Buna ziua, am 22 de ani si ma intereseaza o cariera in consiliere si psihoterapie (nu mai am 22, evident, doar ma prefac si, intr-un colt al mintii, sper sa dau timpul inapoi). Exista unele lucruri pe care trebuie sa le stiu inainte de a investi ani importanti din viata mea, sperante, emotii si, bineinteles, bani? Ar merita sa pun o serie de intrebari unor persoane credibile, cu o larga experienta in aceste domenii? (care sa-si faca timp pentru unul ca mine, normal, daca nu pentru ca imi percep potentialul macar din compasiune) Sau ar fi mai bine sa fac primii pasi, cu hotarare, si undeva pe parcurs sa caut raspunsul la intrebarile de mai sus? (inca nearticulate, poate observi, deoarece nu-mi dau seama prea bine ce anume trebuie sa stiu)

Buna ziua, dragul meu cautator! (don’t worry about political corectness!) Intamplarea face sa-ti fi auzit gandurile (am simtul acela care-i lipseste lui Michael Shermer si despre care Ruppert Sheldrake crede ca il au si cainii!) Nu sunt din bransa, trebuia sa-ti spun din start, asa ca nu te astepta la un ajutor profesionist. Am doar cateva idei legate de intrebari. De exemplu:

  • Este psihoterapia eficienta? Sunt diferente de eficienta intre scolile de terapie? A fost eficienta masurata intr-o maniera obiectiva? Se pot face astfel de masuratori? Exista probleme sau dificultati psihologice care raspund mai bine la anumite metode si tehnici? Daca un om nu apeleaza la serviciile profesionale ce sanse are sa se vindece pur si simplu? (am zis eu ca nu ma pricep dar tot am auzit de „remisii spontane”) Ce procent din vindecari se datoreaza efectului placebo? Au acceptat toate scolile de terapie sa fie testate empiric, in mod repetat? Daca nu, de ce au refuzat? Ce motive au invocat? In ce fel aceste motive sunt solide sau ridicole?
  • Daca terapia functioneaza, caror factori se datoreaza aceasta reusita? Au fost izolati? (in calitate de „variabile”) Difera de la o scoala de terapie la alta? Sau sunt comuni? Factorii aptitudinali (ai terapeutului) se numara printre ei? Si daca da, care sunt acestia? (intr-un limbaj psihologic, va rog!) Daca un terapeut nu se poate motiva pe sine (sa realizeze ceva) ne putem astepta sa reuseasca asta cu clientul lui? Este inteligenta o conditie necesara? Sau suficienta? (e important ca un terapeut sa inteleaga diferenta dintre cele doua tipuri de conditii?) Sau a fi inteligent e mai degraba o vulnerabilitate? (iar a fi foarte inteligent, probabil, o catastrofa!)
  • Poate fi considerata terapia un produs? (in sensul de brand) Si, in acest caz, incearca scolile de formare sa se pozitioneze pe o piata aglomerata? Si daca „da”, o fac intr-o maniera onesta? Altfel spus, isi recunosc limitele si spun ce nu sunt in stare sa realizeze? Sau pretind ca detin solutii la o gama larga de situatii existentiale sau tulburari? Este competitia intre scoli loiala? Au scolile in vedere nivelul de intelegere al publicului sau valorifica, intr-un mod neutru-binevoitor, ignoranta? Sunt scolile dornice sa inroleze trainees indiferent de calitatea lor umana sau profesionala? Tin cont de nivelul de intelegere reala a psihologiei? (care ar putea sa nu coreleze cu notele din foaia matricola) Sau sunt mai orientate spre business? Cei care ofera dreptul de practica ar merge, in calitate de clienti, la cei carora tocmai le-au oferit dreptul de practica?
  • In ce masura viitori terapeuti si consilieri inteleg, la un nivel mediu, metodele de cercetare si sunt capabili sa-si evalueze, intr-o maniera nebiasata, activitatea? In ce grad sunt conectate scolile de formare la psihologia academica? (adica psihologia care nu se face dupa ureche/intuitie ci intr-o maniera care o apropie de stiinta) Daca practicienii sunt rezervati si chiar refractari fata de cercetare, caror dinamici psihologice se datoreaza aceste atitudini? Sunt acestea forme deghizate de frica, dogmatism, superficialitate, nepasare si aroganta sau reflecta o intelegere superioara, la care doar clinicianul experimentat are acces?

Acestea sunt doar cateva intrebari nascute, iata, pe loc, in mintea unuia nepriceput la lucruri asa de mari. Nefiind o natura spontana, cred ca, daca as avea timp la dispozitie, as mai nascoci 10 sau chiar 20. Ce pacat ca nu stiu sa raspund la ele! Sa existe oare o carte sau mai multe in care s-ar putea afla raspunsurile? Sa existe poate si oameni in carne si oase care sa aiba suficient curaj pentru a-si asuma o pozitie? Sau viata este mai interesanta (si lucrativa, pentru unii) daca planeaza un anume mister? (termenul poetic pentru „nestiinta”) Cumva consilierea si psihoterapia repeta destinul medicinii? Cu alte cuvinte, medicamentele eficiente si tratamentele cu lipitori, simbolic vorbind, coexista inca in aria profesionala a ofertei de ajutor? Iar Printesa Alice, de care nu as putea vreodata uita (deoarece imi vorbeste prin semne, inclusiv in vis, spre disperarea unuia Hobson) vegheaza oare providential asupra acestei forme de zbatere umana incapabila, totusi, sa opreasca imbatranirea, boala si moartea?

Hei, nu este un articol existentialist, referinta la moarte din ultimul paragraf e doar manifestarea naturala a unei trasaturi stabile de personalitate de care m-am contaminat in circumstante pe care doar psihologia sociala le-ar putea, eventual, afla. Iar articolul ca intreg reprezinta o incercare in mod fericit esuata de a extinde constiinta ca pe un  fir elastic, spre multumirea verisorului meu Hooke (Hooker e altcineva, hai, nu fi obraznic!). Din 1.000 de tineri care se gandesc sa devina consilieri sau terapeuti poate doi sau trei au nimerit din greseala decat pe-aicea in drumul lor catre gloria vindecatorilor de o clipa, pe o micuta,relativ periferica si inca foarte frumoasa planeta.

Tipareste acest articol Tipareste acest articol
Construit de Sorin