Pe vremea cand ofeream mult mai des consultatii terapeutice (individuale dar mai ales de grup) am fost izbit de urmatorul fenomen: clientii isi manifestau cele mai negative emotii la adresa parintilor si generau cele mai personale interpretari ale relatiilor din copilarie sau adolescenta iar parintii nu erau niciodata acolo astfel incat sa ofere propriul lor punct de vedere. Psihoterapia are acest handicap. Este ascultata o singura parte. Si din pacate, in seminariile de formare, tinerii terapeuti sunt invatati sa-si asculte in mod empatic clientul (ceea ce este ok) dar nu si sa-si exprime indoielile in raport cu povestea care le este vanduta (adica sa-si exerseze gandirea critica, o abilitate ingrijorator de absenta, in opinia mea, din setul de proceduri al scolilor de psihoterapie)
„Esti sigura ca tatal tau te uraste? Ai dovezi convingatoare privind preferinta mamei tale pentru sora ta? Sotul tau te-a inselat si crezi ca e un mare ticalos dar e posibil ca si tu sa fi avut o contributie insemnata la gestul lui? Sunt unele lucruri pe care nu ti le amintesti acum si care l-ar pune pe bunicul tau intr-o alta lumina? Sunt sanse sa fi reconstruit aceasta intamplare in memoria ta? Cum putem sti ca tatal tau este intr-adevar un barbat slab? Pe ce anume se bazeaza credinta ca mama ta nu te-a iubit niciodata? Ce te face sa crezi ca parintii tai n-au dorit sa te nasti?”
Formatorii din diferitele scoli, ma intreb, sunt constienti de numeroasele biasuri ale mintilor noastre? E usor sa verifici asta. Daca ai trecut printr-un proces de formare cauta sa-ti amintesti, din sutele de ore la care ai participat, pe acelea in care au fost explicate si analizate macar 10-20 de biasuri (sunt peste 200). Si daca te afli acum intr-un astfel de proces intreaba-l pe formatorul tau: „Imi explicati si mie, va rog, diferenta intre euristica disponibilitatii si euristica reprezentativitatii?” Si daca lucrul acesta nu s-a intamplat, cum poti fi sigur de acuratetea interventiilor terapeutice? Te bazezi doar pe afirmatiile diferitelor figuri ale autoritatii? Cum se face ca nu indraznesti sa le chestionezi?
Intrand ceva mai mult in profunzimea psihologiei sociale am inceput sa inteleg, dureros, una din erorile fatale catre care este predispusa psihoterapia (in special cea individuala). Clientii construiesc o poveste care nu poate fi verificata si prin chiar natura acestei povesti (pe care terapeutii o asculta cuminti, fara sa-si exprime indoielile) incearca inconstient, uneori, sa apara intr-o lumina pozitiva (auto-justificarea minunat analizata de Elliot Aronson). De ce ar face asta? Din aceleasi motive pentru care noi toti suntem inclinati sa gandim asemanator. Pentru a ne scuza imperfectiunile. Pentru a pune disconfortul actual pe seama altora. Pentru a simti ca este vina altora.
In primul rand a parintilor, acesta este jocul in psihoterapie. Astazi vreau sa-i apar pe parinti. Cu siguranta, existand biodiversitate, unii au fost violenti, nepasatori, extrem de nedrepti, nevrotici in diferite grade. Insa nici copiii nu sunt niste ingeri. Un tata care pedepseste un copil fara sa-i explice de ce, greseste, bineinteles, dar ce ne facem cu un copil care este nerabdator si nu vrea sa asculte nicio explicatie? Devenit adult, in intimitatea relatiei terapeutice, isi va aminti el propria atitudine? Va realiza ca si el era o parte a situatiei? Va intelege ca un tata se comporta fata de un copil intr-un mod care este explicat partial de caracteristicile lui personale (ale copilului)? Sau va pastra (si intari, nefiind confruntat de terapeutul suportiv si intelegator) imaginea unui tata irational? (pe care va da vina pentru neimplinirile lui din prezent)
Intr-o perioada a dezvoltarii psihologiei in care a devenit mult mai clar in ce fel amintirile noastre nu sunt sigure (ai studiat fenomenul confabulatiei in formarea ta?) iar creierele ne joaca tot timpul feste poate este necesar sa avem mai multa ingaduinta fata de parinti. Psihoterapia este un lucru bun dar are limitele ei, din ce in ce mai evidente. Cred ca o infuzie de gandire critica, in nesfarsitele si costisitoarele ore de formare (si, ulterior, supervizare) ar fi binefacatoare pentru toti, terapeuti si clienti, deopotriva. Parintii nostri au gresit, probabil in multe feluri, dar aceasta este o parte inevitabila a faptului de a fi oameni. Pe de alta parte, a inainta prin viata cu privirea orientata spre trecut, bazandu-ne pe amintiri nesigure, inexacte si, mai ales, cu functii de auto-justificare, este o greseala mai greu de iertat, deoarece o facem in prezent, poate chiar cu o placere secreta. Putem opri asta. Terapeutii pot fi un pic mai curajosi, astfel incat sa-si intrebe clientii: Ce te face asa de sigur? Cum stii ca amintirea ta este fidela? Ce sanse sunt ca lucrurile sa se fi intamplat altfel?
Fara o doza sanatoasa de scepticism psihoterapia nu va tine pasul cu cercetarile avansate din psihologie si, in cele din urma, isi va pierde credibilitatea (cum s-a intamplat deja cu psihanaliza). Nu as vrea sa se intample asta. Consilierea si psihoterapia sunt lucruri mult prea bune pentru a nu avea grija de ele. „Mult prea bune” nu inseamna ca sunt ceva exceptional ci ca participa, in felul lor, la starea de sanatate a unei societati. Credinta mea este ca o societate cladita pe iluzii, desi atragatoare pe termen scurt, este o bomba cu explozie intarziata pe termen lung. Oamenii nu se dezvolta incriminandu-si parintii, in absenta unor dovezi obiective, si apoi, nu-i asa, iertandu-i de pe o pozitie superioara (incununarea procesului terapeutic: „desi ati gresit eu va iert, totusi”). De cate ori am ocazia imi trimit clientii sa vorbeasca, pe indelete, cu parintii lor. Asta nu-mi aduce premiul de popularitate pe care, din fericire, nu-l mai doresc. Cred ca orice om are dreptul sa-si comunice, sa-si explice si sa-si apere pozitia. A fair trial, if we are democratic thinkers.
Nu reusesc sa vad cum scolile de terapie care nu inteleg acest lucru simplu ar putea fi in serviciul adevarului. Un terapeut risca sa-si sustina clientul intr-o poveste la fel de apropiata de realitate ca Gigi Becali de teologia apofatica a lui Dionisie Areopagitul. Iar interpretarile imposibil de verificat, uneori aproape S.F. (cu fantome care circula transgenerational), pot concura cu succes in diferite competitii literare. Salut, de aceea, noul curent numit evidence-based therapy si sper ca abordarile de tip psihodinamic sa tina pasul cu psihologia stiintifica si neurostiintele, astfel incat ceea ce este valoros si, uneori, fascinant in mostenirea pe care o ofera (graul) sa nu fie acoperit de mituri, intelegere eronata a mintii umane, fantezie si intuitii abracadabrante (neghina).
Sa-i lasam pe parinti in pace, mai ales daca sunt acum in varsta sau, cine stie, nu mai sunt deloc. Exista mereu o realitate asupra careia se poate lucra si aceasta este realitatea experientiala a momentului. Poti fi sigur de ceea ce simti acum dar nu poti sti, in absenta unor dovezi convingatoare (si a unor terti) daca ceea ce gandesti despre un anume eveniment din trecut corespunde cu realitatea. De ce sa insisti in ceva ce nu poate fi verificat? Nu ar fi mai bine sa inveti sa tolerezi ambiguitatea si incertitudinea acestei lumi? Nu ar fi acestea resurse mult mai valoroase decat o poveste pe care ti-o spui singur si la care terapeutul tau este co-autor, dand aprobator din cap?
Parintii sunt oricum implicati intr-un joc pe care nu-l pot castiga. Daca te-au impulsionat sa mergi la balet vei fi nemultumita, peste ani, ca au facut asta. Daca au fost de acord sa renunti le vei reprosa, in sinea ta, ca nu au fost fermi si au cedat capriciilor tale de moment. Invinuirea parintilor este cel mai usor lucru pe care il putem face, mai ales daca nu sunt de fata. Este usor adica nu presupune efort si arunca responsabilitatea pe umerii altora. Psihologia sociala ne ajuta sa vedem in ce fel o astfel de strategie este o pacaleala.Este ca si cum ai spune, daca esti ceva mai tanar, ca nu ai luat bac-ul anul acesta deoarece erau camere video in sala de clasa si nu ai putut sa te concentrezi. Si la mall sunt camere video dar acolo nu ai nicio problema.
Ar fi prea mult sa-ti cer sa le multumesti pentru ca, de bine de rau, au reusit sa-ti puna ceva in farfurie si sa-ti cumpere sosete si chiloti (si iPad, evident). Ma refer la aceasta posibilitatea doar pentru a folosi efectul de contrast (ziceam ceva de biasuri, pe undeva?). Nu-ti cer, prin urmare, sa le fii recunoscator (doar subliniez optiunea) ci sa-i lasi in pace. Dupa o viata oricum lipsita de sens (in viziunea unora) au dreptul sa se odihneasca. Iar tu, in cazul in care iti doresti copii, pregateste-te din timp. Urmeaza jocul in care nu poti castiga.