Arhive pentru noiembrie 19th, 2012

Tanarul psiholog Dorin Agapie continua sa exploreze psihologia evolutionista, compensand astfel, pe cont propriu, oferta sublima (adica lipsind cu desavarsire) a facultatii pe care a urmat-o (si care, daca totul merge ok, va lansa primul curs de psihologie evolutionista in anul in care rezervele de petrol ale planetei se vor termina):

„Evolutionary Psychology: A Beginner’s Guide” by Robin Dunbar, Louise Barrett, John Lycett, 2005, Oneworld Publications.

 

Obiectivele psihologiei evoluționiste sunt de a înțelege avantajele oferite de multitudinea trăsăturilor asupra organismelor individuale, relația dintre trăsături și modul în care istoria evolutivă a unei specii limitează diversitatea adaptărilor.

În următoarea recenzie voi avea în vedere:

  • Delimitări conceptuale
  • Principiile selecției naturale
  • Comportamentul altruist
  • Heritabilitatea și instinctele
  • Alegerea partenerului
  • Omul: animal social
  • Dezvoltarea limbajului

 

Cu și despre gene.

Biologia nu poate traduce destinul individului, iar comportamentul nu este determinat strict de gene. Însă este popularizată (în special în rândul mass-mediei) relația dintre genă și comportament/trăsătură. Adică o relație cauzală simplistă și fără o bază științifică. În plus, succesul unui anumit comportament este în mod explicit măsurat în termeni de fitness. Care se referă la numărul relativ de copii ale genelor pe care un individ le transmite în generațiile viitoare. Având în vedere acest aspect, pare că orice idee despre evoluție s-ar (putea) traduce ca evoluție genetică. Însă nu este chiar așa.

Există diferențe între explicațiile evoluționiste ale comportamentului și explicațiile cu privire la determinarea genetică. Comportamentul este mult prea complicat pentru a putea fi determinat de gene singulare. În cazul omului, comportamentul are o predispoziție genetică, facilitat de o rețea de gene cu interacțiuni complexe. Creierul nostru a evoluat pentru a ne permite să ne adaptăm conduita la contextul în care ne aflăm. Genele care oferă „instrucțiunile de preparare” ale sistemului nervos au fost selectate tocmai pentru a permite organismului „eliberarea” de existența determinată (strict) genetic.

Studiul evoluționist nu se referă la determinarea genetică. Perspectiva evoluționistă este preocupată cu analiza strategică a comportamentului. „De ce individul se comportă în acest mod?” în sensul „ce beneficii îi oferă acest comportament, individului?” Un punct de vedere strategic nu face presupuneri cu privire la ceea ce determină un comportament. Pur și simplu se asumă că strategia unui individ privind comportamenul ales (manifestat) este ghidată de considerații evoluționiste. Adică maximizarea contribuției personale la bazinul genetic al speciei, în generațiile viitoare.

Clarificări.

  • Explicațiile evoluționiste se pot interpreta greșit ca și cum ființele (din orice specie) iau decizii conștiente cu privire la bazinul genetic din generațiile următoare. Niciun organism nu face asta.
  • Organismele (în sensul de ființe vegetale, animale sau umane) care dețin o serie de comportamente „potrivite” pentru a crește numărul descendenților din generațiile viitoare sunt considerate ca fiind adaptate (având un fitness înalt). Asta nu înseamnă că obiectivul comportamentelor este maximizarea fitness-ului.
  • Ipoteza că organismele sunt proiectate să se comporte în așa fel încât să maximizeze capacitatea lor genetica este un dispozitiv euristic și nu o prezumție. Ne oferă predicții foarte precise, care pot fi supuse la teste empirice clare.
  • Explicațiile evoluționiste sunt statistice. Un argument de genul „Eu nu mă comport astfel” nu poate distruge o regulă statistică. Un exemplu izolat nu respinge explicațiile care se pot observa pe medii statistice în populații.

Selecția naturală.

Teoria selecției naturale este preocupată de supraviețuirea individului și nu de supraviețuirea speciei. Deși reproducerea indivizilor are ca efecte perpetuarea speciei, aceasta nu este ținta reproducerii sau a evoluției.

Selecția naturală are la bază trei premise și o concluzie care rezultă din ele.

P1 (Principiul variației) – Toți indivizii dintr-o anumită specie au o anumită variație în trăsăturile lor comportamentale, morfologice și/sau fiziologice (ale fenotipului).

P2 (Principiul succesiunii) – O parte din această variație între indivizi este ereditară, adică va fi transmisă de la o generație la alta. Urmașii vor semăna mai mult cu părinții lor, decât cu alte persoane din populație.

P3 (Principiul adaptării) – Ori de câte ori există o concurență pentru resurse (hrană, parteneri, adăpost) unele dintre trăsăturile existente va permite purtătorilor de a concura mai eficient decât alții.

Concluzia (Principiul evoluției) – Fiind concurenți mai eficienți, anumiți indivizi vor avea mai mulți urmași, datorită trăsăturilor pe care le au și care oferă anumite avantaje. Au mai mult succes în a găsi hrană, partener/ă pentru reproducere și în evitarea prădătorilor. Urmașii acestor indivizi vor moșteni o parte din aceste trăsături de la părinții lor, astfel selecția naturală are loc. Prin acest proces organismele se adaptează mediului. Succesul unei trăsături de a fi „oferită” generațiilor următoare în comparație cu alte variații ale aceleași trăsături se descrie prin fitness.

Genele care au dus la dezvoltarea unor trăsături „de success”, care oferă șanse mai mari individului să supraviețuiască și să se reproducă au probabilități mai mari să fie transmise în bazinul genetic pentru următoarele generații, în comparație cu cele care nu avut atât de mult succes. Pe gene „le interesează” să fie transmise. De aici și convenția terminologică de „selfish gene”.

 

Altruism (în perspectivă evoluționistă)

Dacă genele noastre sunt atât de egoiste și pe individ îl interesează doar supraviețuirea și reproducerea sa, de ce există altruism?

Altruismul ia naștere dacă indivizii care beneficiază de pe urma comportamentului sunt rude cu persoana altruistă. Acest lucru se întâmplă deoarece indivizii din aceeași familie au unele gene comune. De exemplu, doi frați dețin în proporție de 50%, pe când doi veri doar 12.5% din gene. Ajutându-ne fratele (mai mult ca pe un văr) mărim șansele genelor să fie transmise mai departe. Evoluția nu este interesată în corpul cărei persoane vor fi transmise genele, atât timp cât acestea vor fi transmise. Acestă formă se numește kin selection (selecție pe bază de rudenie).

Dar de ce suntem altruiști cu persoane care ne sunt prieteni (și nu rude)? Altruismul în această formă este o „cooperare mascată”. Te ajut acum ca să mă ajuți tu altădată. Dar dacă acest „altădată” nu va mai veni!? Tocmai de aceea de cele mai multe ori ajutăm persoanele din jurul nostru (amici, prieteni, colegi, ș.a.). Am mai interacționat cu aceștia în alte ocazii și suntem capabili să-i recunoaștem. Această formă se numește reciprocal altruism.

A treia formă este mutualismul. Două sau mai multe organisme cooperează pentru realizarea unui obiectiv în urma cărora vor beneficia toți în același timp.

Gene, dezvoltarea și instincte.

Exercițiu practic. Realizează după o rețetă un amestec de ingrediente și introdu-le la cuptor. Cu puțin noroc vei avea o prăjitură pe care o vei putea savura (pentru supraviețuire, clar). Dar, nu te grăbi să o îngurgitezi, las-o să se răcească. Privește-o și întreabă-te de unde provine culoarea ei. Dar gustul? De miros nici nu mai zic. Oare toate aceste caracteristici se datorează ingredientelor sau mediului în care a copt?

Prăjitura este un omolog pentru ființă. Ingredientele sunt defapt genele, iar cuptorul este mediul în care se dezvoltă genele. Nici genele și nici mediul nu au efecte în mod separat asupra organismelor. Interacțiunea dintre acești doi „factori” este cea mai importantă. Poți încerca să delimitezi comportamentul în cauze genetice („înnăscut” sau „moștenit”) și de mediu, însă succesul în a găsi o explicație validă tinde spre zero.

