A publicat romanul care l-a consacrat in anul in care m-am nascut (insa nu din acest motiv este unul din preferatii mei) si a luat premiul Nobel pentru literatura in 1982. In El amor en los tiempos del colera scrie, referindu-se la un personaj, medic, in varsta de 81 de ani: ”era in stare sa-si dea deama de ce anumea suferea un bolnav numai privindu-l”. Imaginatia exaltata a lui Gabriel Garcia Marquez? In alte parti ale operei lui cu siguranta „da” insa in acest caz „nu”. Este posibil si nu doar in medicina.
Gandeste-te la un profesor de limba si literatura romana care a citit mii lucrari (poate chiar stii unul) si „intelege” (ghilimelele nu sunt intamplatoare) inca de la primele randuri daca e vorba de un text de calitate, mediocru sau foarte slab. Sau ce zici de o profesoara de balet care a evaluat mii de copii si acum priveste inca unul? Nu cumva „simte” de la primele miscari daca are in fata o fetita cu reale aptitudini sau pe cineva care trebuie rapid reorientat, deoarece nu are nicio legatura cu coregrafia? Un antrenor care a putut urmari, nu doar pe viu ci si la televizor, zeci de mii de fotbalisti nu va sti doar in cateva minute daca tanarul pe care il priveste detine calitatile necesare pentru a juca, intr-o buna zi, la cel mai inalt nivel?
Chiar daca nu ai intalnit astfel de oameni cred ca admiti, macar teoretic, posibilitatea existentei lor. Ce se afla in spatele acestei puteri de evaluare ultrarapide? Raspunsul comod este „intuitia” insa acesta este un raspuns gresit (in sensul de facultate misterioasa pe care unii o au, eventual de la nastere iar altii nu). Capacitatea de a colecta informatiile necesare si a le imbina intr-un concept unitar intr-un timp foarte scurt se dezvolta in timp. Nu te nasti cu ea ci o dobandesti prin munca sustinuta, practica perseverenta, efort deliberat, determinare, timp alocat din abundenta unei pasiuni. E nevoie si de o anumita predispozitie si ceea ce in mod obisnuit (si gresit, in opinia mea) se numeste „talent”? Desigur, insa aceasta nu este variabila cruciala. Oamenii nu se nasc cu aptitudini exceptionale (cazul lui Mozart este un mit si poate voi scrie despre el) ci ajung sa-si dezvolte aptitudini exceptionale gratie unei combinatii reusite de motivatii, resurse ale mediului si strategii inteligente. Si ce sa afla in spatele acestor actiuni, cum le putem cuantifica in cel mai simplu mod cu putinta? Cativa psihologi au raspuns deja la aceasta intrebare:
Este nevoie de 10.000 de ore de practica serioasa, adica, in medie, de 10 ani (3 ore pe zi)
Sa fie un numar valabil doar pentru muzicieni? (acolo unde se stie, cu mult inaintea oricarui studiu, ca e nevoie de multa practica pentru a deveni profesionist) Nu, si jucatorii de sah au nevoie de aceeasi perioada (minima), si baschetbalistii, si scriitorii de fictiune, si patinatorii (vezi studiile lui Anders Ericsson, Neil Charness, P. Ward si J.Hodges, Eleanor Maguire si Daniel Levitin). Exista o explicatie? Bineinteles, e vorba de plasticitatea creierului si timpul de care are nevoie pentru a asimila si consolida cunostintele necesare unei performante de varf. Nu e nimic esoteric la mijloc, nu sunt implicate puteri cosmice sau entitati astrale, nici stele norocoase sau gene de foarte buna calitate.
Oamenii tind sa creada ca Dumnezeu sau soarta a zambit catorva, inzestrandu-i cu aptitudini iesite din comun. Inteleg foarte bine aceasta credinta: ea ne permite sa ne simtin confortabil si sa evitam constientizarea dureroasa ca noi nu suntem asa deoarece suntem lenesi, ne-am pierdut entuziasmul copilariei si functionam cu motivatii blocate. Nimeni nu vrea sa traiasca in lumina unei astfel de intelegeri asa ca este mult mai tentant sa credem ca cei impliniti intr-un anume domeniu, capabili de realizari uimitoare sunt, de fapt, incredibil de norocosi, daruiti cu un har care noua ne-a fost refuzat.
Neurostiintele si psihologia ultimilor ani arata tot mai limpede ca nu este asa. Nu ne nastem cu diferente enorme de potential, majoritatea dintre noi, si putem stimula, interactionand intr-un mod potrivit cu mediul (si, evident, fiind ajutati intr-un mod competent in copilarie), inflorirea acestuia. Numai ca acest proces nu este simplu si sub nicio forma nu se desfasoara de la sine. E nevoie de ceva esential:
E nevoie de multa munca, disciplina si responsabilitate!
Ca sa ma apropii de domeniul de interes profesional al multor vizitatori (psihologie, psihoterapie, consiliere, dezvoltare personala), este acest numar (10 ani) valabil si pentru el? Raspunsul meu este pozitiv si se bazeaza pe sansa pe care am avut-o de a intalni (sau urmari longitudinal) numeroase persoane. Stiu ca unele orgolii vor fi acum zgandarite insa nu ma tem sa-mi afirm propria credinta:
Nimeni nu poate fi un psiholog profesionist mai devreme de 10 ani de practica serioasa.
Nu vad niciun motiv rational pentru care cineva care tocmai termina facultatea (sau o incepe) ar crede ca detine expertiza unui specialist intr-una din zonele profesionale mentionate fara o confruntare mereu reluata cu realitatea cu provocarile si enigmele ei. Sunt incantat cand observ la studentii cu care lucrez cunoasterea realista a propriilor limite si bucuria de a invata (inclusiv de a „fura” meserie, stiu cativa insi care ar merita ani grei de inchisoare din acest punct de vedere) si sunt infricosat de cei care isi imagineaza ca „deja stiu”, ca nu prea mai au ceva important de descoperit, psihologia fiind ceva foarte simplu pentru ei, si asta in timp ce isi poarta, la vedere, anxietatile si ignoranta. Si am o reala admiratie pentru persoanele nu tocmai tinere care inteleg ca varsta nu le transforma automat in experti, ba chiar le poate ingreuna intelegerea unor mecanisme foarte fine care nu sunt deloc asa cum au crezut multa vreme ca sunt.
Psihologia este un domeniu ca oricare altul in care e nevoie sa te adancesti, sa renunti la niste ore de divertisment sau activitati facile, sa citesti carti valoroase si sa intri in contact cu oameni reali, in timp ce evaluezi, in baza unor criterii solide si in timp real, natura acestor interactiuni (daca se poate, intr-un mod discret). Solicita, in felul ei particular, practica echivalenta a unui violonist sau pianist,a unui scriitor care simte ca are ceva de spus sau a unui sortiv care se pregateste pentru Olimpiada. Aceasta idee, fireste, este valabila doar pentru cei care nu suporta mediocritatea si vor sa faca ceva mai interesant cu vietile lor profesionale. Nu este potrivita tinerilor (sau varstnicilor) care nu-si reprezinta excelenta si care sunt animati de alt gen de aspiratii, cum ar fi mioriticele „merge si asa” sau „lasa-ma sa te las”, exemplificate, am impresia, la cele mai inalte niveluri (fostul ministru de finante, intr-o declaratie in mod clar lipsita de eleganta, afirma despre primul ministru ca are o intelegere limitata a economiei).
Cand le spun studentilor mei, la inceput de facultate, ca in 3 ani ar putea citi cel putin 200 de carti importante (de psihologie) sunt intampinat cu o usoara nedumerire (unii nu au citit 200 de carti pana la acea varsta). Eu, unul, nu vad cum cineva care isi doreste performanta profesionala ar putea sa o atinga bazandu-se doar pe cele cateva idei personale plus cunostintele de la cursuri la care are acces. Creierele noastre sunt facute sa se adapteze, au resurse uriase in acesta directie si aproape ca este pacat, imi vine sa spun, sa nu le folosim (ca sa nu mai amintesc de faimosul dicton din neurostiinte: „il folosesti sau il pierzi”). Atingerea unor niveluri inalte, de ce nu, exceptionale, presupune cantitati imense de timp, folosit, nu-i asa, „cu cap” (de ce sa-ti pierzi vremea, de pilda, citind materiale insipide, sau scrise prost, sau obscure, sau invechite?). Nu am intalnit niciun profesionist care sa fi ajuns astfel „fentand” munca si efortul sustinut, sacrificiile si amanarea gratificarii si nici nu cred, intelegand cum functioneaza mintea umana, ca poate exista unul, indiferent de domeniu. Un medic in care am incredere a vazut, prin grilele lui de lectura, sute sau mii de pacienti iar un instalator a reparat sute de instalatii sanitare si o poate face, probabil, si cu ochii inchisi (spre deosebire de mine, care nu reusesc nici cu manualul).
