Buenos Aires, dar mai intai Sankt Petersburg

Imi place sa fiu profesor. Imi plac intrebarile. Sigur, sunt intrebari care ma prind pe picior gresit, adica nu stiu sa raspund. Am invatat, in timp, sa nu-mi mai fie rusine si sa le transform in oportunitati de crestere. Rolul acesta ma pune in dificultate altfel. Deoarece tinerii sunt mereu altii, multe intrebari se repeta. Asa am ajuns sa nu mai suport urmatoarea intrebare: Ce inseamna sa fii un psiholog bun? (si sora ei geamana: Ce inseamna sa fii un psihoterapeut bun? ) As putea raspunde in cateva articole la ele si sa castig astfel timp, trimitandu-i pe curiosi la „bibliografie”. Mai meditez la aceasta posibilitate desi astazi voi avansa un inceput de raspuns la prima intrebare.

A fi un psiholog bun este ca si cum ai sti mai multe limbi: romana, engleza, franceza, germana, chineza, japoneza, rusa, spaniola, olandeza, araba, hindi. Cand intalnesti un chinez ii vorbesti pe limba lui. Degeaba esti un excelent vorbitor de romana. Nu va intelege nimic din ce-i spui si, la randul lui, nu se va simti inteles. In acest domeniu al comunicarii bunele intentii nu sunt suficiente. Pentru a-i putea intelege limba trebuie sa o studiezi. Si cine este „limba”? Este nucleul personalitatii: ceea ce il defineste pe celalalt, ceea ce il diferentiaza, fie si numai la nivel de „tip” (in sensul de „tipologie”), de un altul (Gordon Allport ar avea multe de comentat insa nu voi intra intr-o dezbatere academica, mai ales ca a murit in anul in care m-am nascut)

Studiul unei limbi iti permite sa o recunosti atunci cand o intalnesti si sa o intelegi daca te afli la un nivel mai avansat. Altfel vei avea impresia ca toate limbile sunt la fel, adica noninteligibile. Tot asa, desi simti ca oamenii sunt diferiti nu poti spune ce anume ii face diferiti. De aici incepe profesionalismul. Unii sunt capabili de diferentieri (recunosc „franceza”) gratie unor perceptii intuitive. Ei nu sunt profesionisti, adica nu se bazeaza pe criterii  sigure si clare. Sunt asemenea muzicienilor care canta dupa ureche („urechisti”). Rolul profesional asaza intuitia psihologica intr-un ansamblu mai cuprinzator din care fac parte teorii ale personalitatii si vulnerabilitati de personalitate (ca sa ii dam si psihologiei clinice ceea ce i se cuvine). Nu putem vorbi de profesionisti in absenta acestei cunoasteri temeinice. Pentru mine diplomele nu sunt relevante. Uneori ele se dovedesc a fi simple hartii fara acoperire (dar asociate cu orgoliu intelectual si asteptari infantile)

Voi da un exemplu. Te intalnesti cu un „olandez” (si esti un psiholog foarte bun). Cu el vei vorbi altfel decat cu un „japonez”. Da, iti trebuie multa flexibilitate, oare cum de am uitat sa o mentionez? „Olandezul” este o persoana cu note obsesive mai accentuate. Asa ca, daca vrei sa sa creezi o atmosfera armonioasa nu vei face glume pe seama maniilor sau a nevoii de hiperexactitate (de a alinia obiectele pe birou sau de a respecta o procedura in cel mai mic detaliu). Astfel se va simti in siguranta cu tine. Insa daca vrei sa-i creezi un sentiment de inadecvare si sa se simta respins, e suficient sa faci opusul:sa-l ironizezi, cu finete sau in mod brutal, depinde cat de primitiva este partea din tine care comunica in acel moment. Cunoasterea psihologica inseamna putere. Si nu de putine ori, o putere uriasa! Desi oamenii nu vor recunoaste pe moment, se vor apara, vor disimula sau vor ataca la randul lor, cuvintele orientate cu precizie spre zonele fragile destabilizeaza, tulbura sau ranesc, si nu doar pe termen scurt. Un om poate fi sprijinit sa-si regaseasca increderea, sa-si reconstruiasca stima de sine si sentimentul competentei in acelasi fel in care poate fi blocat sau distrus. Puterea cuvintelor este uriasa. Terapeutii foarte buni o folosesc intr-un sens binefacator si se lupta, in viata de zi cu zi, cu ispita polului distructiv. Si cum nimeni nu e perfect, uneori cad in capcana folosirii in sens negativ a propriei puteri (admit ca intru in aceasta categorie)

Peste 30 de minute stai de vorba cu un „rus”. El este o persoana cu nete predispozitii paranoide, inclinata sa caute in cuvintele sau in actiunile tale indicii ale raului pe care vrei (stie el) sa il produci. De exemplu, poate fi convins ca vrei sa-l manipulezi, pentru a obtine ceva. Dar tu stii „limba rusa”. Asa ca vei fi extrem de explicit si nu vei lasa loc pentru interpretari. Am si o veste proasta: daca intensitatea trasaturilor paranoide il apropie de un nucleu psihotic, poti fi doctor in matematica (afirmatiile tale sa fie excelent intemeiate si intentiile la fel de limpezi ca o teorema). Va fi inutil. Daca „i s-a pus pata”  se va agata de orice pentru a-si confirma suspiciunile. Daca vei incerca sa te aperi asta ii va intari convingerea. Daca te retragi de asemenea ii demonstrezi ca are dreptate. Nu poti castiga in fata unui paranoic decompensat. Singura ta sansa este sa nu-i alimentezi suspiciunile si, daca este cazul, sa invoci legea sau regulile (multi oameni isi sublimeaza aceste trasaturi activand in justitie, de o parte sau de alta a „baricadei”)

In sfarsit, nu a plecat bine „rusul” si apare un „argentinian”. El are nevoie de multa atentie (personalitate de tip histrionic). Daca nu vrei necazuri i-o acorzi, adica il lasi sa-ti spuna dramatica lui poveste (mica ciocnire din parcare). Sigur ca trebuie sa-i pui limite insa nu o faci de la inceput, pentru ca nu va tine cont de ele. Asa ca ii permiti sa se exprime si poate gasesti si ceva interesant in ceea ce spune (discursul lui este menit sa atraga atentia, nu sa comunice informatii sau stari relevante). Invers, daca vrei sa-l scoti din minti, il ignori. Dar vei plati scump pentru asta: histrionicul va supralicita, va exagera, va deveni si mai insistent. Din fericire unii histrionici au farmec, ceea ce ii face mult mai usor de suportat.

Iata ce inseamna, doar intr-un anume sens (calitatea activa a relatiei interpersonale), sa fii un bun psiholog. Trebuie sa stii „limba” multor tipuri de personalitati. Iti mai e necesara o suplete interioara care sa iti permita sa schimbi registrele, adica „sa vorbesti pe limba lui”. Absenta cunoasterii tipurilor de personalitate si rigiditatea interioara sunt contraindicatii. Daca problema cunoasterii poate fi rezolvata intr-un timp rezonabil, ma tem ca rigiditatea necesita eforturi indelungate si consecvente. Imi place sa ma uit la studentii mei si sa „vad” aceasta curgere interioara, aceasta dezinvoltura (in stadiu de samanta) sau disponibilitate launtrica de a intra in rezonanta cu un „Tu”. Psihologia este pe maini bune, asa mi se pare cand „aud” in jur „voci” apartinand altor continente. Ma sperie „uniformitatea lingvistica”.Mitgefühl?

 


Publicat

în

de către

Etichete: