Tas 1r2 si Tas 1r3 sunt cele doua gene implicate in producerea proteinelor din care sunt construiti receptorii pentru gustul dulce. Felinele, se pare, nu dispun de aceste gene (sau sunt permanent dezactivate). De aceea leii si tigrii nu se dau in vant dupa dulciuri insa nu refuza niciodata un pic de carnita. Am spus feline? In acest caz nu pot uita de pisici (si poti face chiar tu testul,sau poti confirma,  daca se intampla sa posezi una), nici ele nu sunt interesate de prajituri sau bomboane.

La oameni lucrurile stau un pic diferit. Un pic mai mult, am impresia:au luat-o razna. Era important pentru stramosii nostri sa detecteze dulcele? Era, desigur, fiind vanatori-culegatori se hraneau cu fructe iar fructele dulci contin fructoza si glucoza (unitatea structurala a polizaharidelor), combustibilii („benzina”) cu care era alimentat corpul (nu s-a schimbat nimic intre timp). Pe acest fundament biologic s-a construit adictia moderna pentru dulciuri. Acum mai bine de 10.000 de ani existau din belsug fructe dulci insa la o plimbare prin padure nu gaseai nicaieri ciocolata. Acum ciocolata iti face cu ochiul in fiecare zi iar impulsul pentru dulce deja exista. Ce poate rezulta din aceasta combinatie? Ceva exploziv, bineinteles (problemele unora cu greutatea , probleme fizice cu ecou psihologic si profiturile frumoase ale producatorilor de dulciuri, gloriosi exploatatori ai Eurilor noastre slabe-ca sa enumar doar cateva).

Nu este un articol despre alimentatia sanatoasa sau despre importanta armoniei dintre ceea ce oamenii spun ca fac si ceea ce fac efectiv, mai ales cand nu-i vede nimeni (am auzit recent de un maestru autohton, propovaduitor al vietii pure, nomina odiosa, care fumeaza si isi explica viciul printr-o nostima, si didactica, pentru psihanalisti, rationalizare: „pentru a putea trai in acest plan terestru astfel incat sa-i ajuti pe oameni e nevoie sa ai si ceva impur, asa ca eu imi creez deliberat impuritatile”). Nu este niciun articol despre gelozia masculina, desi ei ii sunt consacrate urmatoarele paragrafe. Este o incercare de a lumina (stralucirea le apartine lor) trei nume mari, implicate in intelegerea evolutionista a comportamentelor umane.

Gelozia masculina este o trasatura selectata evolutionist. Asta inseamna ca daca esti barbat automat esti un barbat gelos. E posibil sa nu stii sau sa nu vrei sa crezi asta despre tine (nu-i nimic, viata iti va demonstra contrariul cu prima ocazie). Nu e posibil, totusi, ca tocmai tu sa fii binecuvantat cu absenta acestei oribile (prin manifestari) caracteristici? Ma tem ca nu. Au existat, de-a lungul timpului, si astfel de barbati dar ei nu au supravietuit (si nici urmasii lor). Nu au facut fata presiunii selectiei naturale. Astazi toti bebelusii de sex masculin care se nasc (si reusesc sa supravietuiasca maternitatilor ucigase gratie unei karme bune-prietenii stiu ca acum sunt ironic) vor fi barbati gelosi (iar unii nu-si vor putea controla manifestarile violente impulsionate de gelozie, spre satisfactia medicilor, politistilor, avocatilor, judecatorilor si terapeutilor de cuplu).

De ce a fost (si mai este) gelozia asa de importanta? Deoarece niciunul din stramosii nostri din Pleistocen nu era genetic interesat sa creasca, adica sa consume resurse, energie si, poate, timp, cu copiii altui barbat, care sa-i fi fertilizat partenera lasata libera. Daca ar fi facut asta (sa imparta prada obtinuta cu mari sacrificii), copiii lui, primind mai putina mancare (impartirea alimentelor) ar fi avut mai putine sanse de supravietuire.Not something that genes can easily accept (reamintesc, atribui stari mentale genelor numai pentru a face intelegerea ideilor mai usoara, de fapt genele, fiind informatii pure, nu au niciun fel de dorinte sau trairi).

