Arhive pentru categoria: “Biasuri”

Edward Titchner a fost profesorul lui Cornel. Adica…iarta-ma, sunt influentat de traficul de pe podul Grozavesti, inaugurat recent, am voit a spune ca a fost profesor la Cornell (Cornell University, joaca in Ivy League si locuieste in Itaca, de fapt Ithaca, pentru a nu-i induce in eroare pe studentii la stomatologie greci, aflati in tara noastra si renumiti pentru felul in care isi promoveaza examenele-cat crezi ca este spaga pentru a deveni asistent la aceasta facultate?). Acolo a creat cel mai larg program doctoral al timpului (a murit in 1927, an in care s-a deschis prima linie de metrou in Tokio, informatie necesara pentru a evalua avansul Japoniei fata de Romanica) si tot acolo, una din studentele lui, Margaret Washburn, a devenit prima femeie doctor in psihologie din istoria omenirii (de ce am sentimentul dureros, cvasi-feminist, ca nu ai aflat lucrul acesta la cursul de istoria psihologiei?)

Eddy e cunoscut pentru contributia pe care a adus-o la structuralism (a nu se confunda cu functionalismul, opera lui Bill-diminutivul dulce de la William James, cel care a spus despre psihologie ca ar fi a nasty little subject) dar eu scriu azi despre el, omagiindu-l, pentru o maxima nascuta in mintea lui de introspectionist:

„Psychologists should know all the theories, love a few but wed none”

Imagineaza-ti satisfactia mea, cand am citit asta! ( prefer uniunea consensuala casatoriei si divortul sanatos unui mariaj trucat, despre care toata lumea stie ca e un esec dar nimeni nu indrazneste sa o spuna) De ce nu ar fi la fel si in lumea ideilor? Asa e, prietene decedat din si mai decedata zodie a Capricornului (11.01.1867), poate fara sa stii ai atras atentia asupra celui mai mare pericol pentru oamenii interesati de cunoastere. Da, la biasul de confirmare (despre care nu mi-a vorbit nimeni, niciodata, in cele 2 facultati pe care le-am facut) ma refer.

Nu trebuie sa fii cercetator pentru a tine cont de sfatul de mai sus. Si tu ai teorii personale despre relatia  splendida cu prietenul tau, despre mutarea echipei Steaua la Mogosoaia sau despre efectul eclipselor de Luna asupra ovulatiei zeitei Tripura Sundari. Biasul de confirmare ne intuneca mintile si ne determina sa vedem ceea ce ne dorim sa vedem.

Iubeste o teorie dar nu te casatori cu ea, vibrez de placere cand citesc asta (cu intarziere tardiva, pot sa spun asa?). Cu cat esti mai „casatorit”, adica mai identificat, cu atat iti va fi mai dificil sa accepti unde anume nu functioneaza, unde sunt posibile explicatii alternative si, mai ales, in ce fel iti acopera nestiinta sau iti materializeaza fanteziile.

A fi prea tare identificat („casatorit”) cu propriile tale idei se poate dovedi, pe termen lung, chiar periculos, deoarece atunci cand vei fi confruntat cu dovezi nu te vei putea desparti de ele („divortul” este anevoios) si e posibil, cred, nici sa nu mai incerci, pentru a-ti salva imaginea sociala. O teorie indelung intretinuta si hranita (cu dovezi putine sau cu unele numeroase, insa doar anecdotice-faimoasele studii de caz din psihanaliza si toate scolile aparute ca ciupercile dupa ploaia psihodinamica) devine o parte din tine si a renunta la ea e ca si cum ai renunta la o mana (sau sa zic un ovar, un ochi, un coleus?). De ce sa te mutilezi? Nu vrei sa ramai intreg?

