Arhive pentru decembrie, 2012

Tinerii devoratori de carti, chinuiti de mine cu obligativitatea recenziilor, merita, periodic, sa afle cat de cititi sunt. Voila:

  1. Andreea Lungu…Despre ce ramane dupa ce Dumnezeu ne lasa putin in pace…362
  2. Andreea Lungu…Despre droguri cu stoicism…207
  3. Raluca Vasiliu…Un minut de stiinta…190
  4. Dorin Agapie…Herita, he-ri-ta, ce-i asta, fratele meu?…166
  5. Carmen Stoica…CT…68

PS Clasamentul este realizat pe ultimele 30 de zile.

Am fost o natura sportiva (inca mai sunt, in anumite zile). Poate nu este o idee buna sa fac o astfel de marturisire, avand in vedere toti intelectualii care ma citeste. Intrand insa in a doua jumatate a vietii, in acord cu unele calcule statistice de stabilire a sperantei de viata, nu vad ce rost ar mai avea sa ascund adevarul. Am fost indragostit (de-a binelea!) de un anumit sport si am investigat, cu o curiozitate copilareasca, altele (inca mai stiu ce este o lovitura in cross-nu, n-am facut box, acolo e pe baza de crosee de dreapta, nu, nu e dreapta din right-wing, precizare pentru fanii lui Newt Gingrich, aflat la a treia sotie si la prima candidatura pentru Casa Alba).

Cum era si firesc, fiind vorba de sporturi, adica de conditie fizica, am explorat si sahul (in deschidere, e bine sau nu sa ocupi centrul cu pionii?). Insa am renuntat, deoarece aveam un prieten (si coleg de clasa, sahist adevarat) care ma batea in mod constant. Nu mi-am permis, la vremea aceea, o astfel de deteriorare a stimei de sine. Dar nu am uitat umilintele regulate si astazi nu mai vorbesc cu el (exagerez, nu vorbim din alte motive, viata ne-a dus pe drumuri diferite).

Si am ramas cu o impresie puternica: cei care exceleaza in acest sport, sahistii de top, sunt ceva mai speciali, adica, ce s-o mai lungim, sunt foarte inteligenti. Am crezut lucrul acesta un numar (infricosator) de ani. Poate si tu, mai ales daca ai jucat sah si ai pierdut in fata unui adversar mai puternic (dar nu din punct de vedere al cvadricepsilor), ti-ai format o opinie similara. Sahistii foarte buni au un IQ inalt (Kasparov, de pilda, este cotat la 190 desi sunt unii care contesta aceasta evaluare). Si cum sa fii mare maestru (GM) si sa nu ai o inteligenta superioara? E de neconceput, nu degeaba sahul este „sportul mintii”!

Ai putea crede ca nu este asa?

Ai putea, desigur, dar nu o vei face, deoarece, daca ai reusit cumva sa te imunizezi in raport cu afirmatiile mele contraintuitive, ultima iti va solicita ultimele resurse de toleranta si, te inteleg, fireste, deja este prea mult. Asa ca nici eu nu voi incerca sa te conving. Doar voi spune ce am de spus si, fiind sambata, voi avea grija de natura mea mostenita de la o serie de antecesori care mergeau mult, foarte mult, pe jos (astazi imi selectez prietenii si conform celui mai superficial criteriu pe care ti-l poti imagina, anume daca au in proprietate un 4×4).

Exista o serie de mari maestri ai sahului care au un IQ sub 100 (si unii chiar sub 80).

P.S. Am inteles de la niscaiva cercetatori cum e posibil acest fenomen bizar, ba am inteles (cu greu, normal) si in ce fel de relatii amoroase se afla aptitudinile si excelenta profesionala (in orice domeniu, nu doar in sah) dar nu voi impartasi (decat, poate, intr-o alta zi, tot gratuit, bineinteles, ca sa nu ma cert pe umbra magarului-don’t even try, it’s Heideggerian stuff!) misterioasa cunoastere deoarece, ai ghicit, antecesorii, natura sportiva, ploaia inghetata…

Exista oameni care se gandesc la un profesor sau o profesoara (sau la o invatatoare) si se bucura ca i-au intalnit, fiind semnificativ influentati. Stiai insa ca exista si profesori care se gandesc la un elev sau la o studenta fiind, de asemenea, fericiti ca i-au intalnit? Cred ca ma incadrez in aceasta categorie si scriu astazi pe aceasta tema, in introducere (articolul e despre altceva), incercand astfel sa-mi revin dupa un weekend (plus o jumatate de zi de luni) de intalniri, punctate de endorfine, cu fosti studenti.

Una din aceste studente mi-a trimis ieri o bufnita. Nu una reala, din fericire, imi sunt suficientii papagalii vecinei mele, ci una virtuala, adica o fotografie cu o bufnita. Mie oricum imi plac foarte mult bufnitele (oh, prevad deja unele comentarii afectuoase!). Dar fotografia de ieri este extraordinar de amuzanta (sunt fidel principiului de a mentine acest blog la un nivel maxim de simplitate si ma bazez pe perseverenta ta, in colaborare cu amicul Google,daca vrei sa o vezi). Fosta mea studenta a impuscat astfel doi iepuri dintr-o lovitura (cineva trebuie si sa moara, nu, nu putem iubi toate animalele!): mi-a trimis un mesaj in contextul experimentului pe care il fac (un proiect de amplificare a autocontrolului, inspirat de un curs foarte apreciat la Stanford, facultatea aceea aflata intr-o vale, Sillicon Valley) asociat cu o bufnita.

Stiai ca ochii bufnitelor, daca i-am raporta la scara noastra de marime, ar fi asemenea unor grapefruit-uri? Este logic sa fie asa (principii evolutioniste, mai stii?) deoarece bufnitele au nevoie sa caapteze cat mai multa lumina, un avantaj competitiv important in cazul vanatorilor nocturne. De asemenea, ochii lor nu sunt sferici ci tubulari (asigura o suprafata a retinelor mai mare). Si sunt foarte aproape unul de altul, ceea ce le permite o vedere binoculara extrem de eficienta (doar pentru studentii la psihologie: care sunt indicatorii monoculari?). Din pacate, ochii bufnitelor nu se pot misca. Pentru a privi in alta parte este necesar sa-si miste capetele.

Sa le rasuceasca. Cu cate grade? Legenda spune 360 insa nu e adevarat. Bufnita isi poate intoarce capul la 270 de grade. Tot e ceva, nu? (misca si tu capul spre stanga si vezi daca iti poti percepe umarul drept!). Cum e posibil asa ceva? Simplu: au mai multe vertebre cervicale decat mamiferele (tu cate vertebre cervicale stii ca ai?).

„Evolutia” este desteapta (folosesc ghilimele deoarece „evolutia” nu este o fiinta ci un proces spontan): a selectat pasarile cu mai multe vertebre cervicale deoarece acestea le permit o flexibilitate superioara a capului si, implicit, posibilitatea de a-si curata penele cu ciocul (curatenia este importanta, nu te-a invatat bunica ta asta?).

Nu incetez a ma minuna de modalitatile in care selectia naturala, procesul pe care nu-l conduce niciun zeu, a scos aceasta lume din haos si a inzestrat-o cu o uimitoare biodiversitate. Am inceput sa vad intr-un animal, sau intr-o pasare, capatul unui lant invizibil, pierdut in negura timpului, vorbindu-mi, ma rog, mai degraba nevorbindu-mi, sau chiar ignorandu-ma, despre o inteligenta incantatoare, care nu apartine nimanui. O inteligenta care va renaste mereu, intr-o lume nu neaparat  bazata pe atomul de carbon, desi pare elementul cu cel mai mare potential pentru legaturi chimice, selectand forme, structuri, mecanisme adaptative si, bineinteles, fiinte constiente. Intr-un mod straniu, aceasta intelegere ma face sa ma simt in siguranta in realitate.

Pe de alta parte, ma intreb dar mai ales te intreb: daca ar fi sa te gandesti la o girafa si un soricel, cine ai spune ca are mai multe vertebre cervicale?

Un milion de nefroni. Crezi ca ma refer la o specie de extraterestri din romanele unor Asimov, Heinlein sau Philip K. Dick? Sau la o micuta comunitate de bacterii prietenoase? Nicidecum: nefronul reprezinta unitatea structurala si functionala a rinichiului. Cu mici exceptii, noi toti avem 2 rinichi, prin urmare 2 milioane de nefroni (am avut candva o vecina cu 4 rinichi). Rinichii ne ajuta sa eliminam din organism o multime de substante nefolositoare, rezultate in urma metabolismului (dar si substante ajunse accidental, daca ti-a stat mintea in alta parte si ai inghitit ce nu trebuia). Sa avem doi rinichi functionali este ceva foarte important, nu e nevoie sa vorbim despre asta cu cineva care e deja dependent de dializa renala (o persoana care nu poate supravietui fara 6-12 ore de dializa pe saptamana). Dar se poate trai si cu un rinichi.

Acesta este un articol despre etica.

Daca stai bine cu nervii astazi, urmeaza-ma in urmatoarea fantezie! Sa presupunem ca cineva foarte drag (ar putea fi chiar copilul tau) are nevoie urgent de o operatie costisitoare. Te-ai imprumutat cat ai putut, ai vandut tot ce se putea vinde dar nu ai facut rost de suficienti bani (iar clinicile, stim foarte bine, nu sunt modele de altruism in nicio societate). Esti disperat(a). Exista un risc foarte mare ca persoana la care tii sa moara. Ti se rupe inima cand te gandesti. Ai vrea sa mai poti face ceva. Dar nu stii ce.

Acesta e momentul in care un psiholog nebun, fratele unui filosof nebun, fost profesor de Etica Aplicata, iti propune un deal: poti obtine nu doar suma de care ai nevoie ci si ceva consistent pe deasupra daca esti de acord sa-ti vinzi un rinichi. Ce zici:

Esti de acord sa-ti vinzi un rinichi pentru a salva viata cuiva drag?

Mai am si alte versiuni ale intrebarii, nu asa de dramatice:

  • Esti de acord sa-ti vinzi un rinichi pentru a achita ultima parte a unui credit astfel incat sa nu fii evacuat(a) din propria ta casa?
  • Esti de acord sa-ti vinzi un rinichi pentru a-ti putea cumpara o casa?
  • Esti de acord sa-ti vinzi un rinichi pentru a putea plati taxele de studiu la facultatea pe care ti-o doresti foarte mult?

Revenind la prima situatie, sa ne gandim putin: decizia de a vinde rinichiul iti apartine. Psihologul nebun doar iti sugereaza un curs al actiunii. El nu te obliga sa vinzi rinichiul si iti prezinta, cu onestitate, consecintele deciziei tale. Putem spune, cred, ca ne aflam intr-o situatie de consimtamant informat. Nu te forteaza in niciun fel, nu te pacaleste, doar iti propune o afacere si respecta decizia ta. Evident, in urma acestei tranzactii se alege si el cu un profit frumusel (isi poate plati un Master la o facultate de psihologie din Ivy League, daca mai convinge 2-3 ca tine). Te invit sa reflectezi:

Este comportamentul tau (ai spus „da”) acceptabil din punct de vedere moral?

Poate fi considerata morala propunerea lui?

Hai sa ne reamintim ca esti intr-o situatie disperata. El stie asta. Nu ti-a facut aceasta propunere in alte circumstante (cand oamenii care-ti erau dragi erau sanatosi). Ti-o face acum. Intr-un fel, profita de vulnerabilitatea ta. Sau nu? Consimtamantul tau este voluntar si este informat. Nu esti presat, santajat sau amenintat (de psihologul nebun). Dar te preseaza propria ta situatie. Vrei ca persoana la care tii sa traiasca. Si nu mai ai nicio optiune.

Cum este corect sa procedezi in aceasta situatie?

P.S. Recomandarea mea este sa nu discuti aceasta problema de etica astazi, in pauza de pranz. Discutia s-ar putea prelungi iar corporatia te asteapta sa prestezi. Nu uita de creditul pe 30 de ani. Corporatia stie asta. De fapt, o parte din detinatorii de actiuni la corporatia la care lucrezi ar putea detine actiuni si la banca cea generoasa care te-a imprumutat. Sau la o alta, desigur, dar ai prins ideea. Daca ti se pare ca simti o adiere de stanga in comentariile de mai sus te asigur ca te inseli.

Din cand in cand…alerg. De fapt, aproape in fiecare zi. Nu mult, 1-1.5 km. Pe zapada, in ultimul timp (articol din februarie 2012). As spune si „in frig”, dar nu l-am sesizat. Intentionez sa scriu un articol mai elaborat despre aceasta inclinatie ridicola mostenita de la stramosii mei extrem de indepartati (aceia din savana africana) dar m-am gandit ca, acum, ar fi o buna introducere la ideea de mai jos:

S-a acumulat deja un munte de dovezi referitoare la beneficiile exercitiului fizic. De la mintea capabila sa gandeasca mai limpede (nicio legatura cu primul paragraf) si pana la intarzierea proceselor asociate cu deteriorarea cognitiva, ca urmare a inaintarii in varsta, fara a uita de imbunatatirea calitatii somnului, o lista de recompese, fie imediate, fie pe termen lung, poate fi contemplata cu admiratie. Si, desigur, ulterior bifata. Care sa fie timpul optim alocat unui astfel de program, in cazul in care nu vrei sa participi la Olimpiada de la Londra?

20 de minute pe zi, 3 zile pe saptamana.

O nimica toata, nu-ti vine sa comentezi astfel? In loc sa stai 20 de minute in fotoliu, holbandu-te la ceea ce altadata era o cutie si acum e mai mult un dispozitiv extraplat, iti poti mobiliza corpul in diverse feluri (si sexul este o forma de exercitiu fizic, dar nu la el ma refer in aceasta mica pastila motivatoare).

Placandu-mi si statisticile, in ultimul timp, iata ce am aflat de curand: din 100 de americani 25 nu fac niciun fel de miscare (in sensul de „exercitiu fizic”). Blestemul societatii hiper-abundente, nu? La noi, in spatiul acesta magic vegheat de miorita cea plina de dopamina, lucrurile nu au cum sa fie identice. Desi, de zile bune de cand alerg prin cartier, nu am mai vazut pe nimeni facand ceva asemanator. Sunt un ciudat, inteleg, in sfarsit, cu mintea cea limpede. Poate e timpul sa-mi cumpar…some fancy get-out-of-the bed monotonous treadmill. Simt insa antecesorii, reuniti undeva prin trunchiul cerebral, protestand. Vor un pic de varietate. Asa ca nu o voi face. Am realizat ca nu e bine sa te pui de-a curmezisul logicii evolutioniste. Accept conditia de nonconformist. Tu, cand treci la evolutionism?

Construit de Sorin