In incheiere, pentru a da si un exemplu concret, imi amintesc de recentul examen oral (interviu) la care am participat, in cadrul unei comisii de admitere la master. Un candidat inocent ar putea crede ca 5-10 minute sunt insuficiente pentru a sesiza structura de personalitate a unui om, atuurile care il recomanda respectiv vulnerabilitatile care nu-l sustin. Insa nu este asa. Iti amintesti de profesorul care a citit mii de lucrari? Ce zici de cineva care a vazut sute de depresivi? (nici un candidat nu va spune „stiti, sunt o structura distimica, ma admiteti si pe mine?”) Undeva in memoria de lucru exista cateva fisiere cu anumite caracteristici (privire, mers, umeri, voce, discurs) specifice depresivilor. La inceputul practicii lui specialistul (adesea cu ajutorul unui mentor) a invatat sa le caute in mod constient apoi, exact ca in cazul conducerii unui automobil, operatiunile de identificare s-au automatizat. Evident ca nu e prea comod sa stii ca cineva se uita la tine si „te citeste” in ceea ce ai structural (nu la nivel de detalii, ma grabesc sa subliniez) dar la fel face si un stomatolog in timpul unei conversatii obisnuite pe plaja (pur si simplu iti vede dintii si gingiile cu un ochi profesional, din reflex).
In acelasi fel exista tipare pentru demonstrativi, schizoizi, obsesivi, anxiosi sau, intrand mai adanc in psihopatologie, maniaco-depresivi sau paranoici. E nevoie doar sa stii „sa tai in felii subtiri”, cum spune Gladwell in cartea in care incearca el insusi sa inteleaga aceste aptitudini aparent iesite din comun. Nu este nicio magie, doar foarte multa munca, atentie si experienta. Se poate insela un astfel de evaluator? Cu siguranta, toti suntem oameni si avem zile proaste sau antipatii spontane. Insa lucrul in echipa si cunoasterea propriilor predispozitii (vezi biasul de confirmare) desi nu anuleaza minimizeaza foarte mult probabilitatea unor greseli mari.
Ti-ai propus vreodata, intr-o zi oarecare, sa fii atent nu doar la ceea ce oamenii spun ci si la vocile lor? E un exercitiu interesant (un viitor specialiste trebuie sa-l faca) Aloca o zi (sau o saptamana, sau o luna) identificarii vocii dominatoare (dominanta psihologica este o trasatura care se manifesta si in voce). Doar asculta (cu a treia ureche, scriam candva) „muzica”, lasand sensul cuvintelor sa alunece in background. Fii atent la sute de voci. Initiaza scurte dialoguri doar pentru a asculta vocea: la hypermarket, la metrou, cu cativa colegi, prieteni si, normal, membrii familiei (aici poate stii deja, din alti indicatori comportamentali). Apoi verifica-ti observatiile cu persoane in a caror judecata profesionlala ai incredere. Dupa un timp nu mai trebuie sa-ti propui sa identifici tiparul dominator:il sesizezi imediat, iti apare brusc in constiinta. Si acum gandeste-te: pentru un anumit tip de interventie psihologica, o voce dominatoare (cu extensiile: rigida, dispretuitoare, rece, detasata etc) este sau nu potrivita? Dar o voce calda, agreabila, prietenoasa? Dar o voce foarte calda, adica seducatoare? („dar ce dinti mari ai, bunicuto!”)
Si vocea este doar un indicator. Cum ar fi sa mai existe inca zece? (sau chiar mai multi) Si cum ar fi sa-i poti urmari simultan, sa-i combini si sa vezi in ce masura coreleaza? Si asta in doar 5 minute? (subiectii lui Nalini Ambady au reusit in cateva secunde, nu, nu este o greseala, Journal of Personality and Social Psychology, 1993, „Predicting teacher evaluations from Thin Slices on Nonverbal Behavior and Physical Attractiveness, si asta fara antrenament deliberat-e adevarat, cei evaluati erau profesorii ). Vreau sa spun ca nu sunt implicate „vrajitorii” sau daruri speciale, „gene bune” sau capricii ale lui Dumnezeu. Ci un pic de inclinatie si foarte multa munca.