Biasul de confirmare ne pacaleste pe toti, in fiecare zi. Ceea ce ii deosebeste pe oamenii cu o atitudine stiintifica de ceilalti oameni este ca primii au invatat sa se protejeze de acest virus inspaimantator (si invizibil, ca orice virus). Mi se pare nobil sa refuzi sa te folosesti de erorile care lucreaza in favoarea ta (adica iti sustin credintele). Dar nimeni nu poate face asta daca ramane inconstient. „Casatoria” cu o teorie, ipoteza sau credinta ne inchide cognitiv, ne izoleaza si ne trimite intr-o lume schizoida, in care lucrurile sunt asa pentru vrem noi sa fie asa.

A iubi o teorie fara a te „casatori” cu ea este un fel de a ramane disponibil pentru alte teorii, mai intemeiate, mai simple, mai puternice. De ce sa te rupi de apa cea vie a cunoasterii? De ce sa nu pastrezi mintea deschisa? De ce sa cauti mereu dovezile care sustin teoria ta in timp ce, poftim premiul pentru paradox, sustii ca esti o persoana fara orgolii intelectuale? (scurta pauza de distractie)

Chiar si psihologii din lumea universitara americana (in fata careia ma inclin) sunt inclinati, in procedura de peer-review, sa recomande pentru publicare un articol aflat in armonie cu teoria pe care o prefera (vezi studiul lui Mahoney, 1977, Publication prejudices: An experimental study of confirmatory bias in the peer-review system). A gresi este omeneste, bineinteles, dar a persista in greseala, mai ales cand esti avertizat, este, cum sa spun, satinic! (am gresit o litera, cred, din cauza unei interferente pe o arie corticala-le gyrus diabolique cingulaire)

Am mai scris despre biasul de confirmare, anul trecut si, daca nu ai citit articolul acela (te scutesc de cautari prin jungla amazoniana a blogului meu) il voi relua. Insa pana atunci poti parcurge urmatoarea explicatie:

Tu crezi ca toate lebedele sunt albe. Asta este teoria ta. Asta le spui copiilor tai (operatie care nu se numeste ‚indoctrinare’ ) sau elevilor/studentilor tai, daca se intampla sa fii profesor. Nu esti o persoana dogmatica (sa crezi in absenta dovezilor) si incepi sa-ti verifici teoria. Cum? Ce intrebari proaste pun si eu! Cautand lebede albe, normal.

„Cauta si vei gasi!”, oare ce intelept din vechime spunea asta? (doar un eretic de teapa mea ar putea gandi ca si el era prizonierul biasului de confirmare, fiind un baiat cu testicule si nevoie de somn prin gradini, deci om) Cauti lebede albe, gasesti lebede albe, teoria este confirmata, prin urmare este corecta. Bravo, Patratica! (urme in prezent ale desenelor animate din timpurile socialismului multilateral dezvoltat, curatate de stereotipurile de gen).

Ti-ai demonstrat teoria: ai spus ca lebedele sunt albe si ai gasit lebede albe. Ce poate fi mai logic decat atat? Ce te faci insa daca, in cautarile tale, ai dat si peste o lebada neagra pe care, orbit de propria ta credinta, nu ai vazut-o? Iti dai seama, e posibil sa dedici energie si ani din viata ta unei teorii gresite din start! Ai vrea ca peste 10 ani sa vina cineva sa-ti spuna „uite, frate, o lebada neagra”? Cine iti va da inapoi acei ani din viata ta petrecuti in iluzie? E ca si cum te casatoresti cu cineva fiind „indragostita” si abia peste 10 ani realizezi ca nu va potriviti, ca va chinuiti unul pe altul, ca ati fost incompatibili inca de la inceput dar ai refuzat sa vezi asta. Nu ai mai multa consideratie pentru viata ta?

Si atunci, ce e de facut? De ce sa astepti momentul apocaliptic al intalnirii cu o lebada neagra? Nu este mai intelept sa o cauti tu? Asta inseamna sa lupti cu biasul de confirmare. Construieste studiile experimentale astfel incat sa-ti maximizezi sansele nu de a-ti confirma teoria ci de a o infirma! Este ceva extrem de contraintuitiv. E ca si cum esti convinsa ca sotul tau te insala si cauti dovezi din care sa rezulte ca iti este fidel (ceea ce poate presupune, nu-i asa, si sa-i umbli in telefon, in serviciulacestei cauze nobile).

Cauta o lebada neagra pentru a nu irosi ani importanti din viata ta in „mariajul” cu o teorie perdanta. Daca nu este corecta, teoria oricum nu va trece testul timpului. Totusi, de ce sa astepti? Numai pentru ca esti o persoana ambitioasa? Sau plina de (o nerecunoscuta) vanitate? Faptul ca ai gasit pana azi 10.000 de lebede albe nu anuleaza posibilitatea de a da, la un moment dat, peste una neagra (nu le numar pe cele pe care le-ai intalnit dar nu le-ai „vazut”-vezi si articolul despre gorile).

Teoriile construite astfel incat sa nu se poata dovedi ca sunt gresite (nefalsificabile, acesta este termenul tehnic) nu au nicio valoare, indiferent cati oameni le imbratiseaza, scriu despre ele la edituri prestigioase, apar la televizor sau le predica prin tot felul de spatii, de la cele religioase pana la cele academice). De aici nu rezulta ca nu servesc unor nevoi psihologice. Nicidecum! Deoarece realitatea are aspecte insuportabile noi, oamenii, avem nevoie sa fim mintiti! Unele teorii sunt numai bune pentru asa ceva.

Doar cei care iubesc adevarul si sunt gata sa sacrifice confortul emotional pentru a se apropia de el (asa cum misticul vrea sa-l intalneasca pe zeul invizibil) si-ar putea dori sa iasa de sub vraja biasului de confirmare. Daca partenerul tau te insala, tu ai vrea sa stii asta? Ai spus „da”? Ok, probabil esti o femeie care iubeste adevarul (cel putin in relatiile personale). Asa sunt oamenii de stiinta, la modul ideal. Vor sa stie daca propriile lor minti ii insala. Si au construit sisteme de protectie. Cauta lebede negre. Si sufera cand le gasesc, fiind oameni.

Fie Jeni! (nu te speria, sunt reziduuri dintr-o alta viata, populata cu inceputuri de tipul „fie o functie f(x)” sau „fie o dreapta d”). Ii spun Jeni, ca sa sune mai neaos, dar in realitate a fost Jen (numele unei femei din experimentul lui Ed Diener-de retinut, Jen este un personaj fictiv).

Toata viata Jeni a fost foarte fericita. Prin „toata viata” intelegem 30 de ani (sau 60, in experimentul cu alt grup de subiecti). Nu a fost casatorita, nu a avut copii, a muncit cu placere, a calatorit, s-a bucurat de relatii minunate de prietenie. Ah, si a murit brusc, la 30 de ani (respectiv la 60), intr-un accident oribil.

Intrebare (si pentru tine): Cat de dezirabila iti pare a fi intreaga viata a lui Jeni, evaluata global?

Si a doua, daca ma pot baza pe bunavointa ta: Cat de multa fericire sau nefericire crezi ca a experimentat Jeni de-a lungul vietii? Daca doresti un ajutor la prima, intreaba-te daca tu ai dori sa traiesti o astfel de viata sau daca este o viata pe care o doresti pentru copilul tau!

Si acum rezultatele:

In ceea ce se cheama „between-subjects experiment” (subiecti diferiti expusi la versiuni diferite) dublarea vietii lui Jeni (de la 30 la 60) nu a influentat in niun fel dezirabilitatea vietii. Adica, lunga sau scurta, viata ei a fost evaluata ca fiind la fel de dezirabila (La fel ti se pare si tie? Nu conteaza lungimea vietii? „Prefer sa traiesc clipa?”). Nici judecatile participantilor la experiment referitoare la gradul de (ne)fericire nu au fost diferite.

Vrei sa meditezi putin la ele? Nu ti se par un pic ciudate? Oare 30 de ani de fericire sunt identici cu 60 de ani de fericire? E acelasi lucru sa mergi in concediu (zilele acestea, in Maldive sau Seychelles) 3 zile respectiv 6 zile, 12 zile sau chiar 3 saptamani? (pe banii companiei, emotionata de eforturile tale profesionale)

Sau hai sa ne gandim invers: e acelasi lucru ca o durere de masea sa te tina o zi respectiv trei zile? Sa ai un cos dezgustator pe fata 3 zile respectiv 3 saptamani? Sa fii prinsa intr-un travaliu (de nastere, nu de doliu) cateva ore respectiv cateva zile? Ah, probabil subiectii lui Diener erau tineri si neexperimentati (sau studenti americani drogati, la ce altceva ne putem astepta?). Insa acelasi pattern al raspunsurilor a aparut la prietenii lor mai in varsta si la parintii lor.

Si nu am terminat. Experimentul mai are o parte. Dar si maine este o zi. Desi absurditatea mintilor noastre nu are nevoie de calendar.

End Effects of Rated Life Quality: The James Dean Effect

Ed Diener, Derrick Wirtz and Shigehiro Oishi

Psychological Science
Vol. 12, No. 2 (Mar., 2001), pp. 124-128
(article consists of 5 pages)

Published by: Sage Publications, Inc. on behalf of the Association for Psychological Science

 

 

 

Am publicat articolul urmator, initial, pe alt site si, dupa doar doua zile, l-am sters (deoarece contine cateva lucruri periculoase). Dar nu ma lasa inima si, iata, il re-public aici, cu riscul de a falimenta piata imobiliara. Mentionez doar ca ancorarea este un efect de priming iar priming-ul este studiat de mai bine de 30 de ani. Vedeta incontestabila este John Bargh, autorul unor experimente minunate.

Gandhi a trait aproape 80 de ani. Cineva care nu detine aceasta informatie si care este invitat frumos sa estimeze varsta lui Gandhi, fiind, mai intai, obligat sa ia in considerare un numar fie mic (35, poate parea plauzibil, te gandesti ca nici Iisus nu a trait mai mult), fie mare (144, acesta fiind deja absurd, oricat de puternic ar fi arhetipul yoghinului indian longeviv), este inclinat, inconstient, sa nu se departeze foarte mult de cele doua ancore (35 respectiv 144). Daca ai facut experimentul sugerat, probabil te-ai convins. Tversky si Kahneman l-au facut in mod sigur si au scris si o carte.

Dar ce este, in definitiv, o ancora? (a nu se confunda cu termenul similar din pseudostiinta NLP). Este o valoare particulara activata in mintea cuiva care este rugat (sau trebuie) sa estimeze o cantitate necunoscuta (varsta lui Gandhi, in exemplul citat). Iar efectul de ancorare nu e nimic altceva decat tendinta automata de a avansa o estimare apropiata de numarul initial. Nota bene, acest efect persista si in cazul celor care sunt constienti de el (noi doi?). Este nevoie de un efort cognitiv suplimentar pentru a-i rezista.

Imagineaza-ti ca vrei sa cumperi un apartament cu doua camere in cartierul Primaverii. Crezi ca vei evalua calitatea betonului si a armaturilor? Crezi ca vei face un calcul de rezistenta a materialelor si vei cere documentele tehnice folosite in momentul construirii casei sau blocului? Nu, negocierea incepe de la pretul fixat de vanzator. Sa zicem 120.000 de euro.

Ai innebunit, vrei sa dai 120.000 pe un banal apartament cu doua camere, fie el si in Primaverii? (vecin cu Ion Iliescu, steaua polara a politicii romanesti) Fireste, nu vei da 120.000, nu ti-a luat Dumnezeu (baiatu’ cu rezidenta celesta) mintile, insa undeva pe la 110.000, poate chiar 105.000, speri sa reusesti sa il scoti.

In realitate, apartamentul respectiv e posibil sa nu valoreze mai mult de 70.000, cu zona cu tot, insa lucrul acesta nu mai conteaza pentru creierul tau ancorat deja de numarul initial (120.000). De aici vei negocia in jos si te astepti sa fii fericit daca reusesti sa cobori pretul cu 10-15.000 de euro. La finalul tranzactiei avem doi oameni multumiti: cel care a vandut casa cu mai mult decat stie, in sinea lui, ca valoreaza si cel care a cumparat casa, tu, cu mult mai putin decat iti fusese cerut dintru inceput.

Se intampla tot timpul! Daca nu as fi pasionat de multiplele moduri in care mintile noastre sunt inselate si se autoinsala, activitate inalt consumatoare de timp, as intra chiar maine intr-o afacere cu imobiliare si in cativa ani, doar folosind efectul de ancorare, nu mai zic alte 10 tehnici de manipulare, cred ca as strange o avere frumusica. In paranteza fie spus, daca un absolvent de psihologie care nu si-a pierdut vremea la facultate cu materii putin relevante pentru viata reala renunta, cel putin pentru un timp, la valorile morale (pactul cu Mefistofel), nu vad cum nu si-ar putea asigura un trai confortabil nu doar pentru el ci si pentru urmatoarele generatii din familia lui, exploatand fara scrupule biasurile mintii umane (noroc, totusi, ca romanii e cinstiti).

Avem nevoie de un reper la care sa ne raportam si cel care ne vinde ceva, chiar fara a intelege aceste mecanisme, este gata sa il ofere (sigur ca exista modalitati de a contracara o ancora insa nu-ti imaginezi ca le voi face publice, iar in cazul in care vrei sa platesti pentru ele te informez ca sedinta de o ora costa 1.000 RON, negociabil). Nu ne descurcam prea bine in vid. Cautam ceva fix, ceva la care sa ne raportam. Mintea umana nu suporta incertitudinea (deoarece este asociata cu moartea: „Frate, ce-o fi aratarea asta care se apropie de noi?”-cel care a stabilit foarte repede ca e un tigru flamand, chiar daca l-a confundat cu o oaie avangardista, a scapat cu viata si a transmis genele mai departe in timp ce colegul lui de vanatoare, cu un nivel inalt de toleranta la incertitudine („Stau pe loc si ma dumiresc eu pana la urma!”) a sfarsit intre coltii fiarei si genele lui nu au ajuns pana la noi).

Ancora ne ofera un reper. Pentru creierul nostru primitiv nu conteaza ca e un reper neverosimil, exagerat sau absurd. Il ia de bun si incepe sa se adapteze la el: iubita ta iti spune ca isi doreste foarte mult un Louis Vuitton de 700 de euro iar tu, ei bine, nu esti atat de fraier incat sa-i cumperi geanta respectiva dar ti se pare ca iti pastrezi imaginea de gentleman daca ii oferi, in schimb, o alta de 450-500 de euro. Maiculita, e doar o geanta, cum sa dai mai mult de un salariu mediu brut pe economie (in Romania) pe asa ceva?

De fiecare data cand ti se cere sau iti propui tu sa estimezi ceva sau sa prezici un eveniment incearca sa-ti dai seama care este ancora care te ghideaza din adancurile mintii tale,eventual plantata cu dibacie acolo de un personaj care incarneaza principiile morale. Insa nu vreau sa fiu nedrept: o serie de ancore sunt interne in sensul de a fi autogenerate. Da, si eu si tu luam decizii raportandu-ne la ele. Cu toate acestea, macar din cand in cand, ar fi de folos sa ne cercetam, si poate sa ne revizuim, vechile ancore, pentru a alinia mai bine deciziile din prezent la realitate.

Ps Iti jur pe ce am mai scump (?) ca numarul mare de vizite afisat pe blog nu reprezinta o ancora ci o numaratoare corecta. E drept, as fi putut alege sa afisez numarul lunar de vizitatori unici, dar acela nu depaseste cateva mii, adica o cifra deloc impresionanta (cu timpul il vei uita pe „deloc”, deoarece mintea ta nu e obisnuita cu negatii-iar ce fac acum nu reprezinta o sugestie!)

Daniel Kahneman, Amos Tversky and Paul Slovic, eds. (1982) Judgment under Uncertainty: Heuristics & Biases. Cambridge, UK, Cambridge University Press

La pranz: 120 de grame piure de legume diluat cu lapte si, ca desert, la alegere, compot de fructe sau fruct copt zdrobit. Meniul unui bebelus de 4 luni. Simti deja un fior de placere?  (well, you’re hooked!) Sa schimbam registrul: 600.000 de copii (nu neaparat bebelusi) in fiecare an. Ce-i cu ei, nu au suficient dovlecel sau spanac la dispozitie? Unii nu au, intr-adevar (frigiderul tau este plin dupa ultima expeditie la Carrefour?), insa nu la asta vreau sa ma refer.

600 000 de copii mor anual din cauza unui anumit virus.

Se numeste rotavirus si genereaza gastroenterita virala (a nu se confunda cu gastroenterita care dispare in 3 zile). Copiii mor. Mamele lor se roaga la zeii locali (in functie de religie, asta vreau sa spun) insa zeii nu intervin. Poate pentru ca sunt surzi? (zei cu handicap auditiv, ti-ar fi trecut prin cap?) Sau sunt nepasatori? Sau sunt cruzi? Sau, ipoteze mea favorita, nu exista? Cert este ca zeii nu fac nimic dar oamenii au unele idei (probabil pentru ca nu-si irosesc energia in dialoguri fanteziste)

Un astfel de om este Paul Offit. El a lucrat 25 de ani pentru a pune la punct un vaccin sigur impotriva rotavirusului. A reusit! (l-au ajutat Fred Clark si Stanley Plotkin-Iisus din Nazareth nu este mentionat) U.S. Food and Drug Administration a aprobat, in 2006, includerea vaccinului in programul recomandat pentru americani. RotaTeq salveaza, in fiecare zi, sute de vieti.

Iti vine sa crezi ca Offit primeste scrisori de amenintare si este numit „terorist”? Da, asa se intampla, insa nu pentru minunata lui realizare medicala. Ci pentru altceva: in 2008 a publicat si el, acolo, o carte, la Columbia University Press (Autism’s False Prophets:Bad Science, Risky Medicine and a Search for a Cure)

Ce l-o fi apucat? Hai sa-ti povestesc (daca ai o cunostinta cu un copil autist ii poti trimite un link): intre 1993 si 2003 statisticile americane au revelat o crestere cu 653% a ratelor de autism din intreaga tara. In statul Wisconsin procentul iti taie respiratia: 15.117% (Rust, 2006, Autism Epidemic Doubted). Exact: epidemie de autism!

Inainte de anii ’90, prevalenta autismului  infantil era in jur de 1 la 2500 de copii (autismul este diagnosticat in jurul varstei de 2 ani). Acum estimarile sunt in zona lui 1 din 150! (esti cumva la maternitate si poti numara 150 de bebelusi? Unul sigur va fi autist, daca e sa credem aceste cifre) Cum e posibil asa ceva? Se intampla ceva extrem de grav in America? (nu doar acolo, evident) Zeul ne trimite unul din avertismentele lui nevrotice?

Oamenii aveau nevoie de explicatii (in primul rand parintii acestor copii). Si o astfel de explicatie s-a conturat, dupa aparitia unui studiu in prestigioasa revista Lancet (Wakefield, 1998, Ileal lymphoid nodular hyperplasia, non-specific colitis, and regressive development disorder in children). Studiul parea sa demonstreze o legatura intre autism si vaccinurile de imunizare (tocmai ti-ai vaccinat copilul impotriva rujeolei? Fii atenta, e posibil sa devina autist!) Vaccinurile contineau tiomersal. Unul din constituentii acestui conservant este mercurul, despre care sa stie ca produce, in anumite doze, tulburari neurologice. Presa a popularizat imediat acest articol iar parintii au avut sentimentul ca, in sfarist, inteleg de ce li s-au imbolnavit copiii.