Geneticienii sunt interesați de ceea ce se numește heritabilitate. Această transmitere genetică a trăsăturilor este greșit înțeleasă de multe ori. Nu definește influența materialului genetic pentru o trăsătură în cazul unui individ. Heritabilitatea este procentajul care explică ce proporție din varianța unei trăsături în cadrul unei populații este determinată de materialul genetic în comparație cu alți factori (de „environment”). Mai simplu, heritabilitatea răspunde la întrebarea: cât de bine fenotipul unei populații de copii corelează cu cel al părinților.

Cum explicăm „instinctele”?

Aceste comportamente sunt dezvoltate prin învățare. În unele cazuri și etape este o învățare foarte rapidă. Pentru puiul de rață, „mama” este prima ființă pe care o întâlnește după ce iese din ou. Sau chiar realizată în contexte cumva neobișnuite (ce crezi că află copilul despre mama sa, intrauterin?). Instinctele sunt o întipărire a unor comportamente cu avantaje evoluționiste. Implică învățarea și pot fi modificate de experiență precum toate comportamentele, iar la baza lor stau genele și mediul.

Alegerea partenerei/ului.

Cele două sexe au strategii diferite în alegerea partenerilor de reproducere. Sistemul reproducător prezintă o asimetrie la cele două sexe. Unele situații se pot întâlni la mai multe mamifere, în special la primate, dar în continuare mă voi referi strict la oameni.

Bărbatul contribuie la conceperea unui „bebe” cu un consum de glucoză și spermă. Femeile în schimb, poartă sarcina timp de aproximativ 9 luni, iar după naștere contribuie cu mănâcărică sub formă de lapte pentru puiul de om. Balanța care măsoară cumva implicarea parentală (cel puțin la început) atârnă mai greu în zona sexului feminin. Astfel, o greșeală în alegerea unui partener nepotrivit va avea consecințe mai grave pentru o femeie. Din punct de vedere biologic ce ar „trebui” să caute o femeie la un bărbat?

Un partener care oferă indicii că urmașii, vor putea fi crescuți și dezvoltați cel puțin până la maturitatea lor sexuală. Acest aspect implică calitatea genelor oferite de tătic și implicarea parentală în îngrijirea copilului, care poate fi atât în forma directă (spălat, plimbat, jucat, etc) cât și indirectă (de exemplu banii necesari pentru o calitate superioară a vieții). Calitatea genelor este ascunsă în spatele unor indicatori precum înălțimea, simetrica corporală, simetria facială, mirosul emanat de corp, ș.a.m.d., iar implicarea parentală presupune exista unor resurse pe care bărbatul le poate oferi în prezent sau în viitorul apropiat. Indicatori sunt statusul social și calitățile personale asociate cu posibilitatea de a fi un bun părinte. Pe lângă aceste indicii mai este important și angajamentul pe termen lung asupra relației.

Ce „urmărește” un bărbat în alegerea unei partenere? Cea mai fertilă femeie pe care o poate găsi. Indicatorii sunt vârsta și „frumusețea” (waist-to-hip ratio, body mass index, leg-to-body ratio, ș.a.m.d.). Alegerea partenerei și a partenerului, în viața cotidiană este o formă de compromis între preferințe și oportunități.

Animale sociale.

Hominizii au trăit în cadrul unor grupuri mult mai mici în comparație cu grupurile existente în cultura și timpurile actuale. Societatea noastră a creat orașe cu milioane de locuitori. Astfel de orașe s-au creat nu cu mult timp în urmă, la ordinul a câtorva sute de ani. Așezările permanente au devenit posibile odată cu dezvoltarea agriculturii, adică cu aproximativ 10000 ani în urmă.

Sistemele sociale implică creearea unor contracte sociale prin care membrii sunt de acord să renunțe la interesele lor imediate în scopul de a obține beneficii mai mari, pe un termen lung prin rezolvarea mai eficientă a unor probleme ecologice. O problemă ecologică înainte era riscul reprezentat de prădători. (Care sunt problemele ecologice din vremurile noastre?). Nevoia de a coopera ne-a „forțat” să trăim din ce în ce mai mult în grupuri mai numeroase, odată cu extinderea populației.

