Scoala de psihologie

Articolul de mai jos a fost scris ca un fel de post-scriptum pentru un altul, scris intr-o cheie ludica si destinat celor care se iau prea tare in serios. Sunt convins ca cei lipsiti de simtul umorului nu l-au inteles dar mizez pe inteligenta celorlalti, in cazul in care umorul si inteligenta coreleaza dincolo de 0,60.

„Nu mi-am imaginat ca articolul satiric la adresa unei tehnici celebre in psihoterapiile de tip experiential va inregistra un asemenea succes (e cel mai citit articol din toata istoria blogului si nici macar nu este 100% original). Intrand in contact cu realitatea (inexplicabilul interes al vizitatorilor) sunt inclinat sa-l rog pe defunctul Fritz Perls (banuit in unele cercuri de usoare tulburari de personalitate) sa ma protejeze (presimt ca ma va refuza, sugerandu-mi sa-mi asum responsabilitatea) de o posibila intalnire cu terapeutii gestaltisti lipsiti de umor.

Si pentru ca nicio nenorocire nu vine singura, ieri am scris cateva randuri, nu foarte laudative (creierul chiar nu-l percepe pe „nu”?), la adresa NLP-ului. Iar acesta nu ar putea fi decat inceputul deoarece scolile de terapie au numeroase puncte slabe, invitandu-ma, irezistibil, sa le apas cu blandete. Off, cum as putea sa rezist? Mi-am facut si testul arborelui (cotit) si mi-a iesit aceeasi tendinta studiata de fizica de clasa a IX-a.

Mizez, totusi, pe consideratia pozitiva neconditionata a specialistilor care ar putea impartasi o aceeasi atitudine rezervata fata de afirmatiile sustinute doar de dovezi anecdotice. Promit, in (supra)compensatie, sa execut cateva asociatii libere pe tema sifonierelor, canapelelor sau scaunelor si sa unific disponibilitatea de a ocoli gandirea critica, in sensul de critical thinking promovat de universitatile americane sau britanice, cu puterea de penetrare a insightului transgenerational, dar asta numai daca sunt sustinut, telepatic, de spiritele stramosilor.

Psihoterapia este un lucru foarte bun iar avantul de a o practica, fara a fi intens constienti de limitele ei, un lucru cel putin discutabil. Uneori cu umor, pentru cine este inzestrat cu papile gustative, alteori fara acest ingredient minunat al vietii, insa mereu, in masura posibilului, cu atentie si discriminare. Stiinta uleiului de sarpe nu a disparut.”

Jon Kabat-Zinn este unul din oamenii a caror activitate o urmaresc dintr-un motiv simplu (pentru mine): este un om de stiinta (licentiat in biologie moleculara la MIT, cu mult timp in urma,profesor emerit de medicina la University of Massachusetts, acum) care studiaza, intelege si cauta sa integreze practica meditatiei (in sensul de mindfulness) intr-un sistem coerent, orientat de descoperirile din neurostiinte. Insa nu vreau sa scriu despre asta ci despre altceva:

Nu s-a numit mereu Jon Kabat-Zinn. La inceput a fost doar Jon Kabat (fiul lui Elbin Kabat, si el om de stiinta si al lui Sally Kabat, pictorita). De unde Zinn? De la sotia lui! (Myla Zinn)

Nu te-ai intrebat niciodata? De ce o femeie sa renunte la numele ei si sa accepte numele sotului? Este cumva doar o extensie a identitatii acestuia? Nu mai are propria ei individualitate, simbolizata de nume? In ce secol suntem? Nu vreau sa intelegi ca as propune contrariul (oricum, barbatii nu ar accepta niciodata). Insa de ce nu ar fi interesanta o solutie de tipul Kabat-Zinn?

Iti poti aduga numele ei respectiv iti poti adauga numele lui.

Nu renunti la nimic, respecti si onorezi linia de inaintasi pe care ai aparut si, in plus, te imbogatesti. Sunt de acord, peste cateva generatii simpla pronuntare a numelui ar putea deveni o sarcina dificila, inclusiv, sau mai ales, pentru interlocutori. Totul are un pret, nu?

Saptamana trecuta, cand am efectuat singura mea calatorie cu metroul, s-a intamplat sa ma asez langa o tanara care citea „Muntele vrajit”. Wow, mi-am spus in sinea mea, in metroul bucurestean se citeste Thomas Mann! (oare ce se citeste in masini, in zilele cand exista blocaje in trafic?) Ceea ce vecina mea temporara si, posibil, erudita, nu stia, cred, este ca Thomas Mann, la varsta de 71 de ani (in 1946), a fost diagnosticat cu cancer pulmonar. A murit 9 ani mai tarziu.

Mann, una din constiintele cele mai avansate ale timpului sau (a inteles pericolul reprezentat de doctrina nazista si s-a opus in mod vehement, fiind obligat sa emigreze in 1938), era fumator. Nu stiu daca nicotina este un catalizator al inspiratiei (a primit Nobel pentru literatura in 1929) dar stiu despre Thomas Mann ca era dependent de ea. Oricine, in zilele noastre, s-ar gandi ca era de asteptat ca marele scriitor, fumator pasionat, sa aiba probleme (serioase) cu plamanii. Ei bine:

Medicii care au avut grija de Mann nu au facut nicio legatura intre fumat si cancerul pulmonar.

Pe vremea aceea, fumatul inca era inofensiv. Abia in 1964, in US, au devenit publice rezultatele unui studiu care demonstra intr-un mod extrem de convingator conexiunea dintre minunata indeletnicire si nu la fel de simpatica boala fatala. Astazi, fara a termina facultatea de medicina, suntem cu totii constienti de efectele nocive ale fumatului, fiind suficient sa citim ce scrie pe pachetele de tigari (iar predictia mea este ca in 20-30 de ani va fi interzis, tutunul asezandu-se, cu mandrie, alaturi de heroina-potentialul de dependenta al heroinei este doar cu putin mai mare decat cel al nicotinei!)

Probabil nu ma crezi, mai ales daca esti fumator, dar mai vorbim noi prin 2040, ok? Probabil nu crezi nici ca riscul de a dezvolta un cancer pulmonar, daca fumezi, creste cu pana la 3.000 de procente. „Ce-i asta, 3.000 de procente?”. Informatiile statistice, fiind abstracte, au putina relevanta pentru creierele noastre emotionale (care reactioneaza, evident, la lucruri mult mai concrete-nicio radiografie pulmonara inca nu este ceva suficient de concret!)

In plus, nu stii pe cine va care, desi fumeaza un pachet pe zi, a ajuns la 70 de ani si are plamanii sanatosi? Daca nu stii, iti povestesc eu: Jeanne Louise Calment a murit in 1997, la 122 de ani. Este persoana cu cea mai mare durata confirmata a vietii (sunt si alti super-centenari care revendica acest titlu dar informatiile privind datele lor de nastere nu sunt sigure). Louise, pe care o poti vedea pe Wiki, la 121 de ani, a fost o fumatoare remarcabila: a fumat pana la 119 ani, cand a renuntat (discutand acest subiect cu o nefumatoare pusa pe gluma, a avansat ipoteza ca aceasta renuntare ar fi putut fi cauza mortii, hi hi!).

Cred ca sunt putine sanse sa nu cunosti si tu pe cineva care se bucura de sanatate, desi fumeaza in fiecare zi. Fireste, nu o poveste de dimensiunea celei de mai sus, ci una mai modesta dar, important, convingatoare: un bunic, o matusa, un vecin, o prietena a unui prieten. Toti acesti oameni contrazic mesajul de pe pachetele de tigari. Si tu, fumator invederat, ai putea avea soarta lor (sa simti si placerea fumatului-care placere, totusi?- si sa-ti pastrezi si sanatatea intacta). Poti fi linistit. Chiar acum poti aprinde, sfidator, o tigara (light, desigur).

Eu nu am fumat niciodata si nu sunt in masura sa vorbesc despre usurinta sau dificultatea renuntarii la acest obicei. Dar am o anumita pricepere vis-a-vis de felurile in care mintile noastre ne pacalesc. In acest caz, al pericolului reprezentat de fumat (pericol extraordinar de real!) suntem inclinati sa acordam mai multa greutate cazului izolat („bunicul meu a fumat 30 de ani, doua pachete pe zi, si nu a avut nici pe dracu’”). Este ca si cum, printr-o magie, cazul izolat anuleaza, sau slabeste, legatura statistica. De ce? Deoarece cazul izolat este o persoana concreta, pe care, poate, chiar o cunosti bine, pe cand informatia statistica este ceva abstract, ceva care nu iti solicita in niciun fel canalele senzoriale. Cu alte cuvinte, partile mai vechi ale creierului tau castiga in disputa cu partile mai noi.

Da,” creierul primitiv” este foarte puternic! E nevoie sa dezvoltam intr-un mod activ creierul aparut, in termeni evolutionisti, cel mai tarziu (cortexul prefrontal). E un proces de durata in care educatia (facuta intr-un anumit fel, dar aceasta este o alta discutie!) are un cuvant foarte greu de spus.

Doamna Calment a putut fuma pana la 119 ani deoarece a avut gene uluitor de bune. ce te face sa crezi ca este si cazul tau? Trebuie sa stii ca probabilitatea de a castiga, duminica, la „6 din 49” este mai mare decat probabilitatea de a dispune si tu de combinatia genetica a (de acum decedatei) Jeanne Louise Calment.Daca iti risti sanatatea cu un astfel de pariu in mod sigur motivatia ta nu este rationala. Este irationala! Creierul primitiv (etajele emotionale) a invins! (si nu poate anticipa consecintele in acelasi fel in care o musca, incercand sa iasa prin geam, la urmatoarea tentativa nu-si poate reprezenta impactul ci e plina de speranta-am exagerat putin, nu insinuez ca ai avea creierul fiintelor iubitoare de rahat, off, presimt ca te-am enervat si mai tare si iti si explic, intentionez sa creez o emotie puternica astfel incat articolul sa devina memorabil, in psihologie se stie de mult ca informatia se engrameaza mai profund intr-un context emotional).

Un caz izolat nu invalideaza o tendinta probabilista.

Nu mai exista nicio indoiala ca fumatul reprezinta un factor de risc urias, nu doar pentru plamani ci si pentru alte organe (imbatranirea pielii, domnisoara? Impotenta, domnule?). Dar probabilitatea este altceva decat certitudinea. Statistica nu ne poate spune cine anume va face cancer pulmonar. Ea spune doar atat: din 100 de persoane care fumeaza 20 vor dezvolta, cu siguranta, un cancer pulmonar! Insa nu stie cine sunt acesti 20. Ai putea fi printre ei.

Insa de ce sa risti? Sunt beneficiile mai mari decat costurile? Orice analiza rationala iti va spune ca „nu”. Off, am spus „rationala”? Adica sa ne folosim inteligenta cea rece si impersonala? Sa ne uitam la fapte? (din 100 de persoane care au atins varsta de 85 de ani doar 5 sunt fumatoare, studiu din 1991 al Univ. Berkeley) Sa fim ceva mai mult decat verisorii nostri, cimpanzeii, incapabili sa pastreze bananele pentru maine, intr-un experiment faimos? (se bateau cu ele si a doua zi flamanzeau). E greu, e neobisnuit..and it’s not fun. But cancer it’s not fun, either.

Si Andreea Lungu, de curand nefumatoare dar in cautare (compensator?) de senzatii tari:

Multe droguri naturale (James Nestor, Get high now –without drugs, 2009, Chronicle Books) si cativa caini de paie (John Gray, Caini de paie – ganduri despre oameni si alte animale, 2002, traducere Humanitas, 2009)

 

Exact, 2 in 1! Desi in mod obisnuit prefer sa citesc cartile succesiv si nu in paralel (pe principiul cavaleresc si elegant ca fiecare merita atentia mea exclusiva pana la momentul epuizarii paginilor), uneori suprapunerile devin nu doar inevitabile ci chiar binevenite, fie prin efectul de contrast, fie prin cel de potentare. Asa ca astazi va recomand „Get high now”, in care veti gasi peste 175 de metode de  a accede la stari de constiinta modificata, si „Caini de paie”, care o completeaza exemplar, vorbind despre umanism, maya, „meme” si multe alte iluzii, intr-un mod fermecator, inteligent, captivant, lejer si amuzant. Cei care deja au citit-o sigur  ridica acum din spranceana si ma acuza ca incerc sa induc oamenii in eroare indemnandu-i cu zambetul pe buze sa se expuna la niste idei nu tocmai confortabile sau incurajatoare. John Gray lejer si amuzant? Pai da! Se citeste usor, frazele curg singure ca replicile din serialul Dr. House (iar filosofia e asemanatoare) si este imposibil sa nu surazi macar cand gasesti astfel de bijuterii: „e mult mai bine sa privesti lumea oamenilor de la fereastra unei gradini zoologice decat de la cea a unei manastiri” (p. 154), „sentimentul de vinovatie ar putea adauga o nota de picanterie viciilor care altfel n-au nimic iesit din  comun” (p. 102) sau „alegerea a devenit un fetis; dar semnul distincitv al fetisului este tocmai acela ca nu poate fi ales” (p. 116).  Nu degeaba v-am sfatuit insa sa le cititi simultan! O tehnica din James Nestor si gata, you got high! Un capitol din John Gray si revii cu picioarele pe pamant, you get low now, very low, te intorci la prima ca sa nu te adancesti prea tare in depresie! Inca ceva: autorul este filosof si profesor de stiinte politice la mai multe universitati din Marea Britanie. Nu este aceeasi persoana cu ciudatelul ala obositor  care tot scrie despre cuplu si ii urmareste (compulsiv) pe Venus si Marte la intalnire, la locul de munca, in dormitor etc., in loc sa ii lase si pe ei sa respire putin ca or sti si singuri ce sa faca…in lanul de porumb!

De ce am vrut o carte despre droguri fara droguri? Asta m-a intrebat si colega mea, care m-a surprins in birou holbandu-ma (pardon, concentradu-ma) la o pagina cu iluzii vizuale menite sa induca o stare de euforie prin fenomenul de inhibitie laterala.

– Tu ce faci, citesti?

– Da, oarecum… cum sa te droghezi prin metode naturale.

– Da  ce-ti trebuie tie asta? Si asa de multe ori te porti de parca ai fi luat o pastila- doua de Ecstasy (Hm, ma gandesc eu, ce inseamna asta? Vrea sa spuna ca sunt dezechilibrata?

Tulburare ciclotimica? Episoade hipomaniacale? Ceva si mai rau? Ia sa ma distrez  eu putin)

– Pai stii doar ca nu mai fumez…e greu daca nu inlocuiesti cu altceva! Sunt si droguri usoare care nu sunt foarte periculoase. Pot sa consum linistita… (Si o tin tot asa vreo 5 minute, ca tot m-am suparat pe ea in dimineata asta)

– Eu nu stiu ce sa mai cred! Nu pot sa imi dau seama daca vorbesti sau nu serios! Ai fi in stare de asa ceva?!?

Bun, deci m-am lasat de fumat si nu stiu de ce sa ma apuc…ar putea fi o explicatie si de ce nu, doar vorbim de tehnici inofensive ce nu provoaca dependenta! Adica de fiecare data cand as fuma o tigara pot sa incerc metoda numita autoflagelare (p. 173). Nu vrei si tu? Ai  nevoie doar de doua perii din acelea cu care se curata WC-ul si de un scaun pe care sa te asezi. Tot ce trebuie sa faci este sa te lovesti alternativ pe spate cu instrumentele prezentate si hipotalamusul tau se va ocupa de restul (elibereaza endorfine atunci cand nivelul de stres a crescut foarte mult). Nu, nu asta fac mai nou in cafenele in loc sa fumez! Nici macar trepanatia (p. 201) nu am testat-o! Inca! Adica sfredelirea craniului cu un burghiu, actiune recomandata de insusi Hippocrate, care de altfel a si incercat-o pe pielea (scalpul) lui.

Ar mai fi ceva. Uite, iti propun sa te joci cu mine de-a psihologul clinician, ca doar presupun ca ai solide cunostinte de psihologia personalitatii (dobandite in facultatea de psihologie, desigur). Vei intelege unul din factorii implicati in multe forme de adictie. Eu vin la o testare, tu imi inspiri incredere pentru ca nu ma pui sa desenez copaci sau case, asa ca iti spun anumite lucruri despre mine: fumez (a se citi fumam); imi plac atractiile din parcurile de distractii; ma plictisesc repede; nu pot sa stau mai mult de 3-4 seri consecutive in casa; uneori ma uit la filme de groaza (asiatice); dupa ce m-am saturat de secvente horror ma intorc la suprarealism si la filmele lui Luis Bunuel; Michel Houellebecq este unul dintre scriitorii mei preferati; ca si lectura de plaja ma delectez cu nordic crime fiction; dintre sporturi sunt atrasa de catarat si bouldering; ascult diverse genuri de muzica, dar am o slabiciune pentru symphonic metal si gothic rock; dintre filosofii hedonisti si cei stoici ii aleg instinctiv pe cei dintai; nu am rabdare sa-mi petrec timpul cu oameni pe care ii percep drept plictisitori; unul dintre regretele mele este ca nu am curajul sa sar cu parasuta; mi-ar fi placut si sa conduc o motocicleta. Deja am spus prea multe. Deci, ce ai identificat? O singura trasatura-cluster care explica totul, te rog!

Da, aia descrisa de Zuckerman, cautarea de senzatii (sensation seeking), definita ca o nevoie crescuta de stimulare ce se traduce prin cautarea de experiente si senzatii variate, noi, complexe si intense si acceptarea de riscuri fizice, sociale, legale si financiare pentru trairea acestor experiente. Exista si o baza biochimica si genetica pentru aceasta trasatura- heritabilitatea este in jur de 60%, coreleaza cu un nivel scazut de cortizol (numit popular hormonal stresului) si MAO (enzima monoamina oxidaza ce regleaza activitatea serotoninei si dopaminei)) si cu un nivel ridicat de testosteron, norepinefrina si prolactina. Se masoara prin scala de cautare de senzatii, ce contine patru subscale: cautarea de pericol si aventura, dezinhibitie sociala, cautarea de experiente, si predispozitia la plictiseala. Eu am obtinut scoruri foarte mari (8 si 10!!) la ultimele doua, mediu spre ridicat la a doua si destul de scazut la prima (doar 4). Ca sa vedeti cate paradoxuri putem intalni in personalitatea umana, o sa va spun si ca desi caut mereu persoane, experiente si activitati interesante, stimulative si provocatoare, nu imi place sa imi asum prea multe riscuri, sunt precauta si am un interes uneori exagerat fata de integritatea mea (corporala). Poate pentru asta ar trebui sa ii multumesc si tatalui meu, care a fost inspirat sa nu imi transmita cromozomul y, deci apartin sexului slab, mai putin predispus catre comportamente riscante. Departe de a fi impulsiva (sau macar spontana), sunt introverta, reflexiva si analitica.

Nu numai ca nu ma apuc de sky-diving si nu ma urc pe motor (cu toate ca ii invidiez enorm pe cei care experimenteaza astfel de senzatii), dar nu am reusit nici macar sa invat sa patinez sau sa inot. Nu pot asadar incerca metoda de la pagina 206 din cartea lui Nestor – talasoterapia– aruncarea in valurile sarate ale marii – decat cu colac de salvare sau cu alte ustensile gonflabile. Si, din cauza unei activitati ridicate a lobilor frontali, responsabili cu planificarea si luarea de decizii, apreciez destul de corect riscurile si efectele pe termen lung ale faptelor mele, deci nu actionez fara sa gandesc, nu conduc cu viteza, nu am vrut sa ma fac politista (poate doar detectiv) si, ca sa ramanem in tematica cartii recenzate, nu ma droghez! Apropo de interese vocationale, am citit de curand un studiu care asocia cautarea de senzatii nu doar cu profesii cum ar fi cea de pompier sau de soldat, dar si cu cele de psihiatru, psihoterapeut sau asistent social. In definitiv, cele mai tari senzatii ne sunt oferite de si prin mintea umana, nu? Da, si eu credeam odata ca m-am indreptat spre psihologie exclusiv datorita dorintei mele sincere si altruiste de a ii ajuta pe cei din jur! Pai daca stiam eu cum sta treaba nu ma mai chinuiam sa invat legile si fazele perceptiei, ma angajam femeie de serviciu la morga si imi satisfaceam acolo nevoia de senzatii tari. La ceva e buna insa si sublimarea- deplasarea unei energii instinctuale catre un scop elevat, acceptat social – datorita ei avem chirurgi (egal mai putini ucigasi in serie), pictori, militari, sportivi… Asa ca ma limitez si eu, ca multi altii, la forme inofensive, uneori chiar benefice, de senzatii tari, multumindu-ma ba cu provocari intelectuale – un roller-coaster mental de care nu ma plictisesc niciodata- ba cu ceva experiente artistice (create de altii) sau chiar cu cate un montagne – russe emotional (dar nu cu rusi ca astia cam trag la masea si nici macar nu ii cheama pe toti Dostoievski). Alteori, cu o carte despre stari de constiinta modificata. Chiar asa, e timpul sa mai incercam niste tehnici. Let’s take this ride together!

Pe unele va spun din start ca nu am de gand sa le testez. Mi-o fi placut mie sa fumez, dar furnici rosii (p. 22) refuz sa trag pe nas! Cat despre coriandru, marar sau rozmarin nu pot imi imaginez in ce cantitate ar putea avea vreun efect, te las pe tine sa incerci daca vrei. Privarea de somn (p. 59) am incercat-o de cateva ori din varii motive (fara sa depasesc 52 de ore), dar nu o recomand pentru ca dauneaza sanatatii si, in plus, in afara unei stari de iritabilitate nu a dus la halucinatii auditive sau vizuale si nici la „o slaba paranoia” – bine, daca vrem sa fim malitiosi putem considera si gandurile de tipul „totul merge prost” sau „asta sigur nu se va termina bine” ca idei obsesive sau delirante! Eu zic sa te abtii si de la nuditate publica (p.113), orice scor ai fi obtinut la sub-scala dezinhibitie sociala! Cat despre suprastimulare senzoriala (p.71), evident ca imi suna foarte bine, dar nu am avut incredere in nimeni sa ii las pe mana doua furculite si sa il/o pun sa ma intepe in picior in timp ce eu stau intinsa pe jos, fara aparare, ascult muzica, miros saruri si mai sunt si strigata de alte trei persoane – Fereasca sfantul, pai ce ma fac eu daca nimeresc un sadic sau un alt cautator de senzatii?!!

Pe altele le-am notat si mi-am propus sa le si incerc candva. Aici intra majoritatea tehnicilor de respiratie, meditatie si relaxare (sunt destule, aviz amatorilor!) si cele de inducere a viselor lucide, pe care nu vreau sa insist acum, mai ales ca experienta mea cu ele este aproape la fel de limitata ca si cea cu substante psihoactive altele decat nicotina. Foarte interesant mi se pare insa exercitiul de tacere voluntara (p. 119)- incearca sa petreci o zi intreaga fara sa scoti un cuvant! Cum adica nu poti? Mai stii, poate ca partenerul tau chiar se va bucura sa nu te mai auda vorbind 16 ore din  24, la fel si angajatii sau copilul la care iarasi ai tipat azi desi vrei sa crezi ca esti un parinte ce incurajeaza independenta si libera intiativa…Poate ca te vor intelege si cei 150 de prieteni si cunostinte (Dunbar e tradus si in romana, nu ai nicio scuza sa nu il citesti!) cu care obisnuiesti sa barfesti pe viu sau pe Facebook- nu te simti jignit, si barfa are rolul ei, selectat evolutionist, in intarirea coeziunii de grup. Eu nu vorbesc mult de obicei (sunt prea ocupata sa port cate un monolog) dar am si momentele mele cand nu ma pot opri din palavrageala. In plus, imi place sa ascult (si sa trag concluzii, normal!) Sunt tare curioasa cum ma voi simti sa nu vorbesc cu nimeni o zi-ntreaga, sa stau si fara telefon, internet, muzica sau filme- daca tot ma apuc de o treaba, macar sa o fac pana la capat! De-abia astept, insa mi-e teama ca voi astepta mult si bine pana voi gasi o zi in care sa pot face asta…si mai ca ma incearca o mica depresie cand ma gandesc cum am ajuns sa ne construim vietile de asa natura incat sa devina aproape imposibil sa stam, sa tacem, sa contemplam fara sa intervenim.

Ceea ce ma duce cu gandul la o alta metoda pe care as vrea sa o incerc, compresia timpului (p. 138), inspirata din tehnicile de hipnoza ericksoniana. Pe parcursul unei singure seri (sase ore) s-ar parea ca poti experimenta, in plan mental, activitatile unui week-end intreg, deoarece vei percepe ca a trecut o ora intreaga cu fiecare cinci minute. Suna bine? Ai si tu impresia ca nu iti ajunge niciodata timpul si ti-ai dori ca ziua sa aiba 48 de ore? Ai cumva sentimentul ca nu mai apuci sa faci nimic pentru tine? Ca ai atatea responsabilitati si probleme de rezolvat incat uneori nici nu mai stii ce iti doresti cu adevarat? Te gandesti cu nostalgie la anii copilariei cand lumea si, mai ales, timpul, erau la picioarele tale? Daca ai raspuns cu da este cazul sa te trezesti! Nu eram empatica, dimpotriva- putin ironica! Cred ca faci o mare greseala si ca vina iti apartine in exclusivitate. Presiunea sociala (trebuie sa faci aia si aia si inca 1000 de chestii pe care le vor altii) exista numai in masura in care ii dai tu voie sa existe si sa te conditioneze.  Si mai cred ca o viata autentica este aceea in care te intrebi constant ce sens au actiunile tale, de ce exista anumiti oameni in jurul tau, cu ce contribuie la cresterea ta diversele activitati in care te implici (atentie, nu in care te „trezesti” implicat!) zi de zi. Da, intreaba-te ce cauta toate astea in viata ta inainte de a ajunge sa te intrebi ce mai cauti si tu printre atatea lucruri straine cu care ti-ai umplut, artificial, existenta (finita!). La capitolul asta recunosc ca sunt foarte selectiva si transanta. Cand ceva este important pentru mine ma implic total, sunt atenta, prezenta, am tot timpul din lume, dar fara sa mi se ceara sau impuna sa fiu asa. Odata demult, un prieten foarte apropiat, intors acasa dupa un week-end petrecut separat si contrariat probabil ca nu il asteptam cu ciorba si sarmalute, a facut greseala de a-mi spune „Dar tu ce ai facut, fato, doua zile intregi? Justifica-ti timpul!” Din fericire pentru amandoi inca mai traieste si e intreg, dar asta numai pentru ca am mai avut prezenta de spirit sa efectuez un calcul hedonic a la John Stuart Mill, sa imi dau seama ca nu ar merita sa imi petrec restul vietii la inchisoare si sa ma opresc inainte sa il las fara suflare. In orice caz, nimeni nu mi-a mai cerut de atunci socoteala pentru ce fac eu cu timpul meu; e drept si ca am avut mereu grija sa spun tuturor ca a fost cel mai horror lucru pe care l-am auzit vreodata. Cum adica asta e manipulare? Eu il numesc doar comportament sanogen din sfera profilaxiei!

Destul despre ce nu am incercat/ voi incerca, e momentul sa va spun si ce am facut efectiv cu si din cartea lui Nestor. Daca intri pe www.gethighnow.com vei gasi o serie de tehnici intitulate „visual highs” si „audio highs”, ce presupun urmarirea unor imagini (in general iluzii optice) sau ascultarea unor melodii cu ajutorul carora te poti droga fara riscuri in fata ecranului impersonal al laptopului- nu foarte incitant, de acord?

Ce mi-a atras insa atentia a fost dimensional thinking text alerts (p.118), experiment creat de de Eric Klinger, care a vrut sa surprinda cam la ce se gandesc oamenii pe parcursul unei zile obisnuite, in timp ce sunt angrenati in diferite activiati cotidiene. Indiferent ce facem, gandurile noastre continua sa curga, dand nastere unui dialog intern de a carui existenta nu suntem insa constienti clipa de clipa. Exercitiul isi propune tocmai sa te faca sa devii ceva mai consient si mai in contact cu gandurile tale, poate chiar si cu subconstientul tau, ne spune James Nestor. Ai nevoie de un telefon mobil (nici macar nu e nevoie sa fie smart), o agenda/ foaie/ tableta (?!)/ ceva pe care sa notezi si un creion/ stilou/ pix…ai prins ideea. A, si de inca o persoana dispusa sa te insoteasca timp de 5-7 zile in acest experiment, eventual dornica la randul ei sa mai afle cate ceva despre sine. Ce trebuie sa faceti? Nu e complicat: va dati 5-10 beepuri pe zi si, cum ati auzit telefonul, notati ce faceati in acel moment si la ce va gandeati. Eu am profitat de ocazie sa mai introduc o dimensiune, amintindu-mi de cercetarile lui Daniel Kahneman si Daniel Gilbert referitoare la fericire si well-being. Kahneman atrage atentia asupra distinctiei dintre fericirea traita si cea amintita si demonstreaza experimental faptul ca felul in care credem, reptrospectiv, ca ne-am simtit intr-o anumita experienta nu reflecta deloc ceea ce am trait de fapt. Doar doua lucruri retii tu din starile tale emotionale: varful de intensitate si deznodamantul- the peak-end rule. Uiti in schimb durata, procesul, starea de aici si acum. Chiar ieri vorbeam cu o prietena care se plangea ca ultima ei relatie de patru ani a fost un esec „din moment ce acum sunt singura si in ultimele luni m-a inselat”. Nu era momentul sa ii vorbesc din carti sau sa ii pomenesc de Kahneman, dar am indemnat-o sa isi aduca aminte si de multele momente din cei patru ani in care s-a simtit fericita si iubita, astfel incat sa nu mai judece intreaga relatie ca pe o pierdere de timp, strict din perspectiva finalului si a dezamagirii resimtite in ultimele cateva luni. Concluzia lui Kahneman este, de altfel, un pic inspaimantatoare: „Eu sunt sinele meu care isi aminteste, pe cand  sinele care experimenteaza si care imi traieste viata este ca un strain pentru mine”. Dornica sa fac cunostinta cu sinele experimentator, am hotarat sa notez nu doar ce fac si gandesc, ci si cat de fericita sunt in momentul beep-ului, pe o scala de la 1 la 10 (simtim noi ce simtim dar mai si cuantificam, OK?). Acum ca am facut si media scorul mi se pare excesiv de high- e clar, si eu percep eronat experientele traite, nu stiu de ce ma mai obosesc sa le creez!

Experimentul mi s-a parut util, lucru confirmat si de prietena mea, din al carei e-mail citez acum: „aceasta tehnica creeaza dependenta: de a fi prezent! Si ajuta la trezirea constientei! E un fel de carpe diem”. Am avut cateva suprize cand am cautat corelatii intre activitati, ganduri si dispozitie: ziua de luni nu inseamna neaparat o scadere a well-being-ului, treburile domestice nu sunt apriori plictisitoare, conteaza mai mult la ce te gandesti in acelasi timp sau ce melodie asculti, iar de multe ori gandurile interfereaza negativ cu starea de bine, chiar daca stii ca ele sunt nejustificate, neverificate, ba chiar irationale. O dispozitie buna coreleaza cel mai bine cu activitati ce stimuleaza eliberarea de endorfine, cum ar fi rasul, miscarea (in cazul meu plimbarile pe jos)…etc.! Desi eram sceptica referitoare la gandurile din subconstient –povesti de adormit copiii, imi ziceam eu!- cea mai importanta „lectie” am primit-o nu mai tarziu de prima zi de experiment. Spalam linistita vasele si ma gandeam la una-alta (sau unul-altul?), dar gandurile curgeau singure, fara sa imi atraga atentia in vreun fel. Beep! Iau carnetelul aflat la indemana, scriu repede doua fraze si o cifra, ma intorc la vase sa le termin odata ca sa plec in oras cand….ma loveste ceva in moalele capului! Apuc iar carnetul si cand citesc ce am putut sa scriu ma ia groaza si pun mana pe pix, hotarata sa sterg tot, convinsa ca „nuuu, asta nu e adevarat! Asta nu e gandul meu!” Astfel am realizat ca eram in stare sa imi tai/ neg/ suprim/ inabus  o parte din trairi si ca daca nu era exercitiul asta probabil ar mai fi durat ceva timp pana sa devin constienta si sa imi accept gandurile. Acum, de bine de rau m-am obisnuit cu ideea si caut niste modalitati mai adaptate de a-i face fata. Daca esti si tu tentat de experiment gandeste-te bine si la care ar fi durata optima pentru tine. Dupa cinci zile eu m-am plictisit, ma simteam precum cainele lui Pavlov, conditionata sa scriu de fiecare data cand auzeam semnalul sonor al telefonului. Nu mai voiam sa notez sau sa ma gandesc, cu atat mai putin sa meditez la ce inseamna faptul ca ma gandesc la ceva. Desi pot sa despic firul si in 4.444 daca trebuie, stiu si ca  in ritmul asta risc sa  nu mai vad intreaga coafura din cauza unui fir de par. Ca sa nu te plictisesti iti recomand sa incerci numai cinci zile, cu conditia sa incluzi si weekendul- de vineri pana marti, de exemplu.

Orice durata ai alege pentru experiment, eu te rog sa nu te sperii si sa nu ignori nimic din ceea ce ai putea descoperi despre tine. Imagineaza-ti ca esti in vacanta si vizitezi de unul singur un oras necunoscut. Poate ca este seara si te-ai ratacit, nu mai recunosti nicio strada in jur, totul este nou si nici macar nu stii limba locuitorilor pentru a putea cere ajutor. Presupun ca ti-a crescut anxietatea si ca nu stii cum sa ajungi mai repede pe bulevardul principal, acolo unde stii ce ai de facut si unde te simti in siguranta. Dar nu este obligatoriu sa simti asta. Deschide ochii mai bine si uita-te atent in jur, poate ai devenit curios sa explorezi si aceasta parte necunoscuta a orasului. Ar putea fi plina de surprize placute si de peisaje minunate. Chiar daca observi si pericole mai stai acolo, ofera-ti timp sa hoinaresti, sa cercetezi, sa privesti…Nu cauta o harta cu obiective turistice obligatorii stabilite de altii, cu nume de strazi si monumente, cu planul pe ore al intregii calatorii…te poti bucura de privelistea unei cladiri si fara sa o etichetezi imediat, dandu-i un nume. La fel, in creierul tau exista o retea intortocheata si complexa de autostrazi (euristici?), drumuri principale si secundare dar si, daca esti dispus sa le descoperi, strazi laturalnice, mai putin umblate, poteci si carari napadite de buruieni si de care ai uitat de mult, bariere care s-au ridicat singure intre timp, tunele intunecate unde iti este teama sa te avanti, fundaturi, drumuri subterane astupate de pamant sau poduri pe care te-ai prefacut ca nu le vezi pentru ca nu stiai unde duc. Da, creierul tau iti poate oferi toate astea, cu conditia sa ai curajul de a parasi calea cunoscuta (drumul asfaltat, in mare masura, de altii) si de face cativa pasi, timizi la inceput, apoi din ce in ce mai indrazneti, la dreapta, la stanga, apoi la dreapta din nou… Nu e pacat sa iti refuzi singur accesul la unele parti din mintea si din sinele tau? Dar stii ce e cel mai interesant? Pot sa pariez ca sentimentul pe care il vei incerca facand asta este mai intens decat cel creat de orice drog existent la ora actuala. Nu mai astepta, get high now!

Am promis la inceput ca voi vorbi si despre John Gray, dar cred ca ar fi un act de cruzime din partea mea, dupa ce ti-am povestit despre droguri si stari de constiinta modificata. Nu stiu daca vrei sa auzi ca „genocidul este un atribut al omului, la fel ca arta sau rugaciunea (p.99), „aproape nimic din ceea ce este important in viata nu este rezultatul alegerilor noastre” (p. 116), „nicio tehnologie moderna nu poate crea o lume care sa corespunda intru totul dorintelor umane” sau „oamenii au darul autoamagirii si pot prospera ignorandu-si natura” (p. 122). Umanismul este o himeră in aceeasi masura ca si crestinismul si dupa ce citesti aceasta carte ajungi la concluzia ca, in definitiv, cel mai irational lucru pe care il poti face este sa te astepti ca oamenii (si tu!) sa se poarte rational. „Noi ar trebui probabil sa ne fixam alt scop: acela de a descoperi la ce iluzii putem renunta si care sunt iluziile de care nu vom scapa niciodata” (p.92). Cat despre droguri, sa ii dam din nou cuvantul lui John Gray: „Folosirea drogurilor este acceptarea tacita a unui adevar interzis. Pentru majoritatea oamenilor, fericirea este ceva de neatins. Implinirea nu o gasim in realitatea vietii obisnuite, ci in desprinderea de aceasta realitate. Daca fericirea este de negasit, atunci omenirea cauta placerea” (p. 145). (Abuzul de ghilimele are doua explicatii in cazul de fata: pe de o parte incerc, cu viclenie, sa te fac sa crezi ca ma delimitez, partial, de opiniile autorului; pe de alta parte, reformularile mele ar fi mult prea departe de exprimarea lui savuroasa, asa ca te las sa te delectezi cu textul original.)

O singura filosofie ramane in picioare, nedesfiintata de virulenta si luciditatea lui John Gray: taoismul, arta de a trai natural, fara efort, in armonie cu firea ta, reactionand firesc in fata evenimentelor, ca si cum ai inota intr-un rau. Adica sa te relaxezi, sa nu te mai iei asa in serios, sa renunti la scopuri si la control si sa descoperi beneficiile contemplatiei. „Contemplarea nu este acea pace constienta a misticilor, ea inseamna sa te lasi in voia clipelor ce nu se mai intorc nicicand” (p. 198). Ciudat, bag de seama ca am devenit tare sugestibila si impresionabila: dupa aceasta lectura sunt tentata sa renunt la existentialism si sa aprofundez taoismul; pana la urma, de ce nu? I’ll just go with the flow…

Un sigur lucru va mai spun pentru a va convinge sa il cititi pe John Gray: vorbeste, filosofic, si despre o problematica fascinanta, extrem de actuala, aflata in vizorul stiintelor cognitive si neurostiintelor: constiinta si conceptul de sine. Sunt aproape convinsa ca descoperirile din ultimul domeniu pregatesc, pas cu pas, o adevarata schimbare de paradigma, o revolutie in felul nostru de a ne raporta la realitate si de a intelege identitatea si experientele subiective. Poate ca inca ne este greu sa acceptam ca „personalitatea este un efect secundar al rigiditatii constiintei” (p. 85)- adica acea cramponare de care vorbeam mai devreme, urmarirea acelorasi trasee neurale in locul explorarii si formarii unor noi drumuri. „Actionam conform convingerii ca suntem un tot unitar, dar de fapt reusim sa facem fata realitatii doar pentru ca suntem o inlantuire de fragmente” (p. 82). S-ar putea intampla, in psihologie, ceva asemanator cu ceea ce a realizat postmodernismul in literatura si filosofie: inlocuirea romanului clasic cu meta-naratiuni in care cronologia nu este respectata, relatia cauza-efect dispare, intriga este dizolvata si transformata in parodie, personajele nu mai au consistenta, iar naratiunea, fragmentata si demitizata, devine un simplu text, un schelet pe care cititorii isi aseaza propriile interpretari. Tu ce poveste frumoasa ai ales sa crezi despre tine? Este cumva o inlantuire logica de evenimente din viata ta? O evolutie plina de sens, pe etape ale dezvoltarii? Nu-i asa ca are si o morala? Macar cateva principii solide?

Gata cu vorba lunga, fug ca am intalnire. Un nou coup-de-foudre! Vreau sa il cunosc mai bine pe Thomas Metzinger (mi-a placut de el de cand am citit interviul pe care i l-a luat Susan Blackmore, in „Conversations on consciousness”). Dar stai ca vine in forta si Julian Baggini…Ambii sunt filosofi. Ambii scriu carti despre constiinta si despre „sine”. Acum eu ce fac? Ma arunc cu capul inainte sau stau sa le compar fitness-ul reproductiv?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Intrucat s-a scurs tot nisipul din clepsidra, a sosit vremea unor recenzii noi. Mai intai, Catalina Robe, cu Beyonce undeva in fundal:

 

Paul Thagard ” The Brain and the Meaning of Life”

 

” I wanna leave my footprints on the sands of time ( Vreau sa- mi las urmele pe nisipul timpului) Know something that I left behind ( Sa stiu ca am lasat  ceva in urma) .

 

Iata cateva versuri din melodia cantata de Beyonce care mi-au atras atentia . Desi stiam melodia din vara si o ascultam cu placere pentru ca trezea ceva in mine, avea acel ceva care te face sa te opresti din ce faci , sa  dai eventual volumul mai tare si sa o asculti , acum am sesizat o corelatie intre piesa si sensul vietii.

 

Daca , sa zicem,  maine ai muri poti sa zici : Da , domnule , mor linistit si impacat, viata pe care am trait- o a fost plina de sens , am iubit, am facut lucruri care m-au bucurat si nu pentru cateva minute , ci de mai multe ori pe parcursul vietii.

” When i leave this world( Cand plec de pe acest Pamant) I’ ll leave no regrets ( Plec fara regrete) Leave something to remember ( Lasi ceva in urma) So they won’ t forget ( Ca ei sa nu uite).

 

 

Raspunsul   meu ar fi nu, al tau nu stiu, poate esti mai norocos / norocoasa si ai un job unde faci ce- ti place sau  ai o familie minunata pe care o iubesti si niste prieteni nemaipomeniti sau  un partener/a care e compatibil cu tine si de aceea aveti o relatie satisfacatoare si de durata.

Aceste trei coordonate ( iubirea, munca si jocul) reprezinta nevoile care pot da sens vietii tale. Sper ca ai sesizat ca nu doar iubirea pentru o persoana de sex opus e singura care da sens  ,in cazul iubirii paleta este cuprinzatoare  de la partener, copil, pana la prieteni.

La fel e si in cazul  muncii. Poate fi

satisfacut de viata sa si un tamplar , la fel de mult ca o persoana care depune munca intelectuala.  Se pare ca sensul e liberal , accesibil oricui, nu face dife- rente, e nediscriminativ .

Si daca dispui de o sursa dintre cele trei , poti fi de acord cu ce spune melodia mai departe:

 

„I was here( Am fost aici)

I lived  ( Am trait)

I loved ( Am  iubit)

I did ( Am facut)

I’ ve done ( Am facut)

Everything that i wanted( Tot ce am vrut) And it was more then i thought it would  be  ( Si a fost mai mult decat mi-am imaginat ca va fi).

Exista un vers in aceasta melodie care mi se pare important  si anume : ” I wanna say I lived each day „(  Vreau sa spun ca am trait fiecare zi).  Eu personal cunosc o singura persoana care poate face aceasta afirmatie despre viata sa  ( si il cred pe cuvant, nu e vers de cantec, e realitate ) . Asta da performanta , sa traiesti fiecare zi ca pe ceva nou, sa te dai jos din pat si sa  te bucuri de faptul ca respiri, ca mergi, ca iubesti, ca muncesti.

Aici intervine minunatul nostru creier , insa buclucas si chiar nesuferit cateodata ,care e in cautare de nou  deoarece apare  un mecanism de functionare al mintii noastre – adaptarea  hedonica ,reminiscenta din viata vanatorilor- culegatori care aveau de infruntat neprevazutul  in fiecare zi, nu batatoreau aceleasi carari , recte strazi, peisajul era diferit, nu tu aceleasi blocuri, acelasi tramvai antic si de demult.

Sensul  vietii e dat de faptul ca ai scopuri si exemplific aceasta afirmatie a lui Thagard printr- un citat peste care am dat intamplator intr- o revista ( ii apartine  Malvinei Cservenschi )  : ” Acum cativa ani ma trezeam dimineata cu o stare foarte ciudata, mi se parea ca nu am un scop in viata, ma duceam la munca ca un robot. Acum, cand ma trezesc dimineata, ma simt cu totul, pentru ca am un scop bine definit.”

Cum poate munca sa dea sens vietii?

Atunci cand nu este perceputa doar

ca : un loc in care depui efort, ai un sef ” tampit”, niste colegi nesuferiti, ai un program fix, ci ca o oportunitate pentru autocontrol, pentru a- ti folosi abilitatile, pentru a fi respectat, pentru a avea un statut ( sanse mai mari de reproducere), contacte interpersonale si pe deasupra esti si platit.

Jocul reprezinta o sursa de sens din cel putin  trei motive:

1. Este o activitate care confera placere, relaxare si recreere.

2. In urma cercetarii circuitelor creierului in timpul jocului, s-a constatat ca acesta genereaza bucurie. Atunci cand te joci creierul e invadat de acetylcolina , glutamate si opioide.

3. Jocul este un mijloc prin care sunt dezvoltate si utilizate abilitatile fizice si cele sociale.

 

Si pentru ca aceasta carte contine in titlu cuvantul” brain”  , iata cateva idei despre acesta:

– „brain is  mind” (creierul e mintea), sufletul nu exista , e doar o conceptie religioasa, fara nici o baza fiziologica si  a carei existenta nu poate fi dovedita;

– alcoolul afecteaza chimia creierului, creste activitatea in nucleus accumbens ( arie a creierului asociata cu placerea). De asemenea, creste si activitatea neurotransmitatorului GABA ( neuronii sunt impiedicati sa mai comunice unii cu altii).

– tigarile – oamenii devin dependenti pentru ca nicotina stimuleaza receptorii de acetylcolina si creste nivelul de dopamina, producand o dependenta fizica si psihica.

– drogurile ( cocaina, amfetaminele, ectasy) cresc concentratia creierului , a neurotransmitatorului care induce placerea- dopamina-, a neurotransmitatorului care energizeaza – norepinefrina- creand un craving pentru mai multa.

 

Din pacate iubirea, placerea de a munci si jocul nu se gasesc la pachet, sticla , nu se injecteaza, dar se simt si se traiesc, iar cand creierul le proceseaza e ospat mare,   care tine toata viata si  nu  e nunta de imparati, regi sau alte fapturi fantastice,  e Sensul Vietii.

 

Daca tot am inceput cu o referire la un cantec , am sa termin aceasta recenzie cu un amendament la versuri: as utiliza timpul prezent , iar piesa mea (de aceasta data ) ar suna asfel:

I live ( Traiesc)

I love ( Iubesc)

I worked( Muncesc)

I play ( Ma joc)

So, I have a meaningful life .