Arhive pentru februarie 12th, 2013

11. Biopsychology, John Pinel, 2000, Allyn and Bacon (564 de pagini)

Cam veche, intr-adevar, in comparatie cu editia din 2011 (in jur de 200 de dolari, salariul unui asistent universitar care preda Neuropsihologie)

10. Neuroscience for Dummies, Frank Amthor, 2012, John Wiley & Sons (366 de pagini)

Clar, nu e pentru tine! De unde stiu? Eh, mi-am folosit neuronii Von Economo (cei cu arbori dendritici neobisnuiti)

Client: Ma simt complet dezorientat. Nu mai stiu ce vreau. Mi se pare ca viata trece pe langa mine iar eu nu pot face nimic altceva in afara de a observa asta. Situatia a devenit insuportabila insa nu fac nimic. Pur si simplu nu inteleg. Orice om normal ar face ceva, orice. Oare mi-am pierdut mintile?

Terapeut: Transforma aceasta intrebare intr-o afirmatie.

Client: Am innebunit. Sau sunt foarte aproape de asta. Mai am o farama de sanatate mentala. Imi dau seama ce trebuie sa fac. Trebuie sa actionez. Nu trebuie sa mai las aceasta parte slaba din mine sa-mi conduca viata. Trebuie sa o controlez.

Terapeut: E ca si cum ai simti ca nu esti una ci doua persoane, una din ele incercand sa o controleze pe cealalta?

Client:Transforma aceasta intrebare intr-o afirmatie.

Terapeut: Asculta, prietene, eu sunt terapeutul aici, nu tu! Daca vrei sa fii psihoterapeut du-te la o scoala de formare! Aici esti in cabinetul meu in calitate de client. Conecteaza-te la realitate!

Client: Ai dreptate, ai foarte mare dreptate. Cred ca asa fac si in alte situatii. E un tipar, nu? Fug dintr-o realitate care nu-mi convine intr-una mai confortabila, creata de imaginatia mea. Ah, cat de mult as vrea sa scap de acest tipar!

Terapeut: Spune-i asta!

Client (stupefiat): Cui?

Terapeut (pierzandu-si proverbiala rabdare): Tiparului, idiotule! Cui altcuiva? Despre cine vorbeai adineauri?

Client: Si cum sa vorbesc cu tiparul? E doar in capul meu. Nu am cum sa comunic cu el.

Terapeut (aducand un scaun pliant, aflat pana atunci intr-un colt al camerei): Imagineaza-ti ca sta in fata ta, pe acest scaun gol. Spune-i ce vrei sa-i spui si termina odata afacerea asta! Cat o s-o mai duci dupa tine? E timpul sa o finalizezi. Spune-i nenorocitului de tipar ce vrei sa-i spui!

Client: Nu pot sa fac asta. Mi se pare ridicol. E doar un scaun gol, nu e niciun tipar sau altceva pe el.

Terapeut: Repeta dupa mine: ”Aleg sa nu ma exprim. I-as putea vorbi tiparului dar aleg sa nu o fac. Imi asum responsabilitatea pentru aceasta alegere.”

Client: Wow! Ti se pare ca, daca nu accept un lucru ridicol, propus de tine, sunt o persoana iresponsabila? Asta imi spui aici si acum?

Terapeut: In sfarsit! Dumnezeule mare, in sfarsit simti si tu ceva! Esti furios, nu? Esti furios pe mine! Ce-ti vine sa-mi faci?

Client: Sa-ti trag una in moaca aia de atotstiutor! Asta imi vine sa-ti fac, sa te lovesc!

Terapeut: Vezi, acesta e procesul terapeutic. Asta inseamna terapia Gestalt. A simti emotia din prezent si a o exprima liber. A fi autentic. A fi unificat. Tu nu esti diferit de emotia ta. Esti una cu ea. Esti furios pe mine si vrei sa ma lovesti. Esti cu adevarat in contact cu realitatea, acum. Foarte bine. (punand o perna pe scaunul gol) Imagineaza-ti ca stau in fata ta, pe scaunul acela acesta. Loveste-ma! Nu, idiotule, nu pe mine..perna, idiotule, opreste-te…eu sunt pe scaunul gol, psihopatule…opreste-te…

Tu cat platesti pentru un litru de apa? Poate locuiesti in apropierea unui izvor si nu platesti nimic. Sau bei apa de la robinet iar aceasta este foarte ieftina. Sau cumperi apa plata de la supermarket, undeva pe la 1 leu pentru un litru. Deocamdata, pretul apei nu sperie pe nimeni. Apa este ieftina (sau nu costa nimic).

Stii de ce? Pentru ca exista din belsug! Vrei, insa, sa-ti imaginezi un timp in care apa va fi mai greu de procurat? (poate chiar vom apuca, in timpul vietilor noastre, acest gen de provocare) Ce se va intampla atunci cu pretul apei? Va creste, desigur, nu trebuie sa fim doctori in economie pentru a intelege acest fenomen. Se numeste cerere si oferta.

Cererea e mare, oferta e mica, pretul e mare. Cererea de apa va fi aceeasi (de fapt, judecand global, va creste, deoarece pe Pamant vor exista mai multe guri, la propriu). Dar oferta va fi mai mica (va exista mai putina apa) Prin urmare, e posibil sa platim, undeva in viitor, nu 1 leu pentru 1 litru de apa plata ci 10 lei. De 10 ori mai mult (daca nu noi, aproape sigur copiii sau nepotii nostri). Apa va fi mult mai valoroasa, fiind intr-o cantitate mai mica.

Acesta este un articol despre moarte.

Ce credeai, c-ai scapat? Nu vezi nicio legatura intre mecanismul cererii si ofertei, pretul apei si moarte? Nici nu exista, doar ma joc de-a interconexiunile. Desi, daca-mi dai o sansa, as putea incerca sa demonstrez ceva:

Daca apa devine mai valoroasa pe masura ce cantitatea disponibila se imputineaza iar cererea ramane constanta (nu mai zic daca cererea creste), nu cumva si vietile noastre devin mai valoroase pe masura ce clipele lor trec? (adica stocul de clipe de trait scade) Nu cumva, la 50 de ani, esti inclinat sa acorzi mai multa valoare clipelor din care este constituita viata ta decat la 20 de ani?

De ce se intampla asta? Evident, pentru ca ai mai putina „apa” (clipe) la dispozitie. Ai devenit mai constient de finitudinea vietii tale. Ea nu mai pare infinita, asa cum parea in adolescenta (sau in studentie, care e tot un fel de adolescenta).

Insa de ce sa astepti 30 de ani pentru a intelege, in sfarsit, valoarea vietii tale?

De ce nu ai putea face asta inca de la 20 de ani? Vezi, de aceea iti reamintesc, periodic, de moarte (pe cativa apropiati i-am invatat sa mediteze la acest subiect, in aparenta morbid, in realitate extraordinar de energizant). Ii sunt dator lui Heidegger pentru asezarea mortii intr-un cadru datator de pofta de viata (desi nu am reusit sa citesc, pana la capat, de fapt nici pana la mijloc, nu are rost sa dau alte amanunte jenante, capodopera lui dedicata Fiintei si Timpului).

Moartea este acel ceva care ma ajuta sa inteleg ca nu am prea multa apa la dispozitie (desi imi imaginam asta). Cu alte cuvinte, nu am prea multe zile la dispozitie (da, sunt pe moarte, intr-un fel, si, imi pare bine sa-ti spun-sic!-, la fel esti si tu). Deoarece aceste zile (sau clipe) sunt intr-un numar finit, eu le evaluez ca fiind intr-o cantitate mica (ce reprezinta 80 sau 60 sau 40 de ani in raport cu vesnicia?). Fiind intr-o cantitate mica, le percep ca fiind valoroase. Fiecare zi este valoroasa.

Fiecare clipa este valoroasa.

Sunt mult mai atent cu timpul meu. Imi permit tot mai rar sa il irosesc. Inchid repede conversatiile cu oamenii care imi irosesc timpul. Ma uit foarte putin la televizor (un gigantic consumator de timp). Tu nu ai proceda la fel daca ai realiza asta? Imagineaza-ti ca ai dat 100 lei pe 2 litri de apa. Nu ai avea mai multa grija de ei? Daca ai veni la birou sau la facultate cu o sticla de un litru (te-a costat  cinci sute de mii de lei vechi) ti-ai permite sa o lasi, la intamplare, pe un hol? (poate nici acum, cand costa mult mai putin, nu faci asta) Nu ti-ar parea foarte, foarte rau daca ai fi neatent si ai varsa-o? Sute de mii de lei (vechi), dusi pe Apa Sambetei, ca sa zic asa!

Vezi, la asta ma refer: fiecare molecula de apa este asemenea unei clipe. Apa este valoroasa deoarece se gaseste intr-o cantitate limitata. Viata ta este valoroasa deoarece clipele ei sunt limitate. Nu astepta sa implinesti 50 de ani. Mediteaza la moarte, mai des! Din cand in cand, iti voi mai aminti si eu. Nu exista nimic deprimant in aceste articole (decat pentru cei care au deja predispozitii depresive). Eu sustin viata plina de sens, intensa si pasionanta. Si o fac, uneori, intr-un mod neasteptat. Nu ma pot uita la propria mea moarte direct. Dar imi pot contempla sfarsitul. Cum spunea cineva, referindu-se, aparent, la o cartela pre-paid, vine o zi in care se termina creditul. Si nu mai exista reincarcare, desi amatorii de povesti cu zane inca mai cred asta.

Cel mai popular articol din luna iunie 2011, de departe, a fost „Ce inseamna ca te iubesc”. Incercam acolo  (pe un alt blog, nota mea din februarie 2013) sa raspund la intrebare identificand patru componente, pe care le reiau succint:

  • Vreau sa existi
  • Vreu sa fii (o persoana) libera (in sensul de a te putea dezvolta)
  • Vreau sa te cunosc
  • Vreau sa te ating (o forma explicita de cunoastere)

Exista un numitor comun al acestor patru, de fapt trei, dorinte? Sigur, acest element comun este atractia. Inteleg prin „atractie” un interes mai special, spontan, pe care mi-l trezeste cineva sau ceva, o concentrare superioara a atentiei, fara efort deliberat, adica o curgere a energiei mentale spre o anumita persoana, obiect sau activitate, o curgere libera, nedirijata de nimic (cu exceptia istoriei de viata  si a predispozitiilor biologice).

Nu exista iubire in afara atractiei.

Sper ca e limpede ca nu ma refer doar la atractie sexuala (o submultime din clasa mai generala a atractiei). Iubesti un copil fara sa fii atras sexual de el (exclud cazul patologic al pedofililor) dar nu se poate spune ca il iubesti daca te fortezi sa te gandesti la el, te obligi sa-i acorzi atentie, te constrangi sa-i cumperi jucarii si, in general, tragi de tine pentru a-i acorda un minim interes (ceea ce nu e cazul cu noul tau telefon mobil, care te atrage ca un magnet sau ultimele evolutii din mall, raionul vestimentatie).

A iubi, din punctul meu de vedere, presupune (dar nu se reduce la asta) o orientare spontana spre obiectul iubirii. Nu trebuie sa-ti amintesca cineva, nu trebuie sa te temi de ceva in caz ca nu-l mai iubesti, nu exista o recompensa imediata pe care o vanezi, pur si simplu atentia ta, asemenea unei sageti dintr-un arc nemanevrat de nimeni, pleaca spre acel barbat, femeie sau copil (sau animalut, daca e sa ma gandesc la o serie de oameni pe care-i cunosc si sunt impresionati pana la lacrimi de suferinta animalelor, oferindu-mi nesfarsite prilejuri de comentarii mentale pe care, din prietenie, le pastrez pentru mine).

Spun insa ca iubirea nu este doar atractie, si nici nu este doar actiune adecvata la nevoile celuilalt (detalii in alt articol). Este si evaluare pozitiva a calitatilor celui iubit, adica valorizare, ceea ce inseamna recunoastere si diferentiere. Exista ceva „pozitiv” sau „bun” in omul pe care il iubesc, o colectie de proprietati carora le atribui valoare si care nu se manifesta in mod necesar in raport cu mine, desi imi doresc asta („as vrea ca mama mea profesoara sa fie la fel de intelegatoare si calda cu mine cum este cu elevii ei” sau „sper ca, intr-o zi, sotul meu sa fie la fel de ferm in angajamentele asumate in cuplu cum este la firma lui”). Voi numi, pe scurt, aceasta atitudine valorizatoare: admiratie.