Creierul nostru ne permite să înțelegem relațiile pe care le avem noi cu ceilalți membrii din rețeaua socială și relațiile pe care le au ceilalți membrii între ei. Mărimea societăților de tip vânător-culegător era compusă în medie din 150 de persoane. Acesta este numărul de membrii pe care creierul nostru îl poate „procesa” din punct de vedere al relațiilor care se pot creea în cadrul comunității. Spre deosebire de alte primate, oamenii au capacitatea de a opera cu persoane fizice virtuale. Adică cu persoane care nu se află în prezența noastră. Ne gândim la diverși indivizi chiar dacă nu îi vedem și îi includem în viața noastră chiar dacă trăiesc la mii de kilometri distanță.

În medie, fiecare om este legată de o rețea socială în care sunt cuprinși 150 de membrii. Avem o relație personală cu aceștia, cu o istorie diferită de la membru la membru în ceea ce privește interacțiunea și nivelul de intimitate. Cu aceste persoane ai interacționat, interacționezi și cel mai posibil vei interacționa sau vrei să menții un contact.

În cadrul rețelei noastre avem diferite subgrupuri de membrii organizați ierahic în funcție de relația noastră cu ei. Este ca și cum fiecare dintre noi am sta în centru, iar în funcție de cât de strânsă este relația noastră cu o anumită persoană, acesta este mai aproape sau mai departe de noi. Numărul diferă în funcție de mai multe caracteristici, însă în medie, fiecare individ are un grup de 5 persoane de suport. Sunt persoanele de care te leagă o relație solidă. Următorul subgrup este cel de simpatie având de asemenea o relație destul de strânsă. Acest cerc de cunoscuți este compus din 12-15 persoane. Și așa mai departe extinzându-ne grupul până la valoarea aproximativă de 150.

Ca să realizăm o relație strânsă este necesar contactul între indivizi. În grupul de simpatie, se află persoanele cărora le acordă atenție (sub formă de contact) cel puțin o dată într-o lună. Contactul face-to-face este crucial în menținerea calității unei relații. Incapacitatea de a menține contactul cu cineva are ca rezultat direct, slăbirea relației. (Ce mai face cel mai bun prieten din liceu? Dar cel din generală?).

Limbajul.

Limbajul s-a dezvoltat în scopuri sociale. „Ipoteza gossip” susține că limbajul a fost o condiție pentru evoluția grupurilor mari, deoarece acesta a furnizat mecanismul esențial necesar pentru a suda comunități stabile de indivizi. Rudele noastre primate folosesc îngrijirea reciprocă (mângâierea, masarea, atingerea și alte forme) pentru a consolida relațiile lor sociale. Contactul fizic are același efect asupra oamenilor (vezi eliberarea de oxitocină în timpul masajului) și îl realizăm cu persoanele pe care le privim ca fiind speciale nouă. Însă aceste activități ocupă timp. Cu cât grupul este mai mare, cu atât și mai mult timp trebuie folosit în contact fizic între membrii pentru integrare socială. Primatele alocă aproximativ 20% din timpul unei zile acestor activități de „grooming” la un grup maxim de 70-80 indivizi. Hominizii ar fi trebuit să extindă acest procentaj de la 20% la 45% pentru o integrare socială „corespunzătoare” unui grup de 150 de membrii. Acestă perioadă ar fi imposibil de susținut.

Oamenii folosesc 20% din timp în interacțiunile sociale pentru coeziunea rețelei, însă timpul folosit este mai eficient, deoarece folosim un nou mecanism de comunicare și anume limbajul.

Limbajul ne permite să comunicăm cu mai mulți indivizi în același timp. De asemenea, prin limbaj facem schimb de informații cu privire la alți indivizi și astfel ne actualizăm percepția asupra rețelei sociale aflată în continuă schimbare. Nu în ultimul rând, prin intermediul limbajului avem posibilitatea să comentăm (și să „bârfim”) comportamentele celorlalți.

Cu ce scop folosim „bârfa”? Pare un comportament banal și chiar a căpătat un sens peiorativ, însă vei găsi în carte explicații din care să-ți dai seama ce rol evoluționist are. Se leagă de reputație și de moralitate. Alte subiecte din carte abordează religia, „story-telling”, cultura, unicitatea speciei umane și chiar explicarea unor comportamente care par să contrazică ipotezele darwiniste, precum infanticidul.

Construit de Sorin