (ceea ce nu e cazul cu noul tau telefon mobil, care te atrage ca un magnet sau ultimele evolutii din mall, raionul vestimentatie).

A iubi, din punctul meu de vedere, presupune (dar nu se reduce la asta) o orientare spontana spre obiectul iubirii. Nu trebuie sa-ti amintesca cineva, nu trebuie sa te temi de ceva in caz ca nu-l mai iubesti, nu exista o recompensa imediata pe care o vanezi, pur si simplu atentia ta, asemenea unei sageti dintr-un arc nemanevrat de nimeni, pleaca spre acel barbat, femeie sau copil (sau animalut, daca e sa ma gandesc la o serie de oameni pe care-i cunosc si sunt impresionati pana la lacrimi de suferinta animalelor, oferindu-mi nesfarsite prilejuri de comentarii mentale pe care, din prietenie, le pastrez pentru mine).

Spun insa ca iubirea nu este doar atractie, si nici nu este doar actiune adecvata la nevoile celuilalt (detalii in alt articol). Este si evaluare pozitiva a calitatilor celui iubit, adica valorizare, ceea ce inseamna recunoastere si diferentiere. Exista ceva „pozitiv” sau „bun” in omul pe care il iubesc, o colectie de proprietati carora le atribui valoare si care nu se manifesta in mod necesar in raport cu mine, desi imi doresc asta („as vrea ca mama mea profesoara sa fie la fel de intelegatoare si calda cu mine cum este cu elevii ei” sau „sper ca, intr-o zi, sotul meu sa fie la fel de ferm in angajamentele asumate in cuplu cum este la firma lui”). Voi numi, pe scurt, aceasta atitudine valorizatoare: admiratie.

Nu exista iubire fara admiratie.

Si, bineinteles, nu exista iubire reciproca si dezvoltare in cuplu fara admiratie reciproca. Oare cum te simti cand cel pe care il iubesti te critica neincetat, este vesnic nemultumit, mult prea rar gaseste ceva bun la tine, pare tot timpul dezamagit, vrea mereu mai mult, vede si ultimul fir de praf si, pentru a scurta totul, pare a te dispretui? Evident ca nu exista apreciere pozitiva intr-un astfel de caz, ce sa mai vorbim de admiratie?

Pot avea doi oameni o relatie fara sa se admire unul pe celalalt? Desigur, nu e nimic neobisnuit iar relatia poat fi productiva. Te rog, insa, hai sa nu numim aceasta relatie „iubire”. Este mai degraba o relatie profesionala intre doi oameni cu scopuri comune, poate nici foarte critici unul fata de altul. Ei pot creste intr-un mod rezonabil un copil care va suferi mai putin pentru ca „mami si tati nu se iubesc” („nici nu-i putem obliga, puiule!”) dar va fi cumplit de dezamagit si insecurizat daca mami si tati nu il iubesc.

Exista motive pentru a simti admiratie fata de un copil? Oho, transfinite, imi vine sa spun, daca as sti ca ma citeste si Cantor. Iata cateva:

  • Curiozitatea uluitoare
  • Puritatea si transparenta emotionala
  • Simplitatea dezarmanta
  • Prospetimea perceptiei
  • Spontaneitatea reactiilor
  • Vioiciunea mentala
  • Incantarea in fata naturii
  • Disponibilitatea pentru joc
  • Entuziasmul
  • Dorinta de a invata

E suficient sa intalnesc doar unul dintre acesti itemi la un adult pentru a-i crea un cont printre preferatii mei. Nu neg faptul ca la copii (ca si la adulti) exista o multime de impulsuri sau trasaturi nesuferite sau chiar respingatoare (nu cred ca e cazul sa-i idealizam!) insa deocamdata ma concentrez pe ceea ce este pozitiv si poate inclina in mod decisiv balanta daca nu catre iubire cel putin catre o bunavointa vesela si plina de promisiuni.

Un copil care se simte obiect natural de interes pentru un adult (parinte) si nu trebuie, astfel, sa-i atraga artificial atentia (de pilda imbolnavindu-se in mod repetat), si, de asemenea, observa cu bucurie ca este apreciat, ca mama si tata il percep ca pe cineva valoros prin el insusi, manifestandu-si respectul si admiratia, ei bine, cum altfel s-ar putea simti daca nu iubit si in siguranta? Cum sa nu fie fericit in relatie cu parintii lui si sa nu dezvolte excelente mecanisme de coping in raport cu realitatea uneori cruda, indiferenta sau traumatizanta? Cred ca aceasta iubire, si nu confortul material, este cel mai inalt dar pe care un parinte (sau un profesor) il poate face unui copil si pariez ca, in the long run, copilul devenit adult va realiza calitatea darului pe care a avut sansa extraordinara de a-l primi si va fi, pur si simplu, recunoscator.

Iar daca nu va fi, ma gandesc, tu, parinte, sau eu, profesor, poate ca nu am fost congruenti cu rolurile noastre, poate am intrat nepregatiti in ele sau chiar lipsiti de aptitudini sau, aceste variabile fiind excluse, nu ne-am priceput sa-i iubim, desi in sufletul nostru am simtit atractia, interesul, dorinta. Dar acesta nu e un capat de tara asa ca, profitand de feedback, putem analiza ceea ce nu a fost potrivit sau corespunzator, putem invata ceea ce nici parinti nostri nu au fost in stare sa ne spuna, pentru ca nici pe ei nu i-a invatat nimeni, ne putem trata cu compasiune propriile puncte sensibile din istoriile de viata si, daca mai avem timp (viata nu e prea lunga, in aceste timpuri grabite), sa o luam de la inceput, doar ca altfel, cu un copil, un elev sau un nepot.

Acesta este un articol strict pentru mame (desi tatii ar putea intelege si ei multe lucruri). Propun un experiment ale carui rezultate sa fie incuiate intr-un seif si deschise peste cel putin 30 de ani. Ar fi de preferat ca mamele care participa la el sa aiba copii nu mai mari de 7 ani. Procedura e simpla:

„Roaga o prietena sa-ti dea un bip la fiecare 25-50 de minute, aleator (adica la 29 de minute, de exemplu, apoi la 46, dupa aceea la 33 etc.). In clipa in care auzi bip-ul tu scrii pe o foaie de hartie, pregatita deja, ce anume faci in acel moment si cat de satisfacuta esti cu ceea ce faci (pe o scala 1-10, 10 fiind maximum de satisfactie). Asta e tot (daca ai suficienta rabdare, experimentul poate dura o saptamana)”.

Ceva asemanator a realizat Kahneman (Daniel, de-acum il stii, sper, dupa cata publicitate i-am facut) si echipa lui cu un esantion reprezentativ de frantuzoaice respectiv cetateni americani de sex feminin. Era mult mai simplu sa le intrebe „Cat de satisfacuta esti cu viata ta in ultimele 7 zile (sau ultima luna, sau ultimele 3 luni, sau ultimul an, nu conteaza)?”, adica sa le puna intrebarea standard din studiile consacrate fericirii, insa ceva din mintea lui geniala i-a spus ca ar putea exista o metoda de masurare a fericirii mai acurata. Cei cativa cunoscatori pe care ii stiu (si altii pe care nu-i stiu) sunt deja la curent cu cele doua tipuri de sine (self/selves) identificate de Kahneman, anume sinele care isi aminteste respectiv sinele care experimenteaza.

Primul raspunde la intrebarea standard (si o face intr-o maniera biasata), al doilea raspunde la intrebari referitoare la prezent, un fel de „Cat de fericit esti cu ceea ce faci acum?” (raspuns: „9 din 10, citesc un blog captivant”). De la postularea celor doua tipuri de sine pana la identificarea unei modalitati noi, mai valide, de masurare a wellbeing-ului (starea de bine experimentata/traita) nu a mai fost decat un pas. Metoda usor modificata (de mine), prezentata mai sus, este acest pas. Desi in mod evident mai complicata decat tehnicile traditionale, ea dispune de un grad de acuratete mult mai mare, deoarece wellbeing-ul este in mod limpede influentat de experientele zilnice iar acestea pot fi captate.

Neavand astampar, dupa ce practic a fondat domeniul behavioral economics (un nume fancy pentru ceea ce este, de fapt, psihologie), Kahneman a revolutionat si studiile dedicate fericirii, lansand ceea ce acum se numeste hedonic psychology. Nu stiu daca mamele aflate in vizita chiar se vor angaja in experimentul propus (macar o zi, totusi?) dar pot prezice, cu relativa siguranta, ca femeile si barbatii care vor citi urmatoarea afirmatie, mai ales daca nu sunt obisnuiti cu ideile pe care le promovez, o vor respinge.

Este vorba de (inca un) mit pe care cercetarea stiintifica il demoleaza (sau macar il face sa se clatine putin). Mitul se refera la ceva extrem de valorizat in societate, ceva despre care, daca nu ai copii, esti intrebat(a) in mod regulat (si iritant), de parinti, matusi, veri, colegi, prieteni, vecini si, de ce nu, postas, casiera de la supermarket-ul de vis-a-vis si politistul de proximitate. Conform lui (mitului), oamenii care au copii sunt fericiti. Iar afirmatia pe care prevad ca urmeaza sa o respingi este:

Cei care au copii sunt mai putin fericiti decat erau inainte de a-i avea.

Spun lucruri ciudate, nu-i asa? Toata lumea stie despre copii ca iti lumineaza casa si aduc bucurie prin simpla lor prezenta. Si multi parinti in varsta, privind retrospectiv, se felicita pentru alegerea pe care au facut-o (sex si apoi tot restul). Cu mici exceptii, suntem cu totii mai fericiti deoarece avem copii. E normal sa fie asa. Si chiar asa este!

Sau poate nu? Daca ne pacalim pe noi insine? Daca tot ceea ce conteaza este propagarea genelor iar fericirea pe care  presupunem ca o aduc copiii (inainte de a-i face) o modalitate excelenta (pe langa orgasm) de a raspunde acestui imperativ? Altfel spus, mitul fericirii care ne cade in cap ca urmare a nasterii unui mic monstru cu plamani exceptionali (in primele luni, fireste) ar fi, pe langa placerea sexuala de scurta durata (din pacate) un motivator puternic in serviciul perpetuarii speciei.

Cum putem sti? Intr-un singur fel: masurand nivelul de fericire („bunastarea subiectiva”, intr-un limbaj mai tehnic) la cei care nu au copii, au copii si au avut copii (nu in sensul ca le-au murit copiii ci ca „au plecat din cuib”, fiind acum nu copii ci adulti, desi, nu-i asa, „toata viata va fi fata/baiatul meu!”). Exact asta  au facut Kahneman si alti ciudati. Iata cateva rezultate:

  • Fericirea experimentata a mamelor coreleaza negativ cu timpul petrecut cu copiii („sunt mai fericita cand dormi sau esti in grija altcuiva”)
  • Satisfactia experimentata in interactiunea cu copiii este putin mai mica decat bucuria de a face mancare sau a spala rufe (mame denaturate, nu am nicio indoiala!)
  • Singurele lucruri mai neplacute decat ingrijirea copiilor sunt sa mergi la munca („daily commute”) si, evident, sa muncesti (au un U-index de 29 respectiv 27% in timp ce „child care” este la 24%-nu am timp sa-ti explic ce este un U-index dar crede-ma ca e ceva de rau, de aceea nu e bine sa fie mare, sexul, de pilda, fiind cotat de aceleasi femei cu 5%)

Nu trebuie sa tinem cont de aceste cercetari chipurile stiintifice, sunt de acord. Totusi, daca ele surprind realitatea? Daca jocul evolutionist implica mize atat de mari incat orice distorsionare a realitatii, inclusiv la nivel colectiv (mituri sociale) este acceptabila? Daca naturii nu ii pasa deloc de gradul nostru de satisfactie cu viata si nu vrea decat sa mai traim o zi, si apoi inca o zi, si inca una, suficient de multe pentru a potrivi, la un moment dat, un organ tubular cu unul concav si ulterior, a avea grija de rezultatul acestei placute probleme de geometrie?

Ma vindec, treptat, de iluzii, si astazi impartasesc,iata, una care iti va solicita considerabil toleranta (mai ales daca esti mama). Doar un IQ sub 80 ar putea intelege ca recomand abandonul sau neglijarea copiilor (nu am motive sa cred ca acest blog este vizitat de handicapati dar simt nevoia sa ma asigur). Tot ce spun este ca ideea, explicita dar mai ales implicita, conform careia este bine sa ai copii, deoarece asta te va face fericit(a), mai ales daca esti femeie si ai grija de ei, ar putea fi gresita.

Dupa ce nasti un copil fericirea nu creste ci scade! Si continua sa scada, arata un studiu britanic (Ipsos MORI Survey, 2007), pana in adolescenta, apoi incepe sa urce usor, atingand nivelul de inceput (inainte de nasterea ingerasilor pe care iti vine, rareori, sa-i strangi de gat) dupa ce minunatele progenituri o uschesc de-acasa, definitiv. Nu cunosc metodologia acestui studiu (mentionat intr-o carte credibila) si nu garantez pentru el. Insa in privinta lui Kahneman nu as avea indoieli. Alte studii, despre care am mai scris, clasice (adica au folosit tehnici traditionale), sustin si ele scaderea (prabusirea?) nivelului de satisfactie cu viata din clipa nasterii copiilor.

Daca te-am provocat suficient si esti in cautarea adevarului, ai putea fi interesata de experimentul mentionat la inceput. Nu trebuie sa publici nicaieri rezultatele si nici macar sa faci cele cateva calcule statistice necesare. Iti poti rezerva aceasta surpriza pentru anii mai dinspre pensie, cand iti vei aminti, cu o placere nostalgica, incantatoarele momente din timpurile de aur ale parentalitatii. Abia atunci, daca mai traiesc, imi poti scrie un mail. Sau lui Daniel Gilbert, un alt ciudat (de la Harvard), cel care sugera ca, deoarece oamenii vor sa fie fericiti iar genele „vor” sa se propage, oamenii ar putea fi mobilizati sa faca si sa creasca copiii fara sa fie excesiv de constienti ca in felul acesta se supun genelor. In fond, cui i-ar placea sa se stie manipulat si, in acest caz special, cui i-ar placea sa se stie manipulat de niste secvente (informationale) lipsite de viata?

Sper ca realizezi, aceste idei reflecta doar ingeniozitatea maladiva a catorva minti care au prea mult timp liber la dispozitie. De fapt, asa cum stiu foarte bine miliarde de oameni, a face si a creste copii sunt procese care te fac mai fericit(a). Probabil ca nu exista ceva mai inalt pe lumea aceasta, ceva mai implinitor sau dezirabil. Eu inca nu am copii dar acum, la sfarsitul acestui articol, imi dau seama ca e timpul sa fac unul (sau doi, dintr-o data?). Si chiar…ups, am primit un bip. Trebuie sa notez cat sunt de fericit in clipa asta. Si nu stiu de ce imi sclipeste, pe ecranul interior (acela pe care se uita omuletul din articolul despre perceptia portocalei), o expresie: „disonanta cognitiva”. Nu inteleg. Care este, de fapt, concluzia acestui articol?

Kahneman, D., Krueger, A. B., Schkade, D., Schwarz, N., & Stone, A. A.  (2006). „A survey method of characterizing daily life experience: The Day Reconstruction Method.” Science.

Kahneman, D. & Riis, J. (2005). „Living, and thinking about it: two perspectives on life”. In F. A. Huppert, N. Baylis & B. Keverne (Eds.), The Science of Well-Being. Oxford: Oxford University Press, pp. 285 – 304.

Kahneman, D., Krueger, A. B., Schkade, D., Schwarz, N., & Stone, A. A.  (2004). „The day reconstruction method (DRM): Instrument documentation”.

Stone, A. A., Shiffman, S. S., DeVries, M. W. (1999). ‘Ecological momentary assessment’. In D. Kahneman, E. Diener, N. Schwartz (eds.), Well-being, The Foundations of Hedonic Psychology, New York: Russell-Sage, pp. 62-84.

Sharot, Tali (2011), The Optimism Bias, Constanble&Robinson, London  (Sharot is a research fellow at University College London’s Wellcome Trust Centre for Neuroimaging)

Construit de Sorin