Se da timpul inapoi si se ia o pisica infometata, impreuna cu cetateanul Thorndike (a nu se confunda cu cetateanul Kane sau, si mai grav, Bush). Pisica este asezata intr-o cusca a carei usa este blocata cu un carlig. In raza vizuala a matei, destul de aproape de cusca, este plasata strategic o bucata apetisanta de peste (fiind post, pisicuta isi permite doar delicatese din peste). Si se urmareste ceea ce as putea numi spectacolul manifestarii inteligentei la animale.

La inceput, pisica intinde labele printre gratii, incercand sa ajunga la peste. Ups! O mica eroare de estimare a distantei (pestele a fost plasat in mod sadic un pic mai departe). In cele din urma pisica (sau motanul, pentru cei familiarizati cu conceptul de „creier roz”) renunta la acest comportament si initiaza un altul. De fapt, altele, in timp ce se invarte prin cusca. La un moment dat, din intamplare, atinge carligul intr-un fel care determina deschiderea usii. Pesteeeee!

Etapa doi. Se ia aceeasi pisica infometata si se pune in aceeasi cusca (nu s-a saturat, evident, era doar o bucatica de somon). Spectatorii, priviti, va rog! In linii mari, pisica face aceleasi lucruri si, la un moment dat, izbeste din nou carligul cu labuta (observa diminutivul!) iar usa, surpriza, se deschide. Urmeaza, imediat, recompensa.

Etapa trei. E nevoie sa o descriu? (m-am cam plictisit) Etapa patru, cinci si tot asa, pana cand, dupa un numar de teste, pisica invata sa apese carligul imediat ce este introdusa in cusca. Inteligenta mata, nu-i asa?

Nu chiar. Comportamentele ei nu au nicio legatura cu inteligenta. In cele din urma (daca chiar vrei sa faci tu experimentul inarmeaza-te cu rabdare!) reuseste sa fie eficienta, insa nu pentru ca gandeste ci pentru ca invata, prin incercare si eroare, sa elimine comportamentele irelevante. Pisica nu intelege in niciun moment natura problemei cu care se confrunta si solutia simpla (doar pentru noi, oamenii) la aceasta problema banala. Deoarece comportamentul care conduce la succes este recompensat (pesteeee!) invatarea actiunilor este intarita. Thorndike a numit asta legea efectului iar experimentul pe care l-a realizat este un caz de conditionare instrumentala.

Pisicile nu gandesc, imi pare rau sa spun asta, avand in gand, in acest moment, cateva persoane care sunt convinse ca nu-i asa. Cateva experimente simple (sau , pur si simplu, observatii in contexte naturale) demonstreaza fara dubii acest lucru. „Adrian, de unde stii tu ca nu gandesc? Ai acces la mintea lor?”, ma intreaba prietenii mei iubitori de animali (si complici la unele crime petrecute prin abatoare). Stiu pentru ca am auzit de Thorndike. Si de Skinner. Si de Kohler (cel care, impreuna cu cimpanzeul Sultan, a evidentiat un inceput de cognitie la maimutele mari).

Suntem inselati de lucrurile simple pe care le realizeaza animalele noastre de casa, fara sa realizam masura in care acestea sunt conditionate sau calibrate genetic (pre-wired). Nu faptul ca animalele nu gandesc (decat rudimentar, cateva) ma preocupa. Comportamentele lor pot fi prezise cu usurinta. Ma tem ca oamenii nu gandesc in masura in care cred ca o fac. Aceasta posibilitate imi da fiori (mai ales cand ma gandesc la faptul ca si eu sunt om!).

Iar fiorii m-au condus pe un drum pe care, mergand, incep sa inteleg prezenta masiva a irationalitatii in vietile noastre (pe cei pe care ii cunosc mai indeaproape ii delectez periodic cu bias-uri). Pana la cele mai inalte niveluri (decizii cu impact asupra a milioane de oameni) irationalitatea (evit sa spun „prostia”, pe care o definesc altfel) se manifesta triumfal si, din pacate, dramatic. Deoarece zona mea de (aparenta) expertiza este psihologia, ajutat de cateva minti stralucitoare, incep sa realizez, cu un amestec de groaza si uimire (un fel de sentiment numinos) modul in care irationalitatea s-a insinuat, a prins radacini si apare, in zilele noastre, ca o doamna respectabila, pe care este politicos sa o saluti. Dar nu este deloc asa.

Cum se intampla mereu in stiinta, ideile fanteziste, copilaresti sau proaste nu rezista la testul timpului. Dupa un numar de ani, in contactul aspru cu realitatea, caliatatea lor indoielnica (sau jalnica) incepe sa fie vazuta. Folosesti cumva proceduri medicale din secolul 17? Sper ca nu! Medicina adevarata a inceput pe la 1900. Cu toate acestea, medici au existat tot timpul iar oamenii i-au respectat, crezand ca stiu ce spun. Ghici cati au murit nu pentru ca nu au fost tratati ci tocmai pentru ca au fost tratati?

Fizica, chimia, biologia sunt, intr-adevar, stiinte mai puternice deoarece datele cu care opereaza pot fi inregistrate mai usor prin masuratori. Psihologia si aplicatiile ei de care sunt interesat (consiliere, psihoterapie) nu pot avea un alt destin daca vor sa nu faca parte din categoria tratamentelor cu lipitori. Intrebarea mea este: putem oare sa ne dezlipim de teoriile noastre intuitive, atat de indragite? (deoarece sunt ale noastre, asemenea unor copii). Putem accepta ca mintile noastre sunt, uneori, inselate de propriile lor mecanisme perceptive, mnezice sau emotionale? Si daca „da”, oare ce-ar insemna asta? Cumva sa ne supunem teoriile unor teste? Poate si sa ne supunem felurile de a gandi, de asemenea, unor teste? Nu de alta, dar e posibil sa fim, cand si cand, precum pisica lui Thorndike. Sau  a lui Schrodinger? (le incurc putin, probabil pentru ca mi-a scazut fosforul din sange)

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin