Arhive pentru noiembrie, 2012

11. Mean Genes, Terry Burnham si Jay Phelan, 2000, Perseus Publishing. Ce-ar fi putut produce un profesor la Harvard Kennedy School of Government si un doctor in biologie (tot la Harvard)? Cumva o lucrare de inspiratie freudiana? Poate acum 50 de ani.

In aceasta cei doi oameni de stiinta, pasionati de intelegerea evolutionista a mintii, ne explica de de genele noastre iubesc mancarea si urasc exercitiile fizice si ne arata pe ce anume se bazeaza succesul uimitor al cartilor de credit.

Este o carte optimista. Combinatia de autocunoastere (reala, intemeiata pe cercetarea empirica) si autodisciplina ne poate permite sa rezistam impulsurilor teribile mediate de genele „rele”, ducand vieti de o calitate superioara. Poate vrei si tu? Aha, lacomule!

Raluca Vasiliu, psiholog pentru copii din Brasov, si-a rezervat mai mult de 59 de secunde pentru lectura unui autor putin cunoscut in Romania dar (pe cale de a deveni) faimos in Marea Britanie. Invatam sa tinem pasul, nu-i asa?

Pana sa citesc 59, cartile de self-help mi se pareau ca mancarea de tip fast-food: usor de gasit, usor de digerat dar toxice si nehranitoare in esenta lor. Cred ca asa credea si Richard Wiseman inainte sa stea de vorba cu o prietena, Sophie, o persoana mereu ocupata si mare consumatoare de carti de self-help.

In timpul pauzei de pranz Richard i-a demonstrat Sophiei cu vehementa de ce sfaturile de self-help nu functioneaza, ba chiar pot fi daunatoare. Sophie i-a cerut in schimb sa ii spuna ce anume functioneaza in materie de self-help. Dupa ce i-a ascultat prelegerea stufoasa cateva minute l-a intrerupt sfios, spunandu-i ca, oricat este de interesant ce spune el, totusi nu are timpul necesar pentru toata explicatia, ci ii trebuie solutii si tehnici clare, care pot fi aplicate intr-un timp foarte scurt. Cat de scurt? a intrebat Wiseman. Cam un minut, a spus ea.

Si uite asa lui Wiseman i-a venit ideea sa sa condenseze toate cercetarile stiintifice din domeniul self-help in tehnici simple, care pot fi aplicate in mai putin de 1 minut. Mai exact, in 59 de secunde.

Cartea are toate avantajele unei carti de dezvoltare personala: este extrem de usor de citit si extrem de practica. Singura diferenta intre ea si celelalte este ca toate sfaturile au in spate cercetari riguros realizate stiintific. O diferenta fundamentala, dealtfel.

Asadar, sa trecem la treaba si sa vedem repede repede cateva tehnici despre care ne vorbeste Richard (fiind o prescurtare a unei prescurtari, as putea numi recenzia mea 39).

Cum sa fii mai fericit

Daca te trezesti de dimineata si repeti de 20 de ori: sunt fericit, imi merge din ce in ce mai bine in fiecare zi, ar fi bine sa renunti sa mai faci asta. Cercetarile arata ca gandirea pozitiva nu numai ca nu functioneaza, dar, incercand sa suprime gandurile negative, nu face decat sa le intareasca. Se pare ca atunci cand spui: nu te gandi la o prajitura mare si roz, crema ei dulce si spumoasa iti vine in gand mult mai des, aproape obsesiv uneori.

In schimb, poti sa:

–          Sa tii un jurnal al recunostintei in care sa enumeri 3 aspecte ale vietii tale pentru care esti recunoscator.

–          Sa iti aduci aminte de cel mai interesant moment din viata ta

–          Sa te gandesti la o persoana de care te simti foarte apropiata si sa descrii in cateva cuvine de ce inseamna asa de mult pentru tine

–          Sa scrii 3 lucruri din ultima saptamana care au mers bine.

–          Invata sa oferi. Atunci cand oferim un lucru sau cand ajutam pe cineva, in creierul nostru se activeaza doua regiuni arhaice, care de obicei sunt active cand ne sunt satisfacute cele mai de baza nevoi. Chiar daca acum nu mai suntem constienti de acest lucru, nevoia de a oferi face parte din categoria nevoilor de baza, pentru ca suntem fiinte profund sociale.

–          Daca ai bani, cheltuie-i mai bine pe experiente (sa mergi la un film, intr-o excursie, la un suc, etc.) decat pe obiecte. Experientele sunt de obicei ocazii de a interactiona, asa ca placerea obtinuta in urma unei experiente este mult mai mare decat cea obtinuta dupa ce cumperi un obiect.

–          Gandeste-te mai putin la bani. Sarace sau bogate, persoanele materialiste sunt mai nefericite decat cele care nu pun mare pret pe bani sau obiecte.

–          Zambeste mai mult si vei deveni mai fericit. Un zambet mai lung de 30 de secunde are puterea de a ne imbunatati starea de spirit.

Daca simpla citire a acestor tehnici te-a facut mai fericit, sa trecem la subiectul urmator: cum sa ii convingem pe altii.

Persuasiunea

In primul rand, sa demolam un mit: acela ca, daca recompensezi pe cineva pentru o activitate pe care o face din placere, el va fi si mai convins in viitor sa faca respectivul lucru. In realitate, oferind recompense, transformam o activitate placuta de tipul jocului intr-o activitate obligatorie, de tipul muncii. Asa ca nu le oferiti copiilor bomboane pentru ca s-au jucat cu piesele lego, pentru ca s-ar putea sa le distrugeti placerea de a construi.

–          Gandindu-se ca cel mai mult avem nevoie sa ii convingem pe ceilalti cand dam un interviu de angajare, cercetatorii au descoperit factorul cheie care asigura succesul in angajare: agreabilitatea. Chiar daca par interesati in primul rand de abilitatile pe care le ai, angajatorii cauta de fapt in mod inconstient o persoana prietenoasa si agreabila. Asa ca nu te stradui foarte mult sa pari competent ci asigura-te mai degraba ca te faci placut: pune angajatorului intrebari despre firma, dezvaluie cate ceva despre tine, nu te sfii sa spui la inceputul interviului o slabiciune de-a ta (se pare ca asta le place destul de mult angajatorilor, fiind un semn de sinceritate pentru ei) si lasa laudele pentru sfarsitul interviului. Astfel, iti cresti sansele sa fii angajat.

–          Tot legat de persuasiune, invata sa ceri mici favoruri celorlalti. Se pare ca atunci cand facem un favor cuiva tindem sa il vedem intr-o lumina mai pozitiva. Cerand ajutorul, impusti doi iepuri deodata: primesti ce ai nevoie si te faci mai placut de ceilalti.

Motivarea

Ca de obicei, trebuie la inceput sa mai demolam un mit. Daca te-ai obisnuit sa visezi cu ochii deschisi la viata fabuloasa pe care o vei avea cand vei fi bogat, frumos si destept, e timpul sa deschizi ochii. Tehnica vizualizarii nu numai ca nu te ajuta sa te motivezi, ba chiar te demotiveaza. Intr-adevar, cand visam cu ochii deschisi ne simtim bine pe moment, insa asta nu ne apropie cu nimic de scopul visat. De asemenea, tot efect demotivant are si faptul de a ne baza numai pe vointa, de a ne focusa pe dezavantajele situatiei actuale sau de a incerca sa ne suprimam fricile si gandurile negative. Iata in schimb ce functioneaza sa te motivezi mai bine:

–          Gandeste-te la scopul tau si planifica-l pas cu pas. Fiecare pas trebuie sa fie concret, bine incadrat in timp si sa stii ce mica recompensa iti vei oferi dupa ce il atingi.

–          Gandeste-te ce beneficii importante vei avea atingandu-ti scopul si ce beneficii vor avea cei din jurul tau

–          Spune-le celor din jur care este scopul tau. Chiar daca teama de esec este mai mare, angajamentul luat in public are o putere mai mare de motivare decat pastrarea unui scop secret.

La capitolul despre motivare vei mai gasi diferite tehnici de a slabi, care pot inlocui cu succes ineficienta dieta. Tot aici vei mai afla si de tehnica de planificare double-think, care este mai eficienta decat schemele traditionale de coaching.

Creativitatea

Sincera sa fiu, cel mai mult mi-a placut ca in cartea asta se demoleaza unele mituri larg raspandite. In ceea ce priveste creativitatea, mitul arhi-cunoscut este ca brainstorming-ul sau alte tehnici de creativitate de grup sunt mai productive decat creativitatea individuala. Acest lucru este fals pentru ca atunci cand suntem in grup brusc devenim mai putin motivati sa dam tot ce e mai bun din noi. Asa ca mult mai bine este sa gandesti intens si creativ din confortul casei decat in compania altora.

–          Daca insa trebuie sa creati ceva in grup, este mai indicat sa formezi grupuri cat mai mixte si in care persoanele sa nu se cunoasca intre ele. De asemenea este indicat sa ii relaxezi inainte de a fi creativi, pentru ca anxietatea este invers proportionala cu creativitatea.

–          Tot in acest capitol se vorbeste despre cateva idei simple si surprinzatoare, care au efect mare cand vine vorba de creativitate. Astfel, simpla prezenta a unei plante pe birou iti creste creativitatea cu 15%, faptul ca cineva apropie de tine foaia pe care sa scrii te face sa crezi ca sarcina este mai placuta si sa creezi mai mult, si faptul ca te-ai gandit inainte la un punker si nu la un profesor te ajuta sa fii mai nonconformist (gratie efectului de priming).

Atractia fizica

La sectiunea “Cum sa fii un cuceritor instant” nu se darama nici un mit, ci doar aflam ca cercetatorii se tin de prostii si dovedesc stiintific ca barbatii tind sa le ajute mai mult pe femeile cu sani mari decat pe cele cu sani mici. Tot ei te invata fel de fel de trucuri eficiente:

–          Pentru prima intalnire alege un loc aglomerat si zgomotos, pentru ca ritmul cardiac accelerat este asociat cu atractia fizica, si deci si sansele ca partenerul/partenera sa te considere mai atragator cresc

–          La prima intalnire evita subiectele stereotipe si plictisitoare ci dezvaluie mai mult despre tine. Cand vorbiti amandoi despre ce nu va place decat despre ce va place, si atractia dintre voi creste.

–          Daca cumva ai probleme cu kilogramele si esti femeie, infometeaza-ti barbatul. Se stie ca barbatii infometati prefera femeile mai grele, asadar sunt sanse mai mari sa fii pe placul lui.

–          Daca esti barbat, fa ceva astfel incat ea sa vada cum alte femei iti zambesc. Daca observa ca si alte femei sunt dragute cu tine, si ea te va gasi mai atractiv.

–          Cand nu stii sigur daca partenerul este atras de tine uita-te daca se joaca cu buzele: cand cineva isi suge buzele sau isi trece limba usor peste ele e un semn clar ca se simte atras de tine.

–          Cand vrei sa ceri ceva atinge mai intai usor persoana pe brat, si sansele ca ea sa accepte cererea cresc brusc

–          Opteaza pentru sporturi pe care ceilalti le considera atractive: daca esti barbat alege cataratul, sporturi extreme sau fotbalul iar daca esti femeie opteaza pentru gimnastica, aerobic sau yoga si evita culturismul.

–          Nu in ultimul rand, ai grija ce spui despre fostele tale relatii: se pare ca femeile pot sa aminteasca ca au mai avut relatii in trecut, dar sa nu fie mai mult de doua (altfel stii ce se spune despre tine). Daca esti barbat, e ok sa te intinzi pana la cifra 4, dincolo de aceasta cifra sansele tale scad tot mai mult.

Ei bine, gata cu discutiile despre sex, sa trecem la un cu totul alt subiect, care nu are nimic de-a face cu atractia fizica si sexul: viata de cuplu J

Cuplurile

Glumesc eu glumesc, dar se pare ca ingredientul cheie intr-o relatie functionala nu este neaparat pasiunea, ci cunoasterea reciproca dintre parteneri. De asemenea, Richard ne da si noua, celor implicati in relatii de cuplu, cateva sugestii despre cum sa mentinem flacara pasiunii treaza: sa evitam rutina, sa ne uitam unul in ochii celuilalt, macar unul din noi sa scrie intr-un jurnal ganduri despre relatie, si in general sa stim cum sa aplanam conflictele.

De asemenea el ne atrage atentia ca barbatii sunt niste insensibili, si ca de cele mai multe ori nu sunt romantici pentru ca nu considera ca activitatile pe care noi le consideram romantice (sa ne faca un masaj, sa ne prgateasca o baie calda, sa ne invite in oras, etc) sunt de fapt asa. Asa ca doamnelor, daca vreti ca partenerii vostri sa fie mai romantici asigurati-va mai intai ca operationalizati termenul.

De la cupluri se trece (nu neaparat in aceasta ordine) la parenting, stres si la cum sa luam decizii. Cum deja cred ca au trecut 39 de secunde de cand cititi ma voi opri aici, in speranta ca v-am incitat sa vedeti ce tehnici mai sunt pana la 59. Intre timp, pentru ca am folosit tehnicile de motivare din carte, am luat decizia sa scriu cate ceva despre parenting si pe blogul meu, www.psihologpentrucopii.ro Blog pe care, atingandu-va usor pe brat, va invit sa il vizitati.

 

 

 

 

Tanarul psiholog Dorin Agapie continua sa exploreze psihologia evolutionista, compensand astfel, pe cont propriu, oferta sublima (adica lipsind cu desavarsire) a facultatii pe care a urmat-o (si care, daca totul merge ok, va lansa primul curs de psihologie evolutionista in anul in care rezervele de petrol ale planetei se vor termina):

„Evolutionary Psychology: A Beginner’s Guide” by Robin Dunbar, Louise Barrett, John Lycett, 2005, Oneworld Publications.

 

Obiectivele psihologiei evoluționiste sunt de a înțelege avantajele oferite de multitudinea trăsăturilor asupra organismelor individuale, relația dintre trăsături și modul în care istoria evolutivă a unei specii limitează diversitatea adaptărilor.

În următoarea recenzie voi avea în vedere:

  • Delimitări conceptuale
  • Principiile selecției naturale
  • Comportamentul altruist
  • Heritabilitatea și instinctele
  • Alegerea partenerului
  • Omul: animal social
  • Dezvoltarea limbajului

 

Cu și despre gene.

Biologia nu poate traduce destinul individului, iar comportamentul nu este determinat strict de gene. Însă este popularizată (în special în rândul mass-mediei) relația dintre genă și comportament/trăsătură. Adică o relație cauzală simplistă și fără o bază științifică. În plus, succesul unui anumit comportament este în mod explicit măsurat în termeni de fitness. Care se referă la numărul relativ de copii ale genelor pe care un individ le transmite în generațiile viitoare. Având în vedere acest aspect, pare că orice idee despre evoluție s-ar (putea) traduce ca evoluție genetică. Însă nu este chiar așa.

