Arhive pentru februarie 18th, 2013

Desi nu-mi este usor sunt pe punctul de a face o marturisire socanta. M-am gandit mult in ultimele luni daca sa dezvalui sau nu respectivul lucru si, in cele din urma, in spiritul transparentei, am hotarat sa o fac. Prin urmare, Venerabile (termen imprumutat din filosofia budista si folosit cu consideratie, mai ales daca esti un vizitator loial), afla ca mai am trei frati gemeni. Oricat de improbabil ti se pare, suntem gemeni monozigoti (adica identici). Am crescut in tari diferite si ne-am reunit recent, impinsi de o dificultate comuna:

Se pare ca am contactat o boala extrem de rara, ale carei simptome nu le voi descrie deoarece nu vreau sa te ingrozesc (sau sa te fac fericit, in cazul in care ai la adresa mea ganduri care iti coloreaza aura in cenusiu). Medicina moderna nu a reusit sa identifice un tratament si singurele noastre sperante de supravietuire (da, e groasa!) se indreapta spre medicina alternativa.

Folosesc prezentul in aceasta relatare desi un timp mai potrivit ar fi trecutul, intrucat faptele sunt deja consumate. In prezent si eu si fratii mei incercam sa intelegem ce s-a intamplat. Nu vreau sa par misterios: am beneficiat deja de serviciile medicinei alternative si, dupa toate analizele, parem a ne fi vindecat.Insa ceva ne scapa:

Originalitatea care ne caracterizeaza pe toti ne-a obligat, aproape, sa alegem 4 scoli diferite de medicina alternativa. Pentru a proteja identitatile fratilor mei, voi folosi in continuare codurile F1, F2, F3 si F4. Iata, in esenta, in ce au constat tratamentele:

F1 a mers la un specialist care i-a prescris 20 de km de mers pe jos, in directia EST, in doze de 5 km pe zi. Au fost necesare, conform unei aritmetici simple, 4 zile si o componenta importanta a tratamentului a fost prezenta specialistului pe timpul acestui…hmm, cum sa spun, hai sa zic „travaliu”.

F2 a mers la o scoala rivala. Specialistul respectiv a creat un plan de tratament cumva opus: F2 a avut de parcurs 20 de km pe jos, in etape de 5 km dar, atentie, atentie, in directia VEST. Specialistul chiar a mentionat ca directia EST, promovata de alte scoli, este fundamental gresita. F2 a fost insotit, pe timpul calatoriei de 4 zile, de specialistul cu pricina.

F3, purtat de originalitatea deja notorie, a mers la un specialist dintr-o a treia scoala, care i-a recomandat 20 de km in directia NORD. Cum banuiesti deja, doctorul sau maestrul respectiv (sau ce-o fi fost) s-a pronuntat categoric impotriva scolilor deja mentionate. Si el l-a insotit pe F3 de-a lungul celor 4 zile dificile (cine a spus ca vindecarea este usoara?).

In sfarsit, F4 a ales un vindecator care i-a prescris, in baza cazurilor anterioare rezolvate cu succes, 20 de km in directia SUD. L-a insotit, fireste, timp de 4 zile (doza de 5 km pe zi pare a fi invariabila).

Toti suntem acum, slava Domnului (which one?), sanatosi dar putin dezorientati epistemologic. Nu reusim sa pricepem cum de ne-am vindecat toti desi am urmat, complianti, planuri de tratament radical diferite. Nu ca nu am fi recunoscatori, fiecare in parte, scolilor in care s-au format remarcabilii profesionisti care ne-au ajutat. Suntem, fara nicio indoiala. Doar ca mintile noastre (limitate, acum e limpede!) nu pot realiza (insight?) cum e posibil ca scolile de vindecare sa fie ghidate de teorii contradictorii si sa obtina rezultate similare?

Pentru cei care au prea mult timp liber la dispozitie si milioane de neuroni liberi, dornici sa citeasca aceasta marturisire si intr-o alta cheie, le recomand un articol din 1975, scris de un fost presedinte al Society for Psychotherapy Research, publicat cu urmatorul nume nostim: „The Dodo Verdict: Everyone has won and all must have prizes”. Pentru vizitatorii cu parinti mult prea ocupati pentru a le citi povesti, o precizare: pasarea Dodo poate fi intalnita intr-o carte publicata in 1865 („Aventurile lui Alice in Tara Minunilor”).

Studiile care au urmat au sprijinit concluzia lui Luborsky. Scolile de terapie studiate au inregistrat, in medie, rezultate favorabile asemanatoare. Insa cum e posibil lucrul acesta, avand in vedere ca scolile de psihoterapie sunt atat de diferite intre ele, uneori operand cu teorii care efectiv se bat cap in cap? Nimeni nu a demonstrat ca in mod consistent o scoala de psihoterapie este mai buna decat alta. Daca ar fi fost asa, daca o scoala ar fi obtinut in mod sistematic rezultate superioare oricarei alte scoli, in timp, toti pacientii ar fi aflat tot asa cum afla de un medicament care vindeca aproape sigur o anumita boala (in timp ce alte medicamente esueaza in diferite grade).

In acest moment exista mai mult de 400 de scoli de psihoterapie. Daca iti place istoria, trebuie sa stii ca in anii ’50 existau doar 36 de scoli distincte! (cum sa numim acest proces, dezvoltare sau inflatie?) Majoritatea acestor scoli au teorii proprii si nu as gresi foarte mult afirmand ca au chiar ideologii si o functionare asemanatoare partidelor politice (ultimele lupta pentru putere, primele pentru clienti). Exista numeroase gelozii, invidii, ostilitati (uneori mascate cu eleganta, doar e vorba de oameni maturi si echilibrati). Mai mult decat evident este fenomenul, arhicunoscut in psihologia sociala, us versus them (poate iti amintesti experimentul Robber’s Cave al lui Muzafer Sherif, unul dintre fondatorii psihologiei sociale).

Daca iti sunt familiare intrebari de tipul „X e liberal sau social-democrat?” si „Y e cu noi sau impotriva noastra?” vei putea intelege si conflictele directe, sau deghizate in zambete ipocrite, dintre scolile de psihoterapie. Eu si fratii mei, ca sa revin la tema principala a acestui articol, am plutit putin, purtati de aripile imaginatiei, in aceasta directie analogica dar am revenit la dilema noastra de la bun inceput. Suntem fericiti ca ne-am vindecat de cumplita boala dar ne-am ales cu o durere de cap remanenta, fiind, deocamdata, incapabili, se pare, sa intelegem cum 4 scoli care ne-au cerut sa facem lucruri diferite (chiar opuse, 2 cate 2) au putut genera efecte identice. Unuia dintre noi, mai aplecat catre zoologie,  chiar i-a soptit o pasarica (Dodo?) unele lucruri, si nu am aprobarea de a rosti decat unul: anume ca vindecarea noastra s-ar putea sa nu aiba deloc legatura cu principiile teoretice si metodele aplicate de cele 4 scoli de medicina alternativa, sau sa aiba prea putina legatura cu respectivele metodologii si mai multa, sau chiar foarte multa, cu increderea noastra ca ele functioneaza. Plus un dram de remisie spontana, pentru connaisseuri.

Au fost identificate cateva locuri, pe glob, in care exista un numar surprinzator de centenari iar sansele de a atinge 100 de ani, daca esti membru al comunitatilor respective, sunt pana la de 3 ori mai mari decat daca traiesti intr-una din tarile dezvoltate ale lumii. National Geographic le-a numit Blue Zones, plecand de la termenul inventat de specialistii in demografie pentru Okinawa (una din aceste zone).

Au fost identificati mai multi factori comuni, prezenti in toate aceste zone populate cu centenari si la unul din ei vreau sa ma refer in continuare:

Viata ta are sanse de a fi mai lunga daca te misti.

Petreci cumva 8 ore pe zi in fata unui computer? Circuli cu masina chiar si atunci cand mergi pana la supermarketul din cartier? Ultima data cand ai alergat 200 de metri aproape ca te-ai prabusit? Ei bine, cand vei implini 100 de ani sunt sanse foarte mari sa te gasesc intr-un cimitir (dar sufletul tau nemuritor, evident, va pluti fericit intr-un paradis astral la fel de real precum echilibrul mental al recent mediatizatului posesor de Glock).

Centenarii din Sardinia, Okinawa, Loma Linda sau Hojancha se angajeaza zilnic in activitate fizica, aceasta fiind o parte a rutinei lor de lucru. Nu alearga la maratonul de la Boston si nu participa la competitii foarte dure de triatlon. Adica nu fac excese, asta vreau sa spun! Exista un nivel moderat de activitate fizica pe care l-au integrat in mod natural in vietile lor. Iar aceasta activitate nu are nicio legatura cu religia: cei din Okinawa au un cult al stramosilor, cei din Loma Linda (in California) sunt Adventisti de ziua a saptea.

Insa toti sunt activi. Toti se misca, in fiecare zi, de cand sunt copii pana aproape de moarte. Nu merg la cursuri de aerobic si nu au biciclete stationare. Nu dispun de echipament sportiv sofisticat (cat jumatate din salariul unui profesor bugetar). Depun efort si, culmea, pare sa le placa! Sunt multumiti cu vietile lor.

Ti-as mai da si alte amanunte dar asta ar insemna sa mai stau in fata acestui notebook si nu-mi doresc, acum, deoarece simt un alt impuls. Ghici care?

Malleus Maleficarum. Asa se numea manualul de identificare a vrajitoarelor, realizat de doi preoti germani in 1486. Pe vremea aceea se credea despre vrajitoare ca sunt posedate de demoni. De asemenea, tulburarile mentale erau intelese in aceeasi cheie: unul sau mai multi locotenenti ai lui Satan isi stabilisera domiciliul in mintile bietilor oameni. Daca aveai o boala menta in mod sigur erai posedat.

In baza respectivului manual, extrem de popular (ai doilea in topul vanzarilor dupa Biblie) zeci de mii de persoane nevinovate au fost torturate si ucise. Ce norocosi suntem sa traim in secolul 21, nu-i asa?

Nu as fi atat de sigur. Impresia mea este ca modelul demonic persista si in zilele noastre, fara a avea aceeasi amploare, desigur si mai ales in randul persoanelor needucate (sau avand o aversiune intensa fata de stiinta). Preotul care a ucis o maicuta (cazul Tanacu), aplicand un ritual de exorcizare (a tinut-o legata pe o cruce, timp de 3 zile) nu venise direct de la UCLA  (sau de la Leiden University, ca sa-mi salut astfel si cititorii din Olanda, locul 78 in lume la „Stiinte sociale”). Din acest punct de vedere, sunt inclinat sa-i acord circumstante atenuante.

Dar ce ne facem cu absolventii de universitati romanesti din zilele noastre, convinsi ca in spatele unor boli mentale, sau chiar fizice, se afla, dupa caz, creaturi cu cornite, spiritele unor copii avortati, spiridusi care au luat-o razna, diferite genuri de fantome, extraterestri rauvoitori, stramosi neimpacati cu soarta lor, dar altfel de mult disparuti, sau, pentru a intra intr-o zona si mai inefabila, energii cuantice (sic!) malefice sau chiar „tipare vibratorii dizarmonioase provenind din vietile anterioare”?

Iti vine sa crezi ca aceste idei coexista cu cercetarile din zona nanotehnologiei, despre care se crede ca vor revolutiona interventiile medicale?(masinarii minuscule care se vor plimba prin capilarele corpului tau) Sau cu posibilitatea, pentru copiii nostri, de a avea, in urmatorii ani, harta genetica trasata si arhivata inca de la nastere?

Consult un calendar, din cand in cand, pentru a ma asigura ca am intrat in secolul 21. Totusi, nu pot scapa de senzatia, din fericire nu foarte frecventa, ca sunt contemporan, din punct de vedere psihologic, si cu Evul Mediu. Te rog, daca ai citit acest articol si esti o vrajitoare, nu-mi trimite niscaiva energie negativa (si nici pozitiva, sunt alergic!). Nu merit un asemenea interes. Pe de alta parte, daca nu cer prea mult (sunt cam obraznic), roaga-te pentru sufletul meu posedat de paradigma naturalista (aceea conform careia nu exista fiinte supranaturale si, cu toate acestea, realitatea poate fi extraordinar de interesanta).

Construit de Sorin