Think about it: copilul tau are in jur de 2 ani si trebuie sa-i faci ROR-ul (rujeola, oreion, rubeola, pentru vizitatorii mai tineri). Esti un parinte responsabil, faci asta si constati, ulterior, la un control de rutina, ca fiinta la care tii probabil cel mai mult primeste un diagnostic dramatic (multi autisti nu pot stabili relatii afective cu ceilalti) Este imposibil sa nu faci legatura intre cele 2 evenimente. Si care este urmatorul pas? Militezi pentru eliminarea tiomersalului. Poate chiar iti sfatuiesti prietenii sa nu-si mai vaccineze copiii (in foarte civilizata Anglie, ratele de vaccinare au scazut de la 92% la 73%, conform unui studiu din 2008 aparut in Pediatrics-rezultatul? O epidemie brusca de rujeola)

Obama, aflat in campanie prezidentiala, nu putea ramane indiferent: „Unii oameni, inclusiv eu, suspecteaza o legatura intre autism si vaccinuri”. Ei, daca ti-ai facut o idee despre emotia publica din jurul cauzelor autismului, imagineaza-ti cum e sa vina cineva (Offit e.g.), sa spuna ca avem de-a face cu un caz tipic de corelatie iluzorie (studiul lui Wakefield a fost realizat doar pe 12 copii si nu a fost replicat!) si sa prezica o epidemie de rujeola (profetie implinita, imediat)!

Tu nu i-ai trimite un mail furios? Poate chiar l-ai ameninta cu moartea, privindu-ti copilul captiv miscarilor stereotipe si repetitive (tipice pentru autism) si gandindu-te la milioane de alti copii care ar putea ajunge asa daca se vaccineaza?

Totusi, studiile aratau ca desi rata vaccinarilor era constanta sau chiar scadea, rata autismului continua sa creasca. Ce rezulta de aici, folosind o doza nepericuloasa de logica? Guvernul danez a mers pana acolo incat a interzis vaccinurile care contineau tiomersal. Ce crezi ca s-a intamplat cu rata autismului? A scazut, nu-i asa? Nu, a crescut in continuare! Offit a avut dreptate si sute de mii de oameni s-au inselat: nu exista nicio dovada puternica pentru o legatura intre vaccinuri si autism! Daca exista un efect al vaccinurilor, acesta este extraordinar de mic, practic indetectabil.

Corelatii iluzorii. Sunt peste tot!

Cineva trebuie sa ne invete sa ne protejam de ele. Dar cine naiba sa faca asta? Cand mizele sunt mari (sanatatea copiilor) se poate ajunge destul de departe: daca ai fi Offit, dupa ce ti-ai dedicat viata salvarii vietilor prichindeilor, nu ar fi prea placut sa primesti un telefon in care ti se spune ca baietelul tau urmeaza sa fie calcat cu masina (si asta, eventual, saptamanal).

Cu toate acestea, numarul enorm de cazuri de autism, in comparatie cu anii anteriori lui 1990, este o realitate. Sa tragem concluzia ca este vorba, intr-adevar, de o epidemie? Ne pedepseste Dumnezeu pentru stilul de viata decadent?  Ingerul Gabriel, luptandu-se cu o imaginatie specifica galinaceelor, ne atrage atentia asupra lacomiei (corporatiste) si egocentrismului? Autismul nu apare, oricat de anti-dogmatici am fi, din senin (si nici macar de la nivel cuantic).