Există diferențe între explicațiile evoluționiste ale comportamentului și explicațiile cu privire la determinarea genetică. Comportamentul este mult prea complicat pentru a putea fi determinat de gene singulare. În cazul omului, comportamentul are o predispoziție genetică, facilitat de o rețea de gene cu interacțiuni complexe. Creierul nostru a evoluat pentru a ne permite să ne adaptăm conduita la contextul în care ne aflăm. Genele care oferă „instrucțiunile de preparare” ale sistemului nervos au fost selectate tocmai pentru a permite organismului „eliberarea” de existența determinată (strict) genetic.

Studiul evoluționist nu se referă la determinarea genetică. Perspectiva evoluționistă este preocupată cu analiza strategică a comportamentului. „De ce individul se comportă în acest mod?” în sensul „ce beneficii îi oferă acest comportament, individului?” Un punct de vedere strategic nu face presupuneri cu privire la ceea ce determină un comportament. Pur și simplu se asumă că strategia unui individ privind comportamenul ales (manifestat) este ghidată de considerații evoluționiste. Adică maximizarea contribuției personale la bazinul genetic al speciei, în generațiile viitoare.

Clarificări.

  • Explicațiile evoluționiste se pot interpreta greșit ca și cum ființele (din orice specie) iau decizii conștiente cu privire la bazinul genetic din generațiile următoare. Niciun organism nu face asta.
  • Organismele (în sensul de ființe vegetale, animale sau umane) care dețin o serie de comportamente „potrivite” pentru a crește numărul descendenților din generațiile viitoare sunt considerate ca fiind adaptate (având un fitness înalt). Asta nu înseamnă că obiectivul comportamentelor este maximizarea fitness-ului.
  • Ipoteza că organismele sunt proiectate să se comporte în așa fel încât să maximizeze capacitatea lor genetica este un dispozitiv euristic și nu o prezumție. Ne oferă predicții foarte precise, care pot fi supuse la teste empirice clare.
  • Explicațiile evoluționiste sunt statistice. Un argument de genul „Eu nu mă comport astfel” nu poate distruge o regulă statistică. Un exemplu izolat nu respinge explicațiile care se pot observa pe medii statistice în populații.

Selecția naturală.

Teoria selecției naturale este preocupată de supraviețuirea individului și nu de supraviețuirea speciei. Deși reproducerea indivizilor are ca efecte perpetuarea speciei, aceasta nu este ținta reproducerii sau a evoluției.

Selecția naturală are la bază trei premise și o concluzie care rezultă din ele.

P1 (Principiul variației) – Toți indivizii dintr-o anumită specie au o anumită variație în trăsăturile lor comportamentale, morfologice și/sau fiziologice (ale fenotipului).

P2 (Principiul succesiunii) – O parte din această variație între indivizi este ereditară, adică va fi transmisă de la o generație la alta. Urmașii vor semăna mai mult cu părinții lor, decât cu alte persoane din populație.

P3 (Principiul adaptării) – Ori de câte ori există o concurență pentru resurse (hrană, parteneri, adăpost) unele dintre trăsăturile existente va permite purtătorilor de a concura mai eficient decât alții.

Concluzia (Principiul evoluției) – Fiind concurenți mai eficienți, anumiți indivizi vor avea mai mulți urmași, datorită trăsăturilor pe care le au și care oferă anumite avantaje. Au mai mult succes în a găsi hrană, partener/ă pentru reproducere și în evitarea prădătorilor. Urmașii acestor indivizi vor moșteni o parte din aceste trăsături de la părinții lor, astfel selecția naturală are loc. Prin acest proces organismele se adaptează mediului. Succesul unei trăsături de a fi „oferită” generațiilor următoare în comparație cu alte variații ale aceleași trăsături se descrie prin fitness.

Genele care au dus la dezvoltarea unor trăsături „de success”, care oferă șanse mai mari individului să supraviețuiască și să se reproducă au probabilități mai mari să fie transmise în bazinul genetic pentru următoarele generații, în comparație cu cele care nu avut atât de mult succes. Pe gene „le interesează” să fie transmise. De aici și convenția terminologică de „selfish gene”.

 

Altruism (în perspectivă evoluționistă)

Dacă genele noastre sunt atât de egoiste și pe individ îl interesează doar supraviețuirea și reproducerea sa, de ce există altruism?

Altruismul ia naștere dacă indivizii care beneficiază de pe urma comportamentului sunt rude cu persoana altruistă. Acest lucru se întâmplă deoarece indivizii din aceeași familie au unele gene comune. De exemplu, doi frați dețin în proporție de 50%, pe când doi veri doar 12.5% din gene. Ajutându-ne fratele (mai mult ca pe un văr) mărim șansele genelor să fie transmise mai departe. Evoluția nu este interesată în corpul cărei persoane vor fi transmise genele, atât timp cât acestea vor fi transmise. Acestă formă se numește kin selection (selecție pe bază de rudenie).

Dar de ce suntem altruiști cu persoane care ne sunt prieteni (și nu rude)? Altruismul în această formă este o „cooperare mascată”. Te ajut acum ca să mă ajuți tu altădată. Dar dacă acest „altădată” nu va mai veni!? Tocmai de aceea de cele mai multe ori ajutăm persoanele din jurul nostru (amici, prieteni, colegi, ș.a.). Am mai interacționat cu aceștia în alte ocazii și suntem capabili să-i recunoaștem. Această formă se numește reciprocal altruism.

A treia formă este mutualismul. Două sau mai multe organisme cooperează pentru realizarea unui obiectiv în urma cărora vor beneficia toți în același timp.

Gene, dezvoltarea și instincte.

Exercițiu practic. Realizează după o rețetă un amestec de ingrediente și introdu-le la cuptor. Cu puțin noroc vei avea o prăjitură pe care o vei putea savura (pentru supraviețuire, clar). Dar, nu te grăbi să o îngurgitezi, las-o să se răcească. Privește-o și întreabă-te de unde provine culoarea ei. Dar gustul? De miros nici nu mai zic. Oare toate aceste caracteristici se datorează ingredientelor sau mediului în care a copt?

Prăjitura este un omolog pentru ființă. Ingredientele sunt defapt genele, iar cuptorul este mediul în care se dezvoltă genele. Nici genele și nici mediul nu au efecte în mod separat asupra organismelor. Interacțiunea dintre acești doi „factori” este cea mai importantă. Poți încerca să delimitezi comportamentul în cauze genetice („înnăscut” sau „moștenit”) și de mediu, însă succesul în a găsi o explicație validă tinde spre zero.

Geneticienii sunt interesați de ceea ce se numește heritabilitate. Această transmitere genetică a trăsăturilor este greșit înțeleasă de multe ori. Nu definește influența materialului genetic pentru o trăsătură în cazul unui individ. Heritabilitatea este procentajul care explică ce proporție din varianța unei trăsături în cadrul unei populații este determinată de materialul genetic în comparație cu alți factori (de „environment”). Mai simplu, heritabilitatea răspunde la întrebarea: cât de bine fenotipul unei populații de copii corelează cu cel al părinților.

Cum explicăm „instinctele”?

Aceste comportamente sunt dezvoltate prin învățare. În unele cazuri și etape este o învățare foarte rapidă. Pentru puiul de rață, „mama” este prima ființă pe care o întâlnește după ce iese din ou. Sau chiar realizată în contexte cumva neobișnuite (ce crezi că află copilul despre mama sa, intrauterin?). Instinctele sunt o întipărire a unor comportamente cu avantaje evoluționiste. Implică învățarea și pot fi modificate de experiență precum toate comportamentele, iar la baza lor stau genele și mediul.

Alegerea partenerei/ului.

Cele două sexe au strategii diferite în alegerea partenerilor de reproducere. Sistemul reproducător prezintă o asimetrie la cele două sexe. Unele situații se pot întâlni la mai multe mamifere, în special la primate, dar în continuare mă voi referi strict la oameni.

Bărbatul contribuie la conceperea unui „bebe” cu un consum de glucoză și spermă. Femeile în schimb, poartă sarcina timp de aproximativ 9 luni, iar după naștere contribuie cu mănâcărică sub formă de lapte pentru puiul de om. Balanța care măsoară cumva implicarea parentală (cel puțin la început) atârnă mai greu în zona sexului feminin. Astfel, o greșeală în alegerea unui partener nepotrivit va avea consecințe mai grave pentru o femeie. Din punct de vedere biologic ce ar „trebui” să caute o femeie la un bărbat?

Un partener care oferă indicii că urmașii, vor putea fi crescuți și dezvoltați cel puțin până la maturitatea lor sexuală. Acest aspect implică calitatea genelor oferite de tătic și implicarea parentală în îngrijirea copilului, care poate fi atât în forma directă (spălat, plimbat, jucat, etc) cât și indirectă (de exemplu banii necesari pentru o calitate superioară a vieții). Calitatea genelor este ascunsă în spatele unor indicatori precum înălțimea, simetrica corporală, simetria facială, mirosul emanat de corp, ș.a.m.d., iar implicarea parentală presupune exista unor resurse pe care bărbatul le poate oferi în prezent sau în viitorul apropiat. Indicatori sunt statusul social și calitățile personale asociate cu posibilitatea de a fi un bun părinte. Pe lângă aceste indicii mai este important și angajamentul pe termen lung asupra relației.

Ce „urmărește” un bărbat în alegerea unei partenere? Cea mai fertilă femeie pe care o poate găsi. Indicatorii sunt vârsta și „frumusețea” (waist-to-hip ratio, body mass index, leg-to-body ratio, ș.a.m.d.). Alegerea partenerei și a partenerului, în viața cotidiană este o formă de compromis între preferințe și oportunități.

Animale sociale.

Hominizii au trăit în cadrul unor grupuri mult mai mici în comparație cu grupurile existente în cultura și timpurile actuale. Societatea noastră a creat orașe cu milioane de locuitori. Astfel de orașe s-au creat nu cu mult timp în urmă, la ordinul a câtorva sute de ani. Așezările permanente au devenit posibile odată cu dezvoltarea agriculturii, adică cu aproximativ 10000 ani în urmă.

Sistemele sociale implică creearea unor contracte sociale prin care membrii sunt de acord să renunțe la interesele lor imediate în scopul de a obține beneficii mai mari, pe un termen lung prin rezolvarea mai eficientă a unor probleme ecologice. O problemă ecologică înainte era riscul reprezentat de prădători. (Care sunt problemele ecologice din vremurile noastre?). Nevoia de a coopera ne-a „forțat” să trăim din ce în ce mai mult în grupuri mai numeroase, odată cu extinderea populației.

Creierul nostru ne permite să înțelegem relațiile pe care le avem noi cu ceilalți membrii din rețeaua socială și relațiile pe care le au ceilalți membrii între ei. Mărimea societăților de tip vânător-culegător era compusă în medie din 150 de persoane. Acesta este numărul de membrii pe care creierul nostru îl poate „procesa” din punct de vedere al relațiilor care se pot creea în cadrul comunității. Spre deosebire de alte primate, oamenii au capacitatea de a opera cu persoane fizice virtuale. Adică cu persoane care nu se află în prezența noastră. Ne gândim la diverși indivizi chiar dacă nu îi vedem și îi includem în viața noastră chiar dacă trăiesc la mii de kilometri distanță.

În medie, fiecare om este legată de o rețea socială în care sunt cuprinși 150 de membrii. Avem o relație personală cu aceștia, cu o istorie diferită de la membru la membru în ceea ce privește interacțiunea și nivelul de intimitate. Cu aceste persoane ai interacționat, interacționezi și cel mai posibil vei interacționa sau vrei să menții un contact.

În cadrul rețelei noastre avem diferite subgrupuri de membrii organizați ierahic în funcție de relația noastră cu ei. Este ca și cum fiecare dintre noi am sta în centru, iar în funcție de cât de strânsă este relația noastră cu o anumită persoană, acesta este mai aproape sau mai departe de noi. Numărul diferă în funcție de mai multe caracteristici, însă în medie, fiecare individ are un grup de 5 persoane de suport. Sunt persoanele de care te leagă o relație solidă. Următorul subgrup este cel de simpatie având de asemenea o relație destul de strânsă. Acest cerc de cunoscuți este compus din 12-15 persoane. Și așa mai departe extinzându-ne grupul până la valoarea aproximativă de 150.

Ca să realizăm o relație strânsă este necesar contactul între indivizi. În grupul de simpatie, se află persoanele cărora le acordă atenție (sub formă de contact) cel puțin o dată într-o lună. Contactul face-to-face este crucial în menținerea calității unei relații. Incapacitatea de a menține contactul cu cineva are ca rezultat direct, slăbirea relației. (Ce mai face cel mai bun prieten din liceu? Dar cel din generală?).

Limbajul.

Limbajul s-a dezvoltat în scopuri sociale. „Ipoteza gossip” susține că limbajul a fost o condiție pentru evoluția grupurilor mari, deoarece acesta a furnizat mecanismul esențial necesar pentru a suda comunități stabile de indivizi. Rudele noastre primate folosesc îngrijirea reciprocă (mângâierea, masarea, atingerea și alte forme) pentru a consolida relațiile lor sociale. Contactul fizic are același efect asupra oamenilor (vezi eliberarea de oxitocină în timpul masajului) și îl realizăm cu persoanele pe care le privim ca fiind speciale nouă. Însă aceste activități ocupă timp. Cu cât grupul este mai mare, cu atât și mai mult timp trebuie folosit în contact fizic între membrii pentru integrare socială. Primatele alocă aproximativ 20% din timpul unei zile acestor activități de „grooming” la un grup maxim de 70-80 indivizi. Hominizii ar fi trebuit să extindă acest procentaj de la 20% la 45% pentru o integrare socială „corespunzătoare” unui grup de 150 de membrii. Acestă perioadă ar fi imposibil de susținut.

Oamenii folosesc 20% din timp în interacțiunile sociale pentru coeziunea rețelei, însă timpul folosit este mai eficient, deoarece folosim un nou mecanism de comunicare și anume limbajul.

Limbajul ne permite să comunicăm cu mai mulți indivizi în același timp. De asemenea, prin limbaj facem schimb de informații cu privire la alți indivizi și astfel ne actualizăm percepția asupra rețelei sociale aflată în continuă schimbare. Nu în ultimul rând, prin intermediul limbajului avem posibilitatea să comentăm (și să „bârfim”) comportamentele celorlalți.

Cu ce scop folosim „bârfa”? Pare un comportament banal și chiar a căpătat un sens peiorativ, însă vei găsi în carte explicații din care să-ți dai seama ce rol evoluționist are. Se leagă de reputație și de moralitate. Alte subiecte din carte abordează religia, „story-telling”, cultura, unicitatea speciei umane și chiar explicarea unor comportamente care par să contrazică ipotezele darwiniste, precum infanticidul.

Te-ai intrebat, la modul serios, aproximativ cate motive au oamenii pentru a crede in Dumnezeu? Si, daca ai mai avut putere pentru a face pasul urmator, cate dintre ele mai stau in picioare, la o analiza atenta? Andreea Lungu a avut aceasta curiozitate diabolica. Dar eu nu o vad prea bine la Judecata de Apoi:

50 reasons people give for believing in God – Guy P/ Harrison, Prometheus Books, 2008

 

În lunile octombrie si noiembrie este, mai mult decât oricând, o încântare să locuieşti în Bucureşti. Pe lângă faptul că temperaturile devin, în sfârşit, suportabile, sunt atât de multe evenimente în oraş- festivaluri de teatru si film, concerte, spectacole etc- încât nici nu mai ştii cum sa te împarţi şi s-ar putea să ai nevoie de o agendă sau măcar de o planificare riguroasă în Excel. Ce carte alegi când nu prea  e timp de stat acasă şi citit? Ceva uşor, bineînţeles, o carte care parcă se citeşte singură, cu un subiect captivant, dar în acelaşi timp familiar, ce nu te suprasolicită prin expunerea la nişte idei revoluţionare sau surprinzătoare. Iţi asumi, implicit, riscul de a te menţine în zona de confort, care este unul din factorii implicaţi în apariţia biasului de confirmare. Şi ce carte din biblioteca şcolii mi-era mie cel mai la îndemână să citesc? „50 de motive date de oameni pentru a crede în Dumnezeu”, scrisă de Guy Harrison, ateu, evident! Că nu există zei sau energii misterioase şi binefăcătoare ştiam deja, justificări din partea celor care cred auzisem câteva la viaţa mea, dar să le inventariezi şi să ajungi la cifra de 50 e o provocare; am fost curioasă să văd şi eu o listă extinsă de motive, mai ales că personal aveam doar vreo 4-5 explicaţii majore pentru această bizară nevoie a oamenilor de a se auto-amăgi sistematic toată viaţa: le e lene să gândească, aşa i-a învăţat mămica, sunt anxioşi şi nu pot suporta adevărul sau, în cazul cel mai fericit, au ca trăsătură stabilă de personalitate optimismul exagerat şi s-au contaminat cu virusul gândirii pozitive.

Am avut norocul de a nu crede vreodată cu adevărat în Dumnezeu, deşi bunica lângă care am crescut, la ţară, în primii patru ani şi apoi prin vacanţe, a avut mare grijă să mă înveţe „Înger îngeraşul meu”, să se asigure că îl recit înainte de culcare, ba chiar să mă şi târască duminica la biserică, că doar îi fusese ei pasată responsabilitatea de a se ocupa de educaţia unei bune creştine. Într-un târziu am fost şi eu recuperată de aparţinătorii de drept, lângă care poate că aş fi putut  spune rugăciunea în continuare, dacă mama, în care dobândisem între timp ceva încredere, nu ar fi făcut o greşeală monumentală: să mă mintă că există Moş Crăciun! La aproape şapte ani, când am simţit eu că moşul e o farsă, iar mama a încetat să se ţină de şotii, am fost extrem de supărată şi de revoltată: păi cum, măi mamă, m-ai minţit? adică te-ai gândit că sunt mică şi proastă, deci înghit orice bălării? Şi cum să mai am eu încredere în tine? i-am zis în acel ajun de Crăciun, printre hohote de plâns. Ei, de atunci nici că am mai crezut în vreo fiinţă supranaturală pe care nici un om normal- clinic sănătos- nu a văzut-o vreodată, iar mama a trebuit să se împace cu ideea că are un copil suspicios, un Toma necredinciosul care pune prea multe întrebări şi nu e niciodată mulţumit cu explicaţiile ce i se dau. Dacă stăm bine să ne gândim, existenţa lui Moş Crăciun este mult mai plauzibilă în ochii unui copil decât cea a lui Dumnezeu. În primul rând, există dovezi tangibile, concrete: cadourile de sub brad, cât se poate de reale şi de atrăgătoare; de asemenea, sunt date certe, previzibile, verificabile: moşul vine în fiecare an, în noaptea dintre 24 şi 25 decembrie, niciodată nu lipseşte sau nu vine vara; în sfârşit, uneori ai ocazia să îl şi vezi cu ochii tăi, să i te aşezi în poală şi să îi reciţi o poezie, eventual fără să ai senzaţia că parcă ar aduce cu cineva cunoscut la voce, ochi sau la burtă. În comparaţie cu Moşul, Dumnezeu e ceva fără chip, barbă sau costum, nu se arată niciodată, nici măcar când îi spui poezii şi rugăciuni, nu te vede şi nu te pedepseşte când arunci mâncarea la gunoi să creadă mama că ai mâncat tot, nu îl însănătoşeşte pe bunicul, nu scrie temele niciodată temele în locul tău, nu o convinge pe doamna învăţătoare să iţi dea ce-ai învăţat la lucrare, nu îl face să dispară pe frăţiorul mai mic cu care te-a pricopsit barza, nici măcar pe colegu’ de bancă nu îl determină să o ignore pe blonda cu părul lung şi sânii mari din spatele vostru! Nu poate fi văzut, auzit, atins, simţit, nu face niciodată nimic, nici rău nici bine…în concluzie nu există! În privinţa asta, lucrurile au devenit destul de clare pentru mine, fără loc de prea multe îndoieli sau polemici. Ceea ce nu înseamnă că nu m-am simţit abandonată! Dar nu, nu de zei, am stabilit că nu există, deci ei nu te pot dezamăgi, supăra, pedepsi, chinui sau…abandona. Oamenii, în schimb, o pot face. Mai ales acei oameni, adulţi pe deasupra, care cred în Dumnezeu şi au o imagine despre lume total diferită de a ta, care nu îşi pun întrebările pe care tu ţi le pui tu şi care au cu totul alte priorităţi decât ale tale. Îmi dau seama acum ce pretenţii nerezonabile aveam de mică de la oamenii din jurul meu sau de ce tot eu eram privită ca cea ciudată, diferită şi incomodă; faptul că doar 0,5% din populaţie se declară, astăzi, atee, îmi oferă răspunsul la multe din întrebările pe care mi le puneam în adolescenţă, când mă încăpăţânam să cred că e posibil să te înconjori de multe persoane asemănătoare, cu convingeri şi valori similare. Curată utopie, mai ales că, pe lângă lipsa credinţei în tot felul de zeităţi, mai aveam şi un set de 6-7 calităţi sine qua non (şi nici alea prea răspândite) pe care le căutam la cei din jur, astfel încât din cei 0,5% ar rămâne… nu ştiu….0,05? Văzând eu cum stă treaba în realitate, am încetat să îi mai caut, mi-am pus o „poker face” şi am început să devin imună când prietenele mele se plângeau că e duminică şi nu pot pune haine la spălat, când iubitul îmi spunea că „întotdeauna se întoarce roata” sau când colegii scoteau câte o vorbă de duh de genul „aşa i-a fost scris” sau „nu a mai avut zile de la Dumnezeu”. Să zicem că, în definitiv, nu este atât de important în ce crezi şi putem descoperi lucruri minunate unul la altul, respectându-ne în acelaşi timp dreptul de a avea sau nu convingeri religioase…mă gândesc eu, acum, la 30 de ani, şi tot îmi sună a fals, a raţionalizare. Să vedem totuşi de ce spun oamenii ăştia, cei 99,5%, că există 1/2/10/n dumnezei. Nu, nu am de gând să enumăr aici cele 50 de motive găsite de autor- va trebui să citiţi siguri-, ştiu şi că m-am îndepărtat cam mult de formatul unei recenzii, nu garantez că îmi revin pe parcurs. Voi încerca totuşi să grupez într-un fel argumentele, întrucât multe dintre ele sunt asemănătoare.

 

1. Cred în Dumnezeu pentru că: există o justiţie divină, îmi ascultă rugăciunile, mă apără, există miracole, oamenii se pot vindeca doar prin credinţă, simt prezenţa lui în biserică sau când mă rog. E nu zău? Hai să facem un exerciţiu: Ia o foaie de hârtie şi scrie 100 de dorinţe pentru care te vei ruga seară de seară dumnezeului tău. Scriu şi eu tot 100, doar că nu o să mă rog nimănui, că îmi menajez vocea şi nu îmi place să vorbesc singură. Pe măsură ce se îndeplinesc, le bifăm frumos pe listă, iar peste un an ne vedem şi comparăm rezultatele. Dacă Dumnezeu există, mă aştept să existe diferenţe semnificative între listele noastre, în sensul că tu vei fi un om fericit, ale cărui vise s-au împlinit toate, pe când eu nu voi fi reuşit să bifez mai nimic fără sprijinul divin, ba am fost si aspru pedepsită între timp. Ce zici, te încumeţi? Dacă da, va trebui să formăm eşantioane corespunzătoare, mai sus era doar o generalizare! Cât despre miracole…să definim întâi termenul, altfel e posibil să vorbim doar despre probabilităţi mici, iluzii perceptive sau cognitive, escrocherii, ba chiar diverse patologii din sfera neurologiei sau psihiatriei. Pentru mine miracol ar fi ca acum sticla de pe birou să plece singură la plimbare, să sară jos şi să iasă tacticos pe uşă (hm…nu, asta e proiecţie, clar!) sau ca cineva ale cărui picioare au fost amputate să se trezească mâine dimineaţă, după ce s-a rugat la Dumnezeu, cu două picioare nou-nouţe, pe deplin funcţionale. În nici un caz nu e o dovadă a existenţei zeilor faptul că vecina de la etajul trei s-a vindecat de cancer şi i-au ieşit în sfârşit analizele bune (cumva a urmat şi un tratament? De ce, nu avea suficientă încredere în divinitate? Şi ştii că riscă oricând o recidivă, da?). Cu siguranţă ai uitat-o pe vecina de la 5, a murit de curând tot de cancer, deşi bărbat-su a pus în fiecare duminică acatiste, a mers până şi la mânăstirile din Moldova să se roage la icoane. Dar vecinul de la 4, care a murit de infarct, tot blocul îl aprecia pentru că nu ar fi omorât nicio  muscă! Şi cum, ce a păzit Dumnezeu de a murit bebeluşul acela subnutrit, hrănit doar cu apă şi ceai de mă-sa- de ce dă domnul copii unor astfel de persoane? Stai că am aprins televizorul: o fetita a căzut în fântână şi s-a înecat, doi copii au fost spulberaţi de un tir pe trecerea de pieton, un băieţel de 12 ani s-a spânzurat în podul casei, fetiţă de 4 ani violată şi strangulată de tatăl vitreg, bebeluş găsit fără suflare într-un tomberon….ce se întâmplă? De ce permite Dumnezeu aşa ceva? Şi nu mai vorbesc de copilaşii care mor de foame în Africa, sunt prea departe de noi să ne intereseze, nu? Ce-ai zis, că sunt păcatele părinţilor revărsate asupra urmaşilor? Mai spune odată şi pe urmă meditează la cât de bun şi iubitor este dumnezeul tău!  Sau, şi mai bine, întreabă-te ce spune asta despre propria ta persoană!

Dacă te uiţi în jur şi vezi peste tot dovezi că lumea este un loc drept în care fiecare primeşte ceea ce merită, binele învinge şi nimic nu este întâmplător, eşti cu siguranţă victima unor distorsiuni perceptive, mnezice şi cognitive şi ar fi timpul să afli câte ceva despre ele: atenţie selectivă, bias de confirmare, corelaţie iluzorie, overconfidence, wishful thinking, framing şi, desigur, lake Wobegon effect –dumnezeul tău este cel mai bun, aşa-i? Crezi că uraganul Sandy a fost trimis de Dumnezeu şi a avut ca ţinte clare să îi omoare pe păcătoşii X, Y şi Z, cu copiii de rigoare, de găsit la următoarele adrese? În fond, vorbim de o ţară dintre cele mai religioase, aspru încercată şi de evenimentele din 11 septembrie 2001. Ce să înţelegem de aici? Poate că Dumnezeu nu e zeul bun şi Allah este cel care trebuie venerat? Hai să construim nişte moschee înainte să se supere şi pe noi. Pe de altă parte, m-am bucurat să văd rezultatul alegerilor dimineaţă, cu atât mai mult cu cât este aceeaşi naţiune care în urmă cu nu foarte mulţi ani a reales un preşedinte ce declarase public că are dubii dacă ateii pot fi consideraţi cetăţeni americani!!! Mi-a pierit însă zâmbetul când ştirea a fost urmată de intervenţia unei astroloage venite să explice aceste rezultate electorale, moment în care am ştiut că e timpul să plec şi eu să-mi fac plimbarea de dimineaţă…spre locul de muncă.

Justiţia divină este o iluzie, e suficient să deschizi ochii şi nu ai cum să nu vezi asta. Şi totuşi, cumva crezi că relele sunt rezervate altora şi că nimic catastrofal nu ţi se poate întâmpla ţie. Că Dumnezeu, acelaşi care nu s-a sinchisit de cele 13 000 de victime ale tzunami-ului din Japonia, este deosebit de receptiv la nevoile tale şi nu va îngădui ca tu să păţeşti ceva rău. Mai mult decât atât, el ştie cel mai bine, mult mai bine decât tine, ce îţi rezervă pentru viitor şi planurile sale, în ceea ce te priveşte, nu pot fi decât dintre cele mai măreţe. Iar tu eşti doar un om umil, modest şi neînsemnat, dar care crezi că nu poţi fi ignorat de Dumnezeu atunci când te rogi să ţi se dea o mărire de salariu, chiar dacă, în acest timp, mii de oameni, care s-au rugat la rândul lor, mor de  foame, de boală sau în diferite accidente.

2. Fără Dumnezeu nu aş mai şti ce e  bine şi ce rău. Da? Şi ce îţi spune Dumnezeu? Că e rău să faci sex înainte să te căsătoreşti şi că e bine ca femeia să fie supusă bărbatului? Că e corect să arunci cu bombe în persoane de altă credinţă? Că vrăjitoarele trebuie arse pe rug – a se citi acele femei care le-au făcut „farmece” inchizitorilor, producându-le nişte reacţii biologice incompatibile cu morala creştină? Cred că mă pot lipsi de astfel de indicaţii şi că singură am mai mari şanse de a-mi stabili valori şi principii mai sănătoase, mai umane şi cu siguranţă ceva mai nuanţate.

 

3. Cred în Dumnezeu pentru că aşa mă simt fericit, mi-e bine când mă rog, credinţa nu face rău nimănui, nu pierzi nimic dacă crezi etc.

În primul rând, faptul că tu te simţi mai bine dacă te rogi şi crezi în Dumnezeu nu înseamnă deloc că el şi există. Doar că te auto-amăgeşti şi te complaci în această situaţie. La fel, dacă copilul tău prezintă semne clare de întârziere mentală sau autism, iar tu te prefaci că nu vezi şi nu iei măsuri, atitudinea asta în nici un caz nu va face problema să dispară, dimpotrivă, o va agrava. Realitatea continuă să fie aşa cum este, degeaba te încăpăţânezi tu să o vezi altfel sau chiar să încerci să o transformi prin puterea gândurilor tale. Şi cu cât amâni să te confrunţi cu ea, cu atât şocul ciocnirii va fi mai dur. Nu este adevărat că nu pierzi nimic dacă ai credinţă. Pierzi clipe preţioase din singura ta viaţă, pierzi şansa de a trăi autentic, de a descoperi cine eşti şi cum ţi se potriveşte să trăieşti. Pierzi apoi abilitatea de a gândi liber, cu mintea ta, în toate domeniile vieţii tale. Pentru că mi-e greu să cred că, deşi refuzi să te gândeşti critic la Dumnezeu, eşti totuşi în stare să îţi pui întrebările potrivite în legătură cu alte aspecte, precum moartea, sensul vieţii, etica, libertatea sau responsabilitatea. Mă îndoiesc, de asemenea, că te interesează în mod real cum apărut şi evoluat universul, cum s-a format viaţa, cum funcţionează creierul tău şi ce se întâmplă cu el când te îndrăgosteşti, când fumezi marijuana sau când iei decizii – raţionale? Am auzit de multe ori obiecţia că explicaţiile ştiinţifice ar înlătura farmecul experienţelor, că această „dezvrăjire” a lumii are ca efect o diminuare a emoţiilor pozitive. Nu sunt de acord. Consider că dacă ştiu formula chimică a apei, H2O, acest lucru nu face decât să-mi îmbogăţească reprezentarea conceptului de apă, fără a schimba felul în care îi percep gustul sau plăcerea cu care o beau atunci când îmi este sete. Când sunt îndrăgostită cunoaşterea faptului că starea mea se poate explica şi printr-un nivel crescut al dopaminei si norepinefrinei şi prin activarea cortexului cingular anterior nu diminuează emoţiile pozitive pe care le simt când sunt lângă persoana- stimul. Deşi, dacă îmi propun, conştient, să stopez aceste emoţii –pentru că m-am supărat sau pentru că îmi acaparează toată energia- chiar voi reuşi, cel puţin pentru moment: banalizez întregul proces, îmi spun de câteva ori că e vorba doar de nişte reacţii chimice din creier şi gata, pot să iau o pauză, nu îmi mai pasă atât de mult dacă ne vedem astăzi sau nu, nici pomeneală să se mai ajungă la nivelul următor după dopamină- eliberarea de oxitocină.

 

4. Cred în Dumnezeu pentru că evoluţia e ceva rău, nu provin din maimuţă, pământul a fost creat special să răspundă nevoilor umane şi, mai ales, ştiinţa nu poate explica totul. Bine, bine, nu explică ştiinţa totul, poate o va face într-o zi; în orice caz, explică foarte multe, în timp ce religia nu ne spune nimic. Absolut nimic. Argumentele de tipul „aşa a vrut Dumnezeu”, „numai Dumnezeu ştie”, „Încurcate sunt căile Domnului”, „Dumnezeu a creat totul” au fix aceeaşi valoare explicativă precum frazele mai puţin ortodoxe „ete de-aia”, „c-aşa vrea muşchiul meu” sau „ca sa mă întrebi tu”. Dacă ar fi fost descris în biblie, pas cu pas, procesul prin care Dumnezeu a creat pământul, animalele si oamenii (cu ingrediente, funcţii, formule şi algoritmi), iar aceşti paşi puteau fi verificaţi, ba chiar replicaţi în laborator, atunci cu siguranţă aş fi crezut şi în Dumnezeu- ba nu, tot trebuia să explice cum a apărut el de la bun început! Şi aşa îmi aduc iar aminte că la şcoală se învaţă religie în timp ce evoluţia abia dacă este atinsă tangenţial, încât copiii români din 2012 nici nu realizează importanţa aceste teorii, ce să mai zic de a înţelege că nu este vorba despre a proveni din maimuţă – Lucy, dragă, ne vei fi prea populară pe aceste meleaguri! Nu insist, nu pretind că eu aş şti tot ce ar fi trebuit să ştiu despre evoluţie (în biologie şi în psihologie) după anii de liceu şi, foarte grav, după o facultate de psihologie (!), dar încerc să recuperez, singură, încetişor, prin câte un curs online (coursera.org- Introduction to genetics and evolution), o serie de documentare (Walking with cavemen) şi, bineînţeles, câteva cărţi, unele dintre ele puse la dispoziţie chiar de Adrian. Şi tu poţi să faci acelaşi lucru – dacă nu cumva deja ai făcut-o, cum ar fi fost, de altfel, şi normal. Sau poate nu vrei să ştii, nu te interesează, nu eşti curios şi te refugiezi într-o credinţă în Dumnezeu ce are doar rolul de a-ţi deghiza ignoranţa şi o nesfârşită lene cognitivă. Şi mă întreb ce a fost întâi, oul sau găina? Adică ai ajuns leneş din cauza credinţei tale în Dumnezeu, ce te-a scutit de efortul de a gândi singur sau, dimpotrivă, ai început să crezi în Dumnezeu din cauză că eşti leneş şi te-ai oprit la o explicaţie de suprafaţă, pe care să nu fii nevoit să o pui la îndoială? Ce cărţi despre evoluţie să citeşti, tu, care crezi în Dumnezeu fără să fi parcurs măcar biblia? Tu, care nu te-ai obosit nici măcar să te întrebi de ce ar fi creştinismul superior islamului, iudaismlui sau budismului? Ia spune, care sunt cele patru adevăruri nobile în budism? Dar cei cinci piloni ai islamului? Dacă nu ştii, de ce susţii că doar biblia deţine adevărul suprem? Sunt cam agresivă, nu? În orice caz, mult mai agresivă decât autorul cărţii, care ne îndeamnă să nu lăsăm religia sau lipsa ei să ne influenţeze viaţa socială şi să nu ne grăbim să îi judecăm pe cei care cred- deşi ei o fac imediat şi dacă te declari ateu te-ai ales cu o grămadă de etichete, dintre cele mai bizare. Nu am ajuns la acel grad de maturitate şi / sau empatie, mi-e greu să accept că există încă atât de multă lume credincioasă. Singurii pe care îi privesc cu ceva simpatie sunt acei oameni deschişi, inteligenţi, flexibili, pasionaţi de cunoaştere, dar în acelaşi timp nemăsurat de idealişti şi de optimişti (eventual şi foarte tineri) – în cazul lor, mă gândesc că mai au o şansă să îşi revină mai devreme sau mai târziu. În rest, depinde şi de momentul în care se întâmplă să te intersectezi cu mine. Colegii mei au învăţat pe propria piele că dimineaţa între orele 08.00-10.00 cel mai indicat este să mă evite sau, măcar, să se abţină de la a pomeni de faţă cu mine ceva despre dumnezeu, vise premonitorii, superstiţii sau alte bizarerii. Există şi o explicaţie ştiinţifică: la acea oră mi-este foarte greu să fiu pur şi simplu trează, astfel încât toată glucoza din organism este consumată în efortul de a ţine ochii deschişi şi de a efectua acţiunile strict necesare cum ar fi mersul, deschisul calculatorului sau băutul unei cafele; dacă te aud că ai visat azi-noapte câini şi asta înseamnă duşmani, clar nu mai dispun de suficientă glucoză să depun un efort suplimentar şi să mă controlez, deci rişti să auzi un torent cuvinte pe care nici că mă crezuseşi vreodată capabilă de a le rosti până la momentul respectiv. În schimb, dacă ne vedem după 8 seara (când energia mea atinge cote record) şi îmi vorbeşti despre relaţia ta specială cu doamne-doamne sunt şanse mari ca eu doar să zâmbesc (iar tu să nu îţi dai seama că nu este vorba despre un zâmbet Duchenne), să schimb vorba aparent întâmplător sau să devin ironică atât de subtil încât îţi vei închipui că eram de-a dreptul captivată de experienţele tale spirituale şi transcendentale. Ştiu că o discuţie raţională nu va reuşi să-ţi clatine credinţa, decât dacă există deja ceva dubii şi eşti oricum în proces de reinventare. Aşa că nu o să încerc să te conving că nu există Dumnezeu, nu vom face decât să ne enervăm reciproc.

Cât despre ritualuri, cred că majoritatea sunt nişte forme fără fond, astfel încât nu văd de ce, dacă eşti ateu, te-ai hotărî totuşi să te căsătoreşti la biserică – doar ca să îi faci pe plac partenerului? În nici un caz nu mi s-ar părea normal să te aud că ţi-ai botezat copilul, la presiunile familiilor extinse. În schimb, aş înţelege dacă vrei să îţi petreci Crăciunul alături de cei dragi, dacă oferi şi câteva daruri cu această ocazie (sper că nu doar atunci,totuşi!) sau dacă te bucuri că nu lucrezi şi ai câteva zile libere de sărbători. Harrison merge mult mai departe, afirmând că poţi chiar să mergi în fiecare duminică la biserică şi să te simţi bine acolo deşi nu eşti credincios. Poţi să te duci, nu te opreşte nimeni, doar că eu nu văd de ce ai face aşa ceva în loc să-ţi petreci weekendurile în moduri mai constructive sau măcar mai plăcute.

5. Cred în Dumnezeu pentru că vreau să trăiesc şi după moarte. Şi eu aş fi vrut, dar nu se poate, înţelege! Iar dacă se va putea cândva, acest lucru nu se va datora în nici un caz religiei, ci tot ştiinţei. Ai auzit de singularitate? Idee seducătoare, dar te-aş sfătui să nu te bazezi pe asta, e prea puţin probabil să prindem noi acele timpuri. Interesant este că şi cei mai sceptici gânditori au câteodată mici alunecări în utopie: Guy Harrison visează la singularitate, Paul Thagard cocheta cu ideile din fizica cuantică – universuri multiple unde moartea nu este de fapt sfârşitul…Oricum ar fi, soluţia nu pare a fi grădina Edenului, aşa că lasă-l pe Dumnezeu şi vezi mai bine cum îţi trăieşti viaţa asta! Şi aşa am ajuns la o altă  categorie de motive:

6. Cred în Dumnezeu pentru că nu vreau să ajung în iad / vreau să ajung în rai. Am mari probleme legate de aceste două locuri: unde sunt ele situate? Există vreo hartă, vreun administrator, angajaţi care se ocupă de întreţinerea lor, locuri pentru fumători şi nefumători, opţiuni personalizate sau regulament de ordine interioară? Şi cum ajungem acolo? Am înţeles că putem păcătui oricât şi cu orice, cu condiţia să ne căim şi să ne rugăm pentru iertare: Dumnezeu ne iartă, în mărinimia sa –sau în narcisismul său? În acest caz, dacă aş fi credincioasă, m-aş abate liniştită toată săptămâna de la cuvântul zeului, dar în fiecare duminică aş dedica o jumătate de oră unor activităţi de căinţă şi rugăciune, eventual după masa de prânz, înainte de a ieşi în oraş la o bere  / întâlnire  / jocuri de noroc. Altă nedumerire: dacă în iad ajungem doar ca suflete, cu ce ne afectează focul şi arderea eternă, că doar nu simţim căldură şi durere fizică? Sau în rai, îi regăsim acolo e cei care au murit înaintea noastră? Cum îi recunoaştem dacă nu îi putem vedea sau auzi, în lipsa organelor de simţ şi a regiunilor specializate din creier? Şi la ce folos dacă nu îi putem atinge şi îmbrăţişa? Cum sunt cazanele cu smoală din iad? Avem fiecare cazanul lui sau (o) ardem la grămadă, în grup? Dispunem şi de câte un drăcuşor personal, aflat pe vecie la dispoziţia noastră, cu furca sa de rigoare? Deci sclavagismul nu a fost încă abolit în iad. Şi dacă avem printre noi piromani sau masochişti? Nu cumva s-ar simţi în iad ca-n paradis? Trebuie să recunosc că sunt dezamăgită de lipsa de imaginaţie a lui Dumnezeu – păi dacă tot voia să sperie lumea cu perspectiva unor chinuri veşnice, măcar să fi pus la cale un sistem mai elaborat şi mai sinistru – of, aş fi putut inventa sute de torturi mai înspăimântătoare decât găselniţa asta mediocră şi infantilă! Cât despre rai…la fel de dezamăgitor, nu am înţeles deloc cu ce ne ocupăm veşnicia pe acolo . Dacă este ca o grădină, oare ce se cultivă? Viţă de vie? Maci? Cânepă? Lagochilus inebrians?

7. Cred în Dumnezeu pentru că ateismul este o filozofie seacă şi negativistă, orice e mai bine decât să fii ateu, ateii sunt de fapt satanişti sau trebuie să fie tare nefericiţi. Săptămâna trecută, la muncă, mă întreabă o colegă, absolventă de biologie, ce mai citesc.

Eu: – Nu cred că ai vrea să ştii!

Ea: – Spune-mi!

Eu: 50 de motive pentru care cred oamenii în Dumnezeu. Adică cum îşi motivează lumea credinţa asta fără nici un corespondent în realitate. De exemplu, au impresia că e prea multă frumuseţe ca să fie întâmplătoare, dar uită că în acest caz şi urâţenia din lume tot de Dumnezeu e creată. Sunt de fapt nişte distorsiuni cognitive care le permit să îşi păstreze convinge…

Ea: Aa…hai că nu mai pot să stau, eu mă duc, mai am treabă! Vorbim mai târziu, bine?

Gata, data viitoare o să povestesc despre The secret! Pariu că se strânge toată instituţia să m-asculte?

O s-o citez în încheiere pe Lynne Kelly, autoarea unor cărţi de popularizare a ştiinţei, cu un fragment folosit de Guy Harrison ca moto al ultimului său capitol:

„Some believers accuse skeptics of having nothing left but a dull, cold scientific world. I am left with only art, music, literature, theater, the magnificence of nature, mathematics, the human spirit, sex, the cosmos, friendship, history, science, imagination, dreams, oceans, mountains, love and the wonder of birth. That’ll do me.”

 

 

 

 

 

 

Cativa prieteni ai sitului ma intreaba de ce nu le apar recenziile (sau le apar cu intarziere). Dragi cititori/recenzori, va puteti relaxa! Este doar felul meu de a genera un pic de suspans. Public toate recenziile, indiferent de calitatea lor (pana la un anumit prag).

Si, apoi, asteptarea nu vi s-a parut niciodata dulce?

Construit de Sorin