Arhive pentru categoria: “Cate ceva despre depresie”
Iti vine sa plangi din orice. Te simti obosita si dormi, sau incerci sa dormi, insa nu te poti odihni. Nu-ti place corpul tau desi un cuvant mai potrivit ar fi ca il urasti. Nu mai ai chef de nimic insa esti ingrijorata mai mereu. Mai mult, te simti vinovata fata de „el”.
Cine este „el”? Copilul, desigur! Bebelusul tau. Da, esti proaspata mama si, in plus, te-ai trezit cu ditamai tulburarea psihica: depresie postpartum.
Din 100 de mame 15 vor dezvolta in mod sigur acest tip de depresie (15%). Ea nu trebuie confundata cu psihoza postpartum, cu un risc de 1-2% (credinta ca bebelusul este posedat de diavol si dorinta de a-l ucide). Depresia postpartum se poate extinde chiar mai mult de un an. Este o boala a creierului, nu un esec moral sau efectul unei personalitati inadecvate (nepotrivite pentru rolul parental). Din pacate, simplul fapt de a fi femeie te predispune mai mult la depresie (de orice fel) decat apartenenta la celalalt sex: femeile sunt de doua ori mai predispuse la depresie decat barbatii.
Ce e de facut? Nu vreau sa ma refer in acest articol la ce poti si trebuie sa faci daca te confrunti deja cu aceasta tulburare de dispozitie ci, fidel unui principiu pe care il valorizez, anume ca „este mai bine sa previi decat sa tratezi”, punctez un element foarte important al stilului de viata (pentru care exista deja dovezi experimentale), anume exercitiul fizic inainte de a ramane insarcinata si, de asemenea, in timpul sarcinii.
Femeile aflate intr-o forma fizica buna („being fit”) au o incidenta mai redusa a depresiei. De ce sa te expui in mod irational unui risc real si sa nu incerci sa-l micsorezi? Si este atat de simplu: gaseste-ti timp pentru a realiza exercitii fizice, cel putin 3 zile pe saptamana, in fiecare din acestea cel putin 30-45 de minute!
Da, sa-ti misti fundul, la asta ma refer!
Psihiatrii si psihoterapeutii vor suferi, pentru ca vor avea mai putine paciente de tratat. De aceea am si pentru ei o recomandare, in cazul in care se confrunta cu probleme de dispozitie (anxietate/depresie) ca urmare a scadere clientelei: miscare! Preventiv.
In acest articol voi prezenta simptomele care ii permit unui psiholog clinician sa puna (sau nu) diagnosticul de depresie majora (sau episod depresiv major). In felul acesta vreau sa te ajut sa faci diferenta intre „depresia” din limbajul comun („ieri am fost depresiva toata ziua”) si depresia clinica, asa cum este evaluata in „biblia” tulburarilor mentale, DSM-ul, ajuns acum la editia IV-TR. DSM-V este asteptat in 2013 dar nu se intrevad schimbari semnificative pentru tulburarea depresiva.
Din lista de 9 simptome, pentru a fi siguri de existenta unei depresii majore trebuie sa identificam cel putin 5. Dar mai exista o conditie: oricare ar fi combinatia de 5, cel putin unul din simptome trebuie sa se afle pe lista fie in pozitia (1), fie in pozitia (2). Cu alte cuvinte, exista doua simptome fundamentale (care nu pot lipsi simultan):
- Dispozitie depresiva in cea mai mare parte a zilei (daca subiectul/pacientul nu raporteaza singur aceste stari de tristete, observatiile pertinente facute de cei apropiati sunt la fel de valoroase)
- Interes si placere considerabil scazute (aproape nicio activitate nu mai este perceputa ca fiind placuta sau interesanta)
Aceste doua simptome, ca si restul de sapte (pentru a avea, in total noua), trebuie sa dureze cel putin doua saptamani. Daca stii pe cineva care afirma despre sine ca este depresiv, insa observi ca este interesat de o serie de activitati (in mod natural), se bucura de ele si le cauta in mod activ, poti fi sigur(a) ca nu este. Ar putea avea momente depresive, ca noi toti, ar putea fi intr-o situatie dificila, sau chiar imposibila, dar depresie clinica nu are.
Urmatoarele simptome sunt:
- Pierdere semnificativa in greutate, evident, in afara unei diete (aminteste-ti cand te-a parasit iubitul tau si ti-a disparut apetitul timp de cateva zile, slabind corespunzator)
- Tulburari de somn, anume insomnie (extrem de frecventa) sau hipersomnie (somn excesiv, 10-12 ore)
- Agitatie psihomotorie sau lentoare (faci lucrurile cu incetinitorul si te mobilizezi foarte greu pentru a le realiza, iar adesea chiar renunti sa le mai faci)
- Lipsa de energie si stare cronica de oboseala
- Sentimente de lipsa de valoare (inferioritate) si vinovatie excesiva („totul e din cauza mea”)
- Scaderea capacitatii de concentrare si dificultati enorme de a lua o decizie (inclusiv decizii minore, de zi cu zi)
- Ideatie suicidara recurenta, meditatii constante asupra mortii (nu in sensul spiritual al termenului de meditatie ci in sensul de ganduri repetate, spontane)
Toate aceste simptome, pentru a vorbi de depresie majora, trebuie sa fie separate de tabloul unei tulburari maniaco-depresive, nu trebuie sa fie efectul unei conditii organice si trebuie sa genereze o deteriorare evidenta a functionarii sociale si profesionale. De asemenea, atunci cand sunt asociate cu moartea unei persoane dragi, simptomele sunt mai degraba asociate cu doliul si nu cu depresia clinica (nu ar fi straniu sa pierzi pe cineva foarte important si sa fii trist doar cateva zile si apoi sa-ti reiei viata ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat?).
Cred ca acum poti spune ca esti in posesia unui instrument puternic de diagnosticare a depresiei, astfel incat, daca observi simptomele (5 din 9) la cineva din jurul tau sa-i sugerezi sa apeleze la un specialist (psihiatru sau psihoterapeut) inainte ca depresia sa se adanceasca. Fara sa vreau sa te ametesc, mai merita sa stii ca exista o serie de indicatori non si paraverbali care pot fi folositori pentru diagnostic: voce stinsa, monotona, debit scazut, mimica putin expresiva, plans facil (adica ii dau lacrimile foarte repede), postura garbovita, cu umerii lasati, capul plecat, tinuta vestimentara mai putin ingrijita. Insa acestea nu sunt simptome ci doar indicii.
Insomnia, dispozitia trista, plansul si tulburarile de concentrare sunt cele mai frevente (in 9 cazuri din 10) iar lipsa de reactie la stimuli alta data placuti e primul semn de alerta („nu mai am chef de nimic, nu-mi mai place nimic”). Am spus ca dispui acum de o resursa precisa de identificare si nu m-am referit doar la cei din jur. E valabil si pentru tine.
Un fenomen care m-a impresionat, de-a lungul anilor, la studentii-psihologi (si, ulterior, la absolventi), a fost remarcabila cunoastere a experimentelor clasice din psihologie. Era suficient sa rostesc 1-2 cuvinte cheie si, imediat, cu o expresie entuziasta, imi erau relatate, daca nu experimentele, macar concluziile lor.
Daca nu ma crezi poti incerca si tu cu prietenul tau psiholog (oh, nu mai zic cu formatorul in psihoterapie!). Prezic o rata de succes fenomenala cu Garcia si aversiunea conditionata fata de gust, Mischel si prajiturile, Loftus si falsele amintiri (in special tinerii orientati psihanalitic isi vor aminti fidel cercetarea numitei Elizabeth, pe care o stimez din acelasi motiv pentru care il apreciez si pe Gottman: amandoi au licenta in psihologie si matematica), Muzafer Sherif si Pestera Hotilor, Wertheimer si miscarea aparenta, fara a-i uita, evident, pe Tversky (mort), Kahneman (viu, tocmai a publicat o noua carte formidabila) si victimele lor, dublu incadrate.
In acest context voi povesti, usor stingherit, experimentul lui Coyne din 1976, replicat de Joiner, 1999, McNeil& Arkowitz, 1987, Sacco& Dunn, 1990. Experimentul e foarte simplu:
Un numar de subiecti sunt invitati sa vorbeasca la telefon, 20 de minute, cu o serie de interlocutori. La celalalt capat al firului sunt persoane depresive insa subiectii nu stiu asta (am atras atentia, in repetate randuri, asupra dispozitiilor manipulative, specifice, am impresia, cercetatorilor-pur si simplu nu inteleg cum sunt lasati sa-si duca proiectele diabolice la bun sfarsit, comitetele de etica ce pazesc?). Cum ar veni, tu vorbesti cu un nene 20 de minute, despre ce vreti voi.
Dupa incheierea conversatiei, subiectilor li se masoara dispozitia. Nu simti si tu ca vor fi mai plini de viata, mai increzatori, mai optimisti, mai voiosi, mai dornici sa initieze activitati, adica, intr-un cuvant, mai fericiti?
Vai, nu! Dupa cele 20 de minute de conversatie cu un depresiv subiectii se simteau, in medie, mai anxiosi, mai deprimati si mai ostili decat cei care vorbisera, tot 20 de minute, dar cu persoane care nu sufereau de depresie. De asemenea, dorinta subiectilor de a vorbi si alta data cu partenerii lor nefericiti era mai mica, prin urmare respingerea fata de persoanele depresive era mai mare!
Si asta dupa doar 20 de minute? Oare cum este sa vorbesti nu 20 ci 60 de minute, zilnic? Fireste ca persoanele care se confrunta cu aceasta boala nu au nicio vina pentru reactia pe care o starnesc in cei apropiati (familie, prieteni, colegi). Nu asta incerc sa subliniez. Vreau doar sa privim cu onestitate realitatea: o persoana deprimata tinde sa fie mai putin placuta, starneste uneori ostilitate si respingere in cei din jur si, surpriza, devine si mai deprimata (si un om normal se intristeaza cand observa ca este respins!).
Este sau nu un cerc vicios? Daca parintele, sotia, sotul, unul dintre prieteni (nu si seful, acesta poate suferi fara sa-ti pese) sunt prinsi in ghearele acestei afectiuni, care este cel mai bun raspuns comportamental in cazul tau? Esti mereu alaturi de ei cu riscul de a-ti strica in mod regulat dispozitia? Ii eviti ca sa te protejezi si sa nu ajungi la fel? Sau cauti o cale de mijloc (Siddartha, baiatule, la asta te refereai?) astfel incat nici ei sa nu se simta abandonati dar nici tu sa nu te „incarci” peste pragul tau de toleranta?
Ar mai fi cateva lucruri de spus insa realizez ca ma deprima usor subiectul (hmm, oare de ce?). Asa ca voi lua o pauza. Dar revin!
Coyne, J. C. (1976). Depression and the response of others. Journal of Abnormal Psychology, 85, 186-193.
Co-editor la Screening for Depression in Clinical Settings: An Evidence-Based Review si The Interactional Nature of Depression si co-autor al Father Knows Best: The Use and Abuse of Power in Freud’s Case of Dora and of Relationships in Chronic Illness and Disability.
Azi a fost o zi fara soare (prima dupa foarte mult timp). Si a plouat. Aceasta combinatie meteo m-a inspirat si m-am trezit cu urmatoarea idee: ce-ar fi sa initiez o categorie noua, dedicata depresiei? Nu stiu daca site-ul este vizitat mai mult de femei sau mai mult de barbati (dar am unele banuieli) insa, in prima situatie, articolele despre depresie ar putea fi folositoare deoarece, la femei, probabilitatea de a se confrunta cu o depresie este de doua ori mai mare decat la barbati (Nolen-Hoeksema, in studiile din 2002 si 2003, sugereaza ca o variabila cauzala ar putea fi tendinta mai mare a femeilor de a rumina, adica a analiza la nesfarsit motivele pentru care nu se simt bine).
Insa nu e vorba doar de asta. Organizatia Mondiala a Sanatatii (studiul din 2004 plus cercetarea lui Moussavi din 2007) estimeaza ca, nu peste mult timp, depresia va deveni a doua cauza generatoare de diminuare drastica a calitatii vietii si de moarte prematura in economiile avansate. Altfel spus, daca acum esti relativ tanara, ai sanse mult mai mari sa suferi (si chiar sa mori) din cauza unei depresii in raport cu toate celelalte boli (mai putin afectiunile cardiovasculare).
