Discutam despre angajament cu studentii mei. Angajamentul este un set de actiuni negociate puse in serviciul dezvoltarii relatiei. Angajament nu inseamna sa simti ceva anume sau sa-ti doresti sau sa te astepti la ceva. Inseamna sa faci ceva. Nu orice. Actiunile pe care te angajezi sa le realizezi sunt raspunsuri la nevoile partenerului. Insa inainte de a-ti asuma asta trebuie sa te cunosti, adica sa stii daca poti sa faci ceea ce te angajezi sa faci.

Exemplu: partenerul are nevoie de fidelitate sexuala si tu te angajezi sa o oferi. Grozav, nu-i asa? Asa ca i-am intrebat pe studenti pentru cat timp. Ne-a luat ceva vreme sa dam peste mecanismul adaptativ. O varianta era sa nu precizezi timpul: „Ma angajez sa-ti fiu fidel” Insa de aici rezulta ca poti fi oricand infidel („Da, te-am inselat ieri insa pana sa o fac ti-am fost fidel”) Rolul psihologic al angajamentului este sa creeze siguranta. Cand stii ca celalalt iti este fidel dar te poate insela oricand te poti simti in multe feluri. Securitatea emotionala nu este unul din ele. Asa ca am explorat alta varianta: „Ma angajez sa-ti fiu fidel toata viata”. Da, acum e precizat timpul. Insa i se pare cuiva aceasta o promisiune realista? La scara intregii vieti si in contextele ultrasociale de astazi este oare posibil sa implinesti un astfel de angajament? Toti am fost de acord ca nu. Viitori terapeuti liberali, probabil. Dar nu libertini!

Iata si de ce: exista mereu un interval de timp pe care il poti alege (o luna, sase luni, un an, trei ani, zece ani etc ) in functie de posibilitatile tale de a-ti contine eventualele frustrari (fara sa le pui in act). Si dupa ce expira ΔT? E simplu! Intelegerea este renegociata. Cei doi stabilesc impreuna un nou ΔT, in functie de transformarile prin care au trecut ei si relatia lor. E posibil chiar sa-si fie fideli pe tot parcursul relatiei (sau al vietii) insa aceste lucruri se stabilesc din aproape in aproape, tinand mereu cont de realitate. Sigur ca daca ΔT e foarte mare (10 ani, de exemplu) si riscul de a nu-ti respecta promisiunea creste foarte mult. La celalalt capat fidelitatea de la o zi la alta devine o stereotipie lipsita de substanta. Insa oriunde ai plasa ΔT intre astfel de extreme, inauntrul intervalului te simti in siguranta. Angajamentul este asemenea unui adapost. Securizeaza. Posibilitatea rediscutarii ritmice scoate relatia din tinuturile polare in care promisiunile vesnice o arunca. Viata poate ramane surprinzatoare. Cine suntem noi sa-i spunem cum sa fie pe termen lung? Exact ca la stadiile dezvoltarii morale, in care, la un moment dat, oamenii ajung sa-si elaboreze standarde proprii, eliberandu-se de conventiile sociale, si relatiile de cuplu pot evolua. Cei doi se pot elibera de prescriptii rigide nu pentru a trai o libertate lipsita de reguli (acela este doar haos) ci pentru a-si inventa propriile reguli. De ce sa-i dai voie societatii (preot, parinti, gura lumii) sa stabileasca felul in care iti traiesti viata? Societatea nu e interesata de bunastarea ta, vrea doar sa te conformezi unor reguli ancestrale orientate spre status quo. Insa oamenii evolueaza mereu iar regulile raman in urma.

Sper ca ai inteles ca acest fel de a gandi nu e o invitatie la anomie (absenta regulilor) ci la creativitate (cuplurile isi stabilesc regulile). Cuplurile fara reguli (anything goes) nu sunt cupluri. Sunt intalniri efemere intre oameni care nu construiesc nimic. Regulile sau, daca preferi alt cuvant, tiparele de comportament (si nu emotionale, sper ca ai retinut) ordoneaza experienta si ii dau un sens. Copiii nu au reguli, ci doar pulsiuni si acesta e motivul pentru care trebuie sa le primeasca din afara. Asa sunt si cuplurile tinere:se conformeaza unor prescriptii externe sau le resping violent, fara sa puna nimic in schimb. Cuplurile mature isi produc propriile reguli, fiind astfel pe deplin responsabile pentru destinul lor.

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin