Arhive pentru categoria: “Consiliere si psihoterapie”

In plin sezon al spiridusilor dornici de aprofundare a cunostintelor la MIT si al zanelor care-si petrec noptile intre copertile unui manual de fizica relativista, aflu ca Vaticanul ofera un curs de doua luni (doar atat?)  la capatul caruia o persoana dedicata va detine competente in exorcism. Aproape sigur calugarul eliberat ieri, detinator al unei barbi respectabile (nu stiu daca expresie a celor sase ani petrecuti in inchisoare), nu-l va urma, si nu pentru ca este ortodox (aranjamentele sunt mereu posibile) ci pentru ca nu mai are nimic de invatat.

El a performat deja o exorcizare fabuloasa acum sase ani, rastignind o maicuta pe cruce, timp de trei zile. Ah, si omorand-o cu aceasta ocazie. Oamenii needucati spun ca tanara respectiva ar fi fost bolnava de schizofrenie, nicidecum posedata de diavol. Iti vine sa crezi ca aceste lucruri se intampla in Romania, in secolul 21?

Posedand acum un CV impresionant, robul Domnului eliberat conditionat din inchisoare, cu trei ani mai repede, ar putea fi solicitat si in asistarea altor forme de psihopatologie, de la tulburare afectiva bipolara pana la (aproape) banalele atacuri de panica, desi sper sa renunte la proceduri chinuitoare. O multime de demoni, sunt convins, acum, sub influenta unui val mistic venit dinspre penitenciarul Vaslui, au inchiriat spatii de diverse marimi in sufletele acestor oameni si asteapta, cu adrenalina zvacnind in cornite, intalnirea cu exorcistul mioritic. Spre rusinea mea, sunt alaturi de ei!

Daca va fi sa fiti izgoniti, dragi demoni, atunci fie ca lucrarea aceasta sa fie opera unui specialist in sanatate mentala (psihiatru, psiholog clinician, psihoterapeut) si nu a unui tanar plin de bune intentii dar victima nefericita, si inconstienta, a gandirii irationale. Iar in ce priveste oferta Vaticanului (nu am inteles daca se studiaza zi de zi sau sunt cursuri condensate, de weekend), sper sa ramana o simpla oferta extravaganta.

Cine se aseamana se aduna, isi spun indragostitii, mirati de multimea similaritatilor dintre ei. Opusii se atrag, isi spun indragostitii (ei bine, alta pereche, nu cea din fraza anterioara!), contempland diferentele evidente dintre ei. Nu iese fum fara foc, poate stii si tu asta. Adevarat, totusi intelepciunea populara ne invata sa nu judecam o carte dupa coperta.

Ti se pare ca afirmatiile de mai sus se bat cap in cap? Ce curios, si eu am aceeasi impresie! Pentru amatorii de limba engleza: „absence makes the heart grow fonder” poate fi comparata, ca profunzime, cu „out of sight, out of mind”. Da, ochii care nu se vad se uita, mie-mi spuneti? Pe de alta parte, mai rarut nu e mai dragut?

Si tot asa. Acesta nu este un articol despre psihanaliza, la care revin periodic deoarece exemplifica perfect gandirea nestiintifica. Ok, fac parte din grupul celor care considera psihanaliza cea mai mare frauda intelectuala din secolul 20 insa admit ca are si o serie de merite si ca, desi din unele puncte de vedere a intarziat dezvoltarea psihologiei, din altele a stimulat-o. Dar voi alege exemplul psihanalizei (numeroase modele terapeutice se revendica sau prospera pe seama gandirii psihodinamice, adica Maria nu este o persoana diferita daca poarta o palarie diferita) pentru a ilustra ce este aceea falsificabilitate (sau absenta a ei).

Cuvantul acesta greu de pronuntat a fost introdus de Karl Popper, un baiat cu anumite merite intelectuale, presupun, din moment ce a fost numit „Sir”. Inainte de a muri, acum 7 ani, Karl obisnuia sa se intalneasca, frecvent, cu o serie de oameni tineri, intr-un loc numit London School of Economics. Era profesor, intr-adevar, si preda filosofia stiintei. Prin urmare, avem motive sa credem ca si-a petrecut multi ani meditand la natura si limitele teoriilor stiintifice. Termenul de mai sus, acela cu „f”, este un dar facut de evreul nascut la Viena, dar suficient de alert pentru a emigra, in 1937, in Noua Zeelanda, constient de pericolul reprezentat de nazism.

Pentru a fi stiintifica, o teorie trebuie sa fie fal-si-fi-ca-bi-la, adica testabila, adica sa poti cauta dovezi prin care sa o infirmi. Unii inteleg in mod gresit falsificabilitatea: o confunda cu falsitatea. O teorie nu trebuie sa fie falsa pentru a fi stiintifica (hi, hi!) ci sa permita cautarea unor dovezi prin care, eventual, sa se poata demonstra ca este falsa.

Expresia cheie este „a permite cautarea”. Cu alte cuvinte, o teorie stiintifica este astfel formulata incat permite, ofera libertatea, ii da voie celui care are indoieli privind adevarul ei sa-si verifice propriile ganduri. O teorie care nu permite aceasta libertate, care se opune examinarii, care nu poate fi infirmata din start, care nu este deschisa catre eventuale dovezi contrare, nu este o teorie stiintifica. Poate fi o teorie mistica, sau literara, sau filosofica, sau estetica, dar nu este stiintifica. De asemenea, poate pretinde ca este stiintifica, nefiind de fapt, caz in care categoria in care urmeaza sa o plasam este pseudostiinta (daca Freud este, intelectual vorbind, un om mare, atunci sigur este maret, sau grandios, in aceasta zona)

Pentru ca o teorie (sau o afirmatie, ca sa restrang discutia) sa aiba sens, vizand apropierea de adevar prin metode caracterizate de un nivel inalt de siguranta, este necesar sa o putem supune unui test ale carui rezultate posibile sa fie „adevarat” respectiv „fals”. Daca afirmatia nu poate fi respinsa niciodata, cu ajutorul unor dovezi contrare, daca nici macar nu permite imaginarea unor dovezi care sa nu o sprijine, ci sa o contrazica, atunci afirmatia, tehnic vorbind, nu are sens. Evident, ea are sens lingvistic, insa tot asa cum urmatoarea propozitie are sens lingvistic: Ursii polari de la ecuator au decolat direct in centrul pamantului, ieri si, de asemenea, maine. Numeroase afirmatii pseudostiintifice ating aceleasi inaltimi ametitoare ale absurdului insa nu par deloc asa, dimpotriva, au o aura de respectabilitate la care, ma gandesc, si ursii polari din stomacul lui Jules Verne, calatorind 20.000 de leghe pe langa mari, plus cateva balti, ar putea fi sensibili.

Cea mai buna metoda de a falsifica o teorie este de a o pune sa faca predictii. Eu am reusit sa enervez foarte multi oameni, inclusiv apropiati, rugandu-i, aproape cu lacrimi (false) in ochi, sa riste sa prezica ceva, atunci cand au sentimentul ca opereaza cu o teorie personala ingenioasa. Cele mai bune teorii sunt cele care propun predictii foarte riscante si, dupa ce evenimentele se consuma, nu sunt infirmate. Evident, ar putea veni o zi in care predictiile vor fi gresite insa aceasta nu este o drama. In contact cu noile fapte, teoriile se vor schimba. Acesta este punctul tare al stiintei: dispune de un mecanism de autocorectie care ii permite sa evolueze, pastrand contactul cu realitatea. Din aceasta perspectiva, psihoterapiile nefalsificabile care fac un zgomot asurzitor cu pretentiile lor de contact si asumare a realitatii pot concura cu succes la olimpiada ridicolului, competite democratic distribuita pe toate continentele.

Ca sa revin la psihanaliza (pe care o disting de discipolii lui Freud, declarati sau deghizati-am mai spus, cunosc o serie de oameni agreabili si inteligenti din aceasta bransa, aici ma refer la rolul profesional si nu la persoane), poti invita un specialist sa realizeze, in baza cunoasterii de care dispune (sau isi imagineaza asta), o serie de predictii, in mod repetat. Nu referitoare la un singur individ, ci la mai multi! In fond, teoria gravitatiei nu prezice doar caderea libera a unei furculite, ci a tuturor furculitelor si, de asemenea, a lingurilor, linguritelor sau cutitelor (ups, iata sadismul!), asa cum orice copil de 1-2 ani incepe sa banuiasca, spre disperarea parintilor sau bunicilor intrati temporar in rolul de figuri parentale.

Daca ai un astfel de noroc, observa cat de riscante sunt predictiile! Se va casatori X? (acum are 23 de ani) La ce varsta? La 25? La 28? La 31? La 44? Si cu cine? Cu o femeie mai mica decat el? Cu o egala de varsta? Cu un alt barbat? (dar nu in Romania) Cu un transsexual? (exagerez) Si cum va fi, daca va fi, mariajul lui? Cat de fericit pe o scala 0-100? Va face copii? Va divorta? Acestea sunt doar cateva intrebari si deja par prea multe.

Insa exact asta face o teorie puternica. Face predictii numeroase si, cu cat este mai „buna”, cu atat predictiile se adeveresc. Teoriile „slabe” sau „proaste” nu isi asuma astfel de riscuri. Ele explica faptele dupa ce s-au intamplat! (mi-am chinuit cativa studenti de la master numind aceste explicatii post hoc). Dar acesta este cel mai usor lucru din lume, daca ai un nivel minim de inteligenta (IQ 80). Aproape oricine poate gasi explicatii pentru ceva ce s-a intamplat deja (pe principiul „dupa razboi multi viteji se-arata”). Un student mi-a spus odata ca era normal ca tatal lui sa moara de cancer la plamani, din moment ce parintii lui nu comunicau deloc bine, adica aveau dificultati de integrare a elementului subtil „aer” (simbolizat de aerul fizic). Iti vine sa razi sau sa plangi citind asta? Studentul meu, se pare, nu s-a intrebat de ce in alte cupluri cu probleme de comunicare asemanatoare, sau chiar mai grave, barbatii nu dezvolta cancer la plamani ba unii chiar sunt bine-mersi si traiesc mult!

Psihanaliza  sau scolile terapeutice orientate psihodinamic, din punct de vedere teoretic, nu al metodelor de interventie, au dus aceste explicatii (interpretari) la nivel de arta, depasind, de exemplu, astrologia, si ea o campioana a explicatiilor post hoc (roaga un astrolog sa faca o serie de predictii precise macar valabile pentru un singur individ, daca nu pentru mai multi, cum ar fi relevant din punct de vedere statistic; daca ai acest noroc fenomenal si gasesti unul, scrie-mi si mie, deoarece sunt intens preocupat de ce mi se va intampla pe 21 decembrie 2012, cand se termina calendarul maya, dar nu si rezervele de imaginatie ale pseudostiintei).

O teorie buna prezice rezultate specifice si accepta, astfel, riscul de a fi infirmata. Acesta este, cu adevarat, curaj intelectual: sa accepti ca realitatea, sau un cercetator cu un IQ peste 130, iti pot demonstra ca gresesti. Nu este nicio drama, asa avanseaza cunoasterea. Eu cred ca:

Este mai bine sa stii ca gresesti decat sa fii convins ca ai dreptate si sa persisti in eroare.

Imagineaza-ti o persoana care se indreapta cu pasi vioi spre prapastie, in timp ce este sigura ca se indeparteaza de ea. Pentru efectul de vividness, imagineaza-ti aceeasi persoana conducandu-i si pe altii spre prapastie (prin „altii” putem intelege copii, elevi, studenti, prieteni, discipoli, trainees, cetateni, popoare). Incepi sa observi importanta gandirii stiintifice? Incepe sa merite sa intelegi fal-si-fi-ca-bi-li-ta-tea?

Psihanaliza nu este falsificabila, este limpede pentru orice om inteligent lucrul acesta, iar acesta e principalul motiv pentru care nu mai este predata in universitatile serioase, poate cu exceptia Frantei (universitatile se impart pe mai multe categorii, de anul acesta, uimitor, si la noi in tara!). Deoarece explica totul, in mod paradoxal, nu explica nimic. Este periculoasa deoarece creeaza iluzia intelegerii. Insa nu vreau sa nedreptatesc psihanaliza (sau modelele terapeutice intemeiate teoretic pe ea). In aceasta lume extrem de interesanta gandirea irationala de care, recunosc in fata supraeului freudian, sunt fascinat, acopera spatii intinse, de la medicina alternativa si vanatorile moderne de vrajitoare pana la politica externa a simpaticului George Bush, cel care simtea ca „razboiul din Irak este un lucru bun” si nu se sfia sa declare asta.

E natural sa fie asa, avand in vedere cum ne sunt construite creierele si ce probleme au avut de rezolvat stramosii nostri, nu cei de acum 2-3 generatii ci aceia care experimentau pozitia bipeda. Dar la fel de naturale sunt limitarea ei, sau controlul constient, sau atentia superioara pentru a o surprinde in flagrant. De aceea militez pentru gandire critica, scriu articole in acest sens, ii pretuiesc pe cei care fac lucruri asemanatoare, sprijin stiinta deoarece incorporeaza gandirea pe care o gasesc sanatoasa si ma tem, uneori foarte tare, de cei mult prea siguri de adevarul lor, indisponibili sa-si supuna teoriile unui test.

Bazaconiile, superstitiile, certitudinile mistice sau terapeutice (ca sa nu uit de domeniul meu), credintele fara fundament si teoriile care explica totul dar nu prezic nimic ma tin treaz, ma stimuleaza sa le observ, in primul rand la mine, si, uneori, imi ofera doza de umor de care am nevoie pentru a supravietui intr-o lume aleatoare, in care nimic, pe termen foarte lung, nu conteaza dar o serie de lucruri, pe termen scurt, sunt dezirabile, frumoase sau savuroase.

Urmatorul dialog a fost usor diferit in realitate. Ceea ce urmeaza reprezinta o adaptare:

„Ea: Adrian, tu crezi ca am o problema cu autoritatea?

Eu: Ce te-a apucat de-mi pui intrebarea asta? (intrebarea a fost pusa brusc)

Ea: Sunt ingrijorata. Asa mi-a spus un psiholog.

Eu: Si a oferit vreun argument convingator? ”

Vreau sa glosez putin pe aceasta tema. Faimoasa relatie cu autoritatea, lansata in cercurile psihanalitice si ajunsa expresie cu aparente de legitimitate. Daca ai rabdare, sper sa realizezi si tu, cum am inteles si eu cu ceva timp in urma, nota de absurd care o insoteste. Pana una-alta, te intreb si eu:

Ai o problema cu muzica?

Ai o problema cu teatrul?

Ai  problema cu sosetele?

Ai o problema cu ceasurile?

Ai o problema cu lenjeria intima?

Asa cum exista multe feluri de muzica (piese exceptionale respectiv chinuitoare pentru trompa lui Eustache), diferite tipuri de spectacole dramatice (mai bune sau mai proaste, sau chiar ametitor de proaste), sosete care ti se potrivesc si sosete care te strang, nefiind numarul tau, ceasuri care o iau inainte sau raman in urma (apropo, la sugestia unei prietene a blogului, am reluat Alan Lightman, „Visele lui Einstein”, o carticica geniala, o recomand cu putere!), si lenjerie intima..te las pe tine sa operezi cu atribute, in acelasi fel exista multe tipuri de autoritate.

Nu exista un singur fel de autoritate (cu care, eventual, sa ai „o problema”) decat in mintile celor care simplifica excesiv realitatea, deoarece nu pot, nu stiu, nu vor sau se tem sa gandeasca nuantat. Vrei sa ne jucam, un minut, cu nuantele? Ce spui de urmatoarele feluri de autoritate:

Autoritate rigida, autoritate incompetenta, autoritate dogmatica, autoritate flexibila, autoritate dreapta (corecta), autoritate stupida (cu IQ mult sub 100), autoritate paranoida, autoritate isterica, autoritate nevrotica, autoritate validata de rezultate, autoritate vesnic nemultumita, autoritate suportiva, autoritate solemna, autoritate sadica, autoritate monumental de stupida (oh, ma repet, oare de ce?), autoritate libidinoasa, autoritate lipsita de credibilitate, autoritate hranitoare, autoritate putreda (danez-hamletiana), autoritate reciclata, autoritate smechera, autoritate needucata, autoritate inculta, autoritate moderata in judecati, autoritate impulsiva, si tot asa, trebuie sa ma opresc deoarece am si ceva treaba pe ziua de azi.

Ai cumva o problema cu autoritatile stupide, incompetente, nepregatite, inflexibile, depasite de vremurile in care traiesc, etc. etc.? Felicitari! Join the club! (si, pentru echilibru, sper ca respecti si admiri autoritatile care isi merita numele)

Audi A6, din 2004, cu 80.000 de km, la 18.000 E, negociabil. Sau, alta varianta, un Audi A3 din 2007, cu 100.000 de km, 12.000 E. Sunt doar doua oferte, cele care au ramas dupa un proces sever de selectie. Trebuie sa fie Audi deoarece te numesti Andrei sau Andreea si esti sub influenta „name-letter effect” (dar tu nu stii, pentru ca nu mi-ai citit, pana azi, situl).

Ai un buget de 10-20.000 E si vrei neaparat sa cumperi una din cele doua masini. Second-hand, desigur, deoarece nu-ti permiti una noua (ai un credit pe 30 de ani la o casa pe care esti obligat, de disonanta cognitiva, sa o iubesti-insa nici asta nu stii, din motivele deja mentionate). Cum procedezi? Pe care o alegi? Cum faci sa alegi?

Cei doi proprietari, le voi spune A6 si A3, se intrec in a-si lauda propriile autoturisme. Ambii sunt seducatori (se despart de ele, recunosc plini de onestitate, deoarece isi doresc un A7 de 245 CP, din clasa de poluare EURO 5). Probabil, inainte de a decide, te vei consulta si cu un expert. Hai sa numim expertul „autoritate” si sa presupunem ca iti sugereaza (sau te preseaza, intr-o varianta mai primitiva) sa o alegi pe cea din 2007.

Vei cumpara masina fara sa o testezi, doar pentru ca iti spune o autoritate?

Poate ai inteles ce vreau sa-ti transmit. Intr-o situatie practica, asa cum este cea de mai sus, vei gasi normal (sau asa imi imaginez, deoarece am o parere buna despre tine!) sa faci tu insuti cativa kilometri cu masina inainte de a scoate din buzunar salariul de bugetar (lector universitar, cu norma dubla) pe 3 ani. Chiar daca autoritatea iti spune., in baza incontestabilei ei expertize, ca Audi A3 este cea mai buna alegere? Da, chiar in acest caz! Dar stii ce faci tu? Ceva ingrozitor, din unele puncte de vedere:

Pui sub semnul intrebarii concluzia autoritatii.

Felicitari! Poate fara sa stii ca se numeste asa, ai manifestat un atribut al mintilor cu adevarat mature. Ai fost sceptic. Nu ai acceptat cu ochii inchisi opinia autoritatii si, cu atat mai mult, nu ai crezut orbeste afirmatiile lui A6 si A3, cei doi proprietari foarte interesati, de fapt, sa te determine sa cumperi (si le-ai pus si lor o serie de intrebari, punandu-i de cateva ori in situatii dificile).

Poate in acest punct deja te-ai plictisit si te intrebi ce rost are sa scriu despre lucruri atat de simple, usor de inteles si de aplicat de orice persoana cu un IQ de cel putin 80. Ai dreptate, poate iti irosesc timpul! Sunt insa si alte situatii in care poate nu te comporti la fel in relatie cu oameni care incearca sa-ti vanda ceva?

Hei, nu ma refer la masini de spalat, televizoare, carucioare pentru copii(daca ai raspuns la chemarea genelor), detergent sau iaurt. Aici lucrurile sunt destul de clare. Cum procedezi, insa, in relatiile cu oamenii care vor foarte mult sa le cumperi ideile? (adica sa le accepti ideile si sa-ti organizezi viata in functie de ele)

Acolo esti sceptic? De ce n-ai fi? Si in acele cazuri ai de ales! De ce sa alegi orbeste? De ce sa nu pui (multe) intrebari? De ce sa ai atitudinea unui copil de 5 ani pentru care tot ce zboara se mananca? Daca exista o autoritate care iti spune sa faci un lucru sau altul de ce sa nu o chestionezi?

Sunt de acord, e nevoie de curaj daca nu ai fost obisnuit sa faci asta. E ca si cum ai pasi in necunoscut: ce indrazneala (obraznicie), sa pui sub semnul intrebarii ideile unei autoritati! Dar cine vrei sa faca asta in locul tau? Nu este viata ta? Nu sunt banii tai? Nu este timpul tau, cel pe care urmeaza sa-l dedici unui curs, unei activitati, unei scoli, unui proiect? Asa cum nu ai nicio problema sa testezi masina lui A3, nefiind deloc dornic sa arunci pe fereastra 12.000 E, de ce nu ai fi la fel de relaxat cand vine vorba de testarea unor idei? Ti se pare un comportament inteligent sa cumperi o masina dupa ce o testezi si nu gasesti potrivita, intr-un astfel de caz, o atitudine mistica („simt energiile pozitive radiate de aceasta masina”), de ce sa devii, brusc, irational, cand ne mutam intr-o zona mai putin concreta? Teoriile pe care le „cumperi”, ideile dupa care alegi sa traiesti cativa ani (sau toata viata), si ele, in cele din urma, sau chiar de la inceput, se traduc in costuri materiale.

Risti sa-ti irosesti banii, timpul si energia!

Exista lucruri in care crezi deoarece ti le-au spus parintii? Exista actiuni pe care le realizezi deoarece asa ti-au spus profesorii? Te simti intr-un anume fel deoarece un preot (sau o carte sfanta) a stabilit asta pentru tine? Te comporti in anumite feluri deoarece asa te-a instruit maestrul spiritual?

Ce-ar fi sa soliciti niste dovezi? Cum ar fi sa aplici, cu delicatete, desigur, logica?

Imi permit sa avansez si o predictie: cativa din acesti oameni, surprinsi de intrebarile sau indoielile tale, se vor supara! Poate gresesc dar merita sa testezi criteriul pe care ti-l propun: autoritatea dogmatica este iritata de intrebarile curajoase! Si cand spun „iritata” sunt, inca, bland: ar putea face chiar o criza! (conteaza destul de mult daca, pe langa a fi dogmatica, mai este si paranoida sau narcisica-dar pe aceasta tema, alta data)

E riscant, sa nu zici ca nu te-am avertizat! Si numerosi oameni, din motive care, in cele din urma, se reduc  la frica, evita „calatoria cu masina”, inainte de a o cumpara. Scot banii si, dupa un timp, regreta: „nu-mi vine sa cred, oare ce-a fost in capul meu?” (nu ma pot abtine de la un raspuns cinic: „nimic!”). Am motive sa cred ca o parte din responsabilitate o poarta si cultura inauntrul careia traim. Daca am vedea, la tot pasul, inca de mici, copii, tineri si adulti care sunt incurajati sa puna intrebari, care nu sunt pedepsiti pentru ca vor sa testeze afirmatiile, care primesc permisiunea de a intreba autoritatile cum au ajuns la concluziile lor si, mai presus de toate, au prins gustul gandirii independente (adica isi folosesc propriile capete si le place asta!), poate ca lumea in care traim ar fi diferita. Insa daca nu este asa, acum, de ce nu ar putea fi asa maine? De ce sa nu ne crestem copiii si sa ne educam elevii si studentii in acest spirit?

De ce sa nu incurajam libertatea de a gandi?

Priveste cu atentie la autoritatile din jurul tau. Oare ce incearca sa-ti vanda? Ce „masini” ai cumparat deja de la ele si nu ti-a trecut prin cap sa le testezi? Observa, daca te confrunti cu unele dubii, cat sunt de deschise la dialog (si cum, unele, doar mimeaza dialogul). Urmareste daca se enerveaza, daca le-ai devenit antipatic(a), daca incep sa te trateze diferit. Si trage singur(a) concluziile! Insa inainte de a actiona, intr-un fel sau altul, nu uita sa-ti comunici aprecierea sau sa dai un feedback pozitiv persoanelor in pozitii de autoritate care au puterea de a fi flexibile, deschise si democratice. Cine stie, intr-o zi ai putea fi in locul lor!

Am primit pe mail, astazi (nu chiar astazi, articolul e scris in octombrie 2011), o invitatie la o dezbatere in jurul volumului „Cartea rosie” a lui Jung, o dezbatere moderata de H.R.Patapievici. Printre vorbitori se numara si un om pe care il admir (i-am republicat acum cateva zile un articol minunat) desi el crede intr-o versiune sofisticata a lui Mos Craciun pe cand eu nu.  Acum 10 ani, cand inca eram indragostit de Jung, as fi fost prezent cu 30 de minute in avans, pentru a prinde un loc bun. Astazi nu mai imi spune aproape nimic o astfel de invitatie.

Si de ce scriu acest articol? Mi-a placut o fraza in mailul pe care l-am primit. Citez: „Ar putea fi cea mai influenta scriere, nepublicata pana in prezent, din istoria psihologiei”  (Jung a lucrat la aceasta carte aproape 25 de ani). Ar putea fi, desigur, tot asa cum Romania ar putea fi o mare putere economica pe plan mondial iar fratii Costea, transferati de Steaua de la retrogradata Universitatea Craiova, pe sume indecente, ar putea fi doi uriasi carturari.

Dar nu va fi! Am in fata un studiu APA despre cei mai influenti 100 de psihologi. L-am cautat pe Jung in lista celor mai citati 25 de psihologi in jurnalele de specialitate. Nu figureaza! (dar il gasim pe Siggy Freud si nu oriunde ci cocotat pe prima pozitie, urmat de Piaget si Eysenck). Poate in lista celor mai citati 25 de psihologi in textele introductive de specialitate? Off, nici acolo! (Martin Seligman ocupa pozitia nr. 13, de pilda, iar Leon Festinger, parintele disonantei cognitive, locul 19).

Bine, hai sa ne uitam in clasamentul psihoterapiilor (proportia terapeutilor formati in diferite orientari). Ma uit la studiul Prochaska & Norcross, din 2007 (e suficient de recent?). Nu gasesc nicaieri psihoterapia jungiana (sau analitica), in randul psihologilor clinicieni, ceea ce inseamna ca nu reprezinta nici 1% (cat are terapia centrata pe client a lui Rogers-si tot 1% reprezinta si terapia Gestalt, pentru cine crede ca face o mare afacere formandu-se in aceasta directie).

E posibil sa fi fost inclusa in marele curent al orientarii psihodinamice (12%), de unde rezulta ca nu are o identitate proprie (spre disperarea post-mortem a intemeietorului) sau la „altele” (7%). Psihoterapia jungiana, in US sau UK, tari cunoscute pentru pragmatismul lor (si nivelul de trai foarte inalt-oare ar putea exista o legatura?), este o terapie de nisa, probabil tot asa cum Discovery Channel sau Taraf TV (nu vreau sa nedreptatesc pe nimeni!) reprezinta televiziuni de nisa.

A trecut vremea lui Jung, asta vreau sa spun, tot asa cum se stinge, treptat, dar sigur, si gloria interpretarilor psihanalitice. Testul realitatii este aspru! Anima si animus, concepte pe care si eu le-am iubit, nu se articuleaza intr-o teorie care sa poata fi verificata si, la fel de important, sa produca rezultate concrete (asa cum reuseste, de exemplu John Gottman, poate pentru ca se pricepe si la matematica, nu doar la psihologie).

Peste 10 ani de acum incolo, in manualele de psihologie, lui Jung ii va fi alocat si mai putin spatiu (in textbook-ul etalon al lui Scott Lilienfeld, in capitolul consacrat personalitatii, Jung a primit mai putin de o pagina, la fel ca Adler, Horney si Fromm, impreuna). Modelul terapeutic jungian nu va disparea, cred, gratie catorva entuziasti cu scor inalt la „deschiderea catre fantezie”, insa ei nu vor vindeca, probabil, pe nimeni.

Societatea nu sta pe loc (si nici tehnologia!) iar oamenii au nevoie nu de teorii frumoase (sau consolatoare) ci de abordari eficiente, de interventii ancorate in realitate si de strategii sprijinite de dovezi empirice. Aceasta este psihoterapia evidence-based. Pariul meu este ca ea va trece testul timpului in timp ce diversele modele in diferite grade atragatoare, din prezent sau din trecut, vor iesi din competitie.

Da, si in aceasta zona a realitatii opereaza selectia naturala. E nevoie doar sa ne extindem putin orizontul de observatie si sa nu ne lasam amagiti de cantecele de sirena ale psihoterapiilor care promit mult, sunt spectaculoase, uneori chiar par ca obtin rezultate dar, in realitate, nu ofera nimic. In Romania, noi, ca societate, inca nu am atins acel prag al evaluarii critice a acestui tip de serviciu profesional si ma tem chiar ca suntem destul de departe de el (oamenii educati inca nu fac diferenta intre psiholog si psihiatru iar despre cei din zonele rurale, ce-as putea sa mai comentez?).

„Cartea rosie”, cea mai influenta scriere nepublicata din istoria psihologiei? Poate din istoria psihologiei pana in 1940. Dar noi nu mai suntem in 1940! Astazi sunt unii care se uita, la propriu, in capul tau, atunci cand tu te gandesti la baiatul de care esti indragostita, si-ti spun ce arii corticale sunt activate. Astazi exista medicatie antidepresiva relativ eficienta (am multe de comentat pe acest subiect), lucru imposibil pe vremea cand parintele psihologiei analitice (despre care Yalom afirma, negru pe alb, ca si-a exploatat sexual  cateva paciente-nu, nu vom crede aceasta barfa invidioasa sau resentimentara)  trata depresia invatandu-si pacientii sa comunice cu arhetipurile si felicitandu-i pentru ca deseneaza mandale.

Cativa intelectuali de varf se vor intalni nu peste mult timp si vor discuta in jurul unei carti considerate „o premiera editoriala care sincronizeaza psihologia autohtona cu cea europeana” (Dilema Veche). Foarte frumos! Cu diferenta ca nu o sincronizeaza ci o arunca inapoi in timp. Da, este un act cultural recuperator. Insa nu mai mult. Poate cantecul de lebada, in Romania, al unui adevarat erudit (sa-i dam Cezarului ce i se cuvine!), eventual un ganditor influent dar nu un om de stiinta, dornic sa-si testeze teoriile si capabil sa nu cedeze biasului de confirmare pentru a se apropia de adevar.

Construit de Sorin