Aceste estimari sunt nelinistitoare dar si mai amenintatoare sunt datele deja sigure. In Statele Unite si Europa, din 100 de persoane, 17 vor suferi sigur de depresie candva, de-a lungul vietii (Hasin, 2005 si Edwards, 2008). Chiar in acest moment (si in orice alt an) din 100 de persoane 10 sufera de depresie.
Oare ce sa facem? Sa-l rugam pe Dumnezeu sa intervina pentru a ne scapa de aceasta calamitate? Este deja notorie indiferenta lui (poate pentru ca nu exista?) Sa ne imaginam ca un nivel superior de bunastare economica va fi salvator? Cercetarile arata un fenomen straniu: se intampla exact opusul! (voi reveni cu un articol separat) Sa inchidem ochii si sa murmuram, plini de optimism, ca acest lucru nu se va intampla noua sau copiilor nostri? (biasul invulnerabilitatii)
Sau sa fim constienti si sa ne pregatim, invatand sa avem (mai multa) grija de noi?
Nu trebuie sa deschizi aceasta categorie. Nu trebuie nici macar sa vizitezi acest site. Poate ti-ar prinde bine, totusi, sa inveti sa identifici simptomele depresiei. Este posibil ca cineva drag sa sufere de aceasta afectiune si el/ea sa nu-si dea seama. Stii ca unii barbati isi mascheaza depresia consumand alcool? Iar altii fiind violenti? Si altii consumand droguri? Stii ca o femeie, pentru a fi depresiva, nu trebuie neaparat sa nu se mai dea jos din pat (simptom foarte evident) ci ar putea sa-ti vorbeasca la infinit despre necazurile, problemele si frustrarile ei? (conditie necesara dar nu suficienta)
In SUA depresia a devenit ceva atat de obisnuit pentru psihoterapeuti incat, in limbajul lor colocvial, este numita „the common cold”. Insa psihoterapia nu vindeca depresia! Nu exista nicio forma de psihoterapie testata empiric (nu ma refer la scolile arogante care refuza sa se supuna cercetarii, pe principiul „eu sunt un tip foarte inteligent si nu e necesar sa ma testezi tu cu WAIS-IV”) care sa elimine complet posibilitatea recaderii. Uneori simptomele depresive sunt eliminate in proportie de 80-90%, asta inseamna cu o rata de succes extraordinara, insa a fi „simptom-free” nu e totuna cu a fi vindecat. Terapeutii onesti le spun asta clientilor lor (iar terapeutii mediocri nu detin aceasta cunoastere)
In raport cu anii ’50, in zilele noastre depresia este de 10 ori mai frecventa. Iar asta in conditiile in care GDP-ul (produsul national brut) a crescut foarte mult (cetatenii tarilor din economiile avansate, in medie, sunt mult mai bogati). Acum mai bine de 50 de ani primul episod depresiv era experimentat la 30 de ani. Azi depresia loveste la 15 ani (un motiv in plus pentru a-i trata cu intelegere pe adolescenti).
Formele moderate de depresie, numite si depresii normale, au devenit, in zilele noastre obisnuite. Insa a fi trist 2-3 zile nu este echivalent cu a fi depresiv. Ma voi referi la aceste clasificari (depresii usoare, moderate, severe) in viitor. Poate le vei gasi utile. De asemenea, ai putea aprecia unele informatii despre suicid (daca esti specialist ai asistat vreodata un client cu tentativa de sinucidere la activ? Sau, pentru a fi si mai provocator, iti doresti astfel de clienti/pacienti?). Rata de suicid in randul persoanelor cu depresie majora este de 3,4%. Asta inseamna ca cei mai multi nu se sinucid dar aproape toti se gandesc la asta. Pentru a trece la actiune mai este nevoie de un element esential. Ghici care este!
Nu vreau, pe de alta parte, ca lectura acestor articole sa fie, prin ea insasi, depresiva. In masura timpului disponibil, voi insera si cateva recomandari. Nu e o veste prea buna sa stii ca te-ai nascut cu o inclinatie depresiva insa e o veste grozava sa stii ca poti face foarte multe lucruri pentru a nu-i permite sa-ti domine viata.
|