Nu exista iubire fara admiratie.

Si, bineinteles, nu exista iubire reciproca si dezvoltare in cuplu fara admiratie reciproca. Oare cum te simti cand cel pe care il iubesti te critica neincetat, este vesnic nemultumit, mult prea rar gaseste ceva bun la tine, pare tot timpul dezamagit, vrea mereu mai mult, vede si ultimul fir de praf si, pentru a scurta totul, pare a te dispretui? Evident ca nu exista apreciere pozitiva intr-un astfel de caz, ce sa mai vorbim de admiratie?

Pot avea doi oameni o relatie fara sa se admire unul pe celalalt? Desigur, nu e nimic neobisnuit iar relatia poat fi productiva. Te rog, insa, hai sa nu numim aceasta relatie „iubire”. Este mai degraba o relatie profesionala intre doi oameni cu scopuri comune, poate nici foarte critici unul fata de altul. Ei pot creste intr-un mod rezonabil un copil care va suferi mai putin pentru ca „mami si tati nu se iubesc” („nici nu-i putem obliga, puiule!”) dar va fi cumplit de dezamagit si insecurizat daca mami si tati nu il iubesc.

Exista motive pentru a simti admiratie fata de un copil? Oho, transfinite, imi vine sa spun, daca as sti ca ma citeste si Cantor. Iata cateva:

  • Curiozitatea uluitoare
  • Puritatea si transparenta emotionala
  • Simplitatea dezarmanta
  • Prospetimea perceptiei
  • Spontaneitatea reactiilor
  • Vioiciunea mentala
  • Incantarea in fata naturii
  • Disponibilitatea pentru joc
  • Entuziasmul
  • Dorinta de a invata

E suficient sa intalnesc doar unul dintre acesti itemi la un adult pentru a-i crea un cont printre preferatii mei. Nu neg faptul ca la copii (ca si la adulti) exista o multime de impulsuri sau trasaturi nesuferite sau chiar respingatoare (nu cred ca e cazul sa-i idealizam!) insa deocamdata ma concentrez pe ceea ce este pozitiv si poate inclina in mod decisiv balanta daca nu catre iubire cel putin catre o bunavointa vesela si plina de promisiuni.

Un copil care se simte obiect natural de interes pentru un adult (parinte) si nu trebuie, astfel, sa-i atraga artificial atentia (de pilda imbolnavindu-se in mod repetat), si, de asemenea, observa cu bucurie ca este apreciat, ca mama si tata il percep ca pe cineva valoros prin el insusi, manifestandu-si respectul si admiratia, ei bine, cum altfel s-ar putea simti daca nu iubit si in siguranta? Cum sa nu fie fericit in relatie cu parintii lui si sa nu dezvolte excelente mecanisme de coping in raport cu realitatea uneori cruda, indiferenta sau traumatizanta? Cred ca aceasta iubire, si nu confortul material, este cel mai inalt dar pe care un parinte (sau un profesor) il poate face unui copil si pariez ca, in the long run, copilul devenit adult va realiza calitatea darului pe care a avut sansa extraordinara de a-l primi si va fi, pur si simplu, recunoscator.

Iar daca nu va fi, ma gandesc, tu, parinte, sau eu, profesor, poate ca nu am fost congruenti cu rolurile noastre, poate am intrat nepregatiti in ele sau chiar lipsiti de aptitudini sau, aceste variabile fiind excluse, nu ne-am priceput sa-i iubim, desi in sufletul nostru am simtit atractia, interesul, dorinta. Dar acesta nu e un capat de tara asa ca, profitand de feedback, putem analiza ceea ce nu a fost potrivit sau corespunzator, putem invata ceea ce nici parinti nostri nu au fost in stare sa ne spuna, pentru ca nici pe ei nu i-a invatat nimeni, ne putem trata cu compasiune propriile puncte sensibile din istoriile de viata si, daca mai avem timp (viata nu e prea lunga, in aceste timpuri grabite), sa o luam de la inceput, doar ca altfel, cu un copil, un elev sau un nepot.

Construit de Sorin