Si atunci, care sunt cauzele acestei explozii? De ce auzim tot mai des de copii autisti? Exista raspunsuri rationale, fireste. Nu le dau eu, aici, dar te poti documenta:

Gernsbacher, 2005, Three reasons not to believe in an autism epidemic, articol aparut in Current Directions in Psychological Science, 14, 55-58

Pe un alt site am scris, candva, un articol despre telepatie si ceea ce ar putea fi o interpretare nesuferita sau chiar ostila. Cu toate acestea, rationala. Tu esti o persoana rationala? De exemplu, maine dimineata, plecand spre multinationala care iti mananca zilele (si noptile, uneori), ai fi de acord sa astepti autobuzul care merge in directia opusa? Si nu pentru ca vrei sa nu ajungi ci, dimpotriva, pentru ca vrei sa fii punctual(a). Da, asta ar fi o actiune irationala. Stiu ca nu te vei comporta astfel. Prin urmare, exista sanse mari sa intelegi articolul urmator:

Imi doresc foarte tare sa existe telepatie, adica un tip de comunicare nemediata de hartie,fire sau unde electromagnetice. Multi ani am crezut ca exista iar acum am dubii serioase. Fiind, insa, o natura optimista, inca mai cred ca este posibil, mai ales atunci cand uit de matematica si de calculul probabilitatilor.

Ma indrept spre telefon sa o sun pe prietena mea X si, uimitor, exact in acel moment sunt sunat de ea (si nu sunt indragostit de ea, altfel aceste cazuri ar fi, nu-i asa, mult mai dese). Cine s-ar putea indoi, in aceasta situatie, de comunicarea telepatica dintre noi? Ei bine, acela sunt eu (ea nu, fiind o persoana, cum sa zic frumos, mult mai intuitiva).

Nu ti se intampla si tie? (cu prietenii si rudele, vreau sa spun, probabil cu dusmanii nu porti conversatii periodice via smartphone) Nu e aceasta o dovada a existentei unui nivel subtil de comunicare? Nu este, imi pare rau (desi as vrea sa fie). Poti verifica usor:

Gandeste-te la toate situatiile in care te-ai apropiat de telefon pentru a suna pe cineva (nu doar pe X) si acel cineva nu te-a sunat exact in acelasi timp. Nu cumva sunt mai multe? Poate chiar…foarte multe? Si atunci, daca la un numar asa de mare de evenimente se intampla uneori si situatiile de mai sus nu putem spune ca ne-am putea astepta la ele? Cu alte cuvinte, daca iti extinzi atentia la multimea evenimentelor („a intentiona sa suni pe cineva”) si nu te limitezi la un caz izolat, ai putea remarca transformarea miraculoasa a comunicarii misterioase (la nivel cuantic, desigur) intr-un caz simplu (si plictisitor) de coincidenta statistica.

Suntem pacaliti de propriile inclinatii mentale. Vreau sa spun ca avem tendinta puternica de a uita non-evenimentele (ceea ce nu s-a intamplat: m-am apropiat de telefon pentru a-l suna pe Y si Y nu m-a sunat in acelasi timp) si de a ne aminti cazurile favorabile. Se numeste perceptie selectiva si suntem cu totii sub influenta ei (dar nu stim, majoritatea dintre noi, ca exista, adica nu suntem constienti de ea). Rezultatul: incepem sa traim intr-o realitate personala, in care lucrurile nu sunt asa cum sunt ci asa cum credem, ne place sau ne asteptam sa fie.

Inca nu ma crezi? (de fapt, nu pe mine ci calculul probabilistic) Iti propun un experiment: gandeste-te intens, cat de mult vrei (si 10 ore, daca ai timp) la o persoana cu care nu ai vorbit pana acum la telefon, apoi ridica-te de pe scaun (din pozitia de meditatie) si indreapta-te spre telefon. Repeta acest exercitiu de cate ori vrei. Iar in clipa in care persoana respectiva te suna, inainte de a-i forma numarul, da-mi si mie de stire. Poti fi sigur ca, exact in acea clipa, ma gandeam la tine.  Cu admiratie.

Construit de Sorin