Si cum putea fi evitata neplacuta situatie? (cresterea copiilor altui barbat) Prin comportamente de tip vigilent si posesiv, alimentate de gelozie. Partenera lui trebuia impiedicata sa ajunga in circumstante in care ar fi putut fi impregnata cu sperma, prin urmare cu genele, altui barbat. Evident ca strabunicii nostri din pesteri sau din copaci nu stiau nimic despre gene (nici macar Darwin nu stia) insa nici nu era nevoie de cognitii constiente. Corpul stie mai bine deoarece asculta de legile profunde ale Vietii. Barbatii suficient de gelosi au reusit sa-si propage genele (inclusiv „genele” geloziei) pe cand cei visatori sau prea liberali au crescut copiii altor barbati, diminuand sansele propriilor progenituri care, mai slab hranite, nu au supravietuit sau au avut urmasi la fel de blegi.

Desi nu aprob anumite expresii comportamentale ale geloziei am un respect aproape religios pentru aceasta emotie arhetipala (in sens biologic, nu fantasmatic jungian). Vad forta primitiva a Vietii, dorinta ei adanca de a merge mai departe, cu orice pret. Asta nu inseamna ca nu-mi reprezint si alte feluri de a experimenta relatiile (am scris si o carte, sau doua, in acest sens). Sunt insa perfect constient ca schimbarile pe care le anticipez au nevoie de multe generatii pentru a contrabalansa tendintele promovate de trecutul nostru evolutiv iar ele nu ar fi fost, de fapt nu vor fi posibile fara inventarea pilulei contraceptive (in opinia mea, ganditor evolutionist, una din cele mai mari descoperiri din istoria umanitatii). Asa cum impulsul arhaic pentru dulce ii face pe oamenii moderni sa consume dulciuri in cantitati periculoase (constientizare la care au acces multi ani mai tarziu) tot asa tendinta de a fi gelosi ii face pe barbati sa reactioneze inadecvat, desi pilula, acum, le protejeaza partenerele infidele de o sarcina nedorita. Nu putem scapa, intr-o generatie, trei sau zece, de impulsuri fundamentale, sadite in chiar celulele noastre. Nu vreau sa asociez gelozia cu dulciurile dar ma incumet sa prezic, stiind ca nimeni in viata nu va putea verifica, urmatorul curs al evenimentelor:

Barbatii nu vor mai fi gelosi atunci cand partenerele lor nu vor mai fi atrase de dulciuri.

Cu aceata profetie profund dezamagitoare pentru unii, cred, pot avansa acum spre inima acestui articol. Exista trei barbati (gelosi, bineinteles) carora psihologia evolutionista le este datoare. Iata numele lor, in ordine cronologica:

  1. A. J. Bateman
  2. George Williams
  3. Robert Trivers

Bateman era un genetician care facea experimente cu musculite-de –otet, pe la 1948. Le oferea conditii pentru imperechere si examina trasaturile generatiei urmatoare. A observat la masculi urmatorul pattern:cu cat se imperecheau cu mai multe femele, cu atat aveau mai multi urmasi. Femelele, in schimb, aveau acelasi numar de urmasi. Descoperirea lui nu a impresionat pe nimeni aproape doua decenii, pana la un anume Williams, profesor emerit (nu stiu daca atunci sau mai tarziu) la State University of New York). Acesta a publicat in 1966 (inca nu ma nascusem) o carte de capatai pentru intelegerea contemporana a fenomenelor vietii: Adaptation and Natural Selection. Williams a spulberat confuziile din jurul comportamentului social al animalelor (si oamenii sunt animale, sa nu uitam!), a sesizat logica din studiile lui Bateman si a vorbit pentru prima data despre sacrificiile necesare reproducerii.

Care este sacrificiul unui mascul? Aproape zero! Un mamifer de sex masculin, dupa copulatie, nu mai are nimic de facut (decat, eventual, o noua copulatie, cu o alte femela). In timp ce femela gestanta aloca puiului pe care il poarta inauntrul ei din propriile ei resurse masculul se poate ocupa de propriul divertisment, fiind doritor sa se imperecheze cu orice alta femela disponibila (oamenii incearca sa se opuna acestei tendinte, printre altele, prin institutia culturala a casatoriei, oficiate intr-un cadru cat mai larg cu putinta, pentru a amplifica eventualul blam social si a controla astfel, prin intermediul vinovatiei si fricii anticipate,  intensa pulsiune sexuala-ipoteza mea este ca oamenii cu un nivel foarte inalt al acestei pulsiuni, in esenta ei creatoare, amana cat pot de mult casatoria, o refuza sau ii trasgreseaza regulile fara o mare culpabilitate)

Dar sacrificiul unei femele, cum este? Enorm! Ea se angajeaza pentru mult timp (in jur de 20 de ani, la oameni) sa protejeze, sa hraneasca si sa dedice atentie si timp progeniturilor, de aceea trebuie sa fie foarte atenta si discriminativa atunci cand isi alege partenerul (este in avantajul genelor ei ca progeniturile sa beneficieze de cea mai buna grija posibila si pentru asta masculii trebuie evaluati iar primul venit nu este si primul servit!)

Putem discuta despre dragoste sau romantism la acest nivel? Nicidecum! Imi pare rau pentru cititorii mei cu suflete mai sensibile dar Viata are mecanisme ce pot parea cinice (sau doar cei care le inteleg si scriu despre ele) din perspectiva unei axiologii foarte omenesti iar selectiei naturale „nu-i pasa” de ideile elaborate pe straturile mai recente (neocorticale) ale creierelor noastre. Realitatea este asa cum este si a fost timp de miloane de ani. Daca pretul pentru a ne elibera de ignoranta este distrugerea unor iluzii…so be it! (si poate reusim sa construim ceva interesant plecand de la realitate)

In 1972, intr-un articol devenit faimos, Robert Trivers, profesor la Harvard, a preluat conceptul de „sacrificiu” si l-a transformat in investitie. El a lansat faimosul MPI (male parental investment). Investitia parentala este „orice investitie facuta de un parinte intr-un urmas  ede natura a creste sansele acestuia de supravietuire”. Cumparandu-ti hainute si rechizite, fara a mai socoti mancarea, parintii pe care acum ii critici sau poate le esti recunoscator au investit in tine, adica ti-au maximizat sansele de supravietuire (si au reusit, de aceea poti citi acum acest articol). Intre barbati si femei exista o distributie sau un joc subtil al investitiilor si, din acest punct de vedere, ma tem ca din nou cinic, psihologia (sentimentele de dragoste) se invecineaza cu economia. Daca ai investit intr-un copil (sau un copil simbolic) este foarte greu sa-l abandonezi, el poate simti asta si asa incep a se tese firele unui model in care afectiunea, vinovatia, exploatarea, sentimentul de a fi folosit, loialitatea si ostilitatea se imbina in doze mereu variabile.

Nu exista calcule constiente, vreau sa subliniez, decat intr-o mica masura, mai degraba economia costurilor si beneficiilor se manifesta inconstient prin impulsuri, emotii sau tendinte. Pozitiile de gen diferite fata de infidelitate, prudenta evidenta a femeilor in alegerea unui partener sexual, erotismul sublimat in plan social si parentalitatea pot fi intelese din perspectiva conceptului de „investitie”. Trivers pune reflectorul intr-un asemenea unghi incat parteneriatul sexual (si, ulterior, parental) pare o relatie subminata, in profunzimi, de neincredere, deoarece fiecare incearca sa-l determine pe celalalt sa investeasca mai mult. Nu spun ca aceasta e nota dominanta a unei relatii umane dar nici nu sunt atat de naiv incat sa nu vad dinamica ascunsa sub numeroasele valuri culturale sau psihologice(de astazi, poate nici tu).

A privi in adancurile naturii umane poate fi ametitor si ii inteleg pe cei care refuza sa o faca desi am dificultati in a pricepe ce este in mintea celor care isi inchipuie ca o fac, fara sa se fi apropiat vreodata (sau fara sa fi inteles)  de biologia evolutionista. Nu vad cum psihologia ar putea progresa negand aceste evidente sau retragandu-se din calea dovezilor despre animalul din noi. Si eu aspir catre o psihologie „pozitiva” sau „unificata” iar calea pe care am ales sa merg este una a recunoasterii si acceptarii trecutului extrem de indepartat (nu doar doua-trei generatii explorate prin genograme sau analiza familiei de origine). Pe o fundatie cunoscuta se poate construi cu incredere, fara teama aparitiei unor monstri subterani, nu pentru ca ei nu exista ci pentru ca, in timp, i-am recunoscut si am facut pace cu ei. Gelozia, rivalitatile, aliantele, loialitatile, lupta pentru putere, comportamentul pro-social, empatia, razbunarea sau recunostinta pot fi intelese privind adanc in natura umana, acolo unde inca traiesc, simbolic, stramosii nostri. Nu este inconstientul colectiv al lui Jung, o fantasma pe care nimeni nu a reusit sa o valideze (si se va stinge, in timp, spun asta cu regret pentru jungieni, pe care ii simpatizez) ci trecutul inscris in genele noastre, interactionand in permanenta cu mediul actual, propulsand specia umana intr-un viitor necunoscut, dar aflat, intr-o anumita masura, si sub controlul constiintei noastre. Iar pentru a fi riguros, „anumita” inseamna „mica”. Nici nu putea fi altfel in acest colt de galaxie, pe o micuta planeta.

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin