Arhive pentru octombrie, 2012

A sosit timpul pentru un nou pachet de recenzii. Mai intai Robe Catalina, cea care a avut o intrevedere cu domnul Sam Hamburg, psiholog clinician. Se pare ca au discutat despre compatibilitatea in cuplu:

 

Sam Hamburg-Will our love last? / Scrisoare lamuritoare ( pentru el si pentru ea).

Daca tot suntem la capitolul love , merge o poezioara scurta ( o  introducere…in subiect):

“Desi te iubeam pe tine

Eu m-am despartit de tine.

Desi ne iubeam cu foc ,

Nu ne potriveam deloc.”

 

Fiind “ cucerita” de recenzia facuta de Rodica Ionescu cartii lui Sam Hamburg “ Will our love last?”, am imprumutat-o si eu  si  iata-ma in postura “facatoarei “ de recenzii , “recenzitionista”.

Conform zicalei : “ Fiecare cu ce-l doare” pornesc in citirea cartii cu gandul la o intrebare( “ De ce ne-am despartit?). Partial, stiam raspunsul ( caci mai citisem eu pe ici pe colo cate ceva) , insa dupa lecturarea cartii speram sa am o  imagine mai clara( un 3D sau ceva pe acolo).

Sa trecem, zic,  la continutul cartii.

Capitolul 1 :” Ce face o casnicie fericita?”

La inceputul relatiei e usor de spus, cu atatea neurotransmitatori care circula prin creier ( depasind limita de viteza!) : dopamina care depaseste un anumit nivel si ajunge la o concentratie superioara te face sa crezi ca te-ai indragostit, esti cum spune autorul “mystified by love” , te mai   miri ca plutesti pe norisori pufosi , pana cand (deh , totul are un sfarsit!) ce sa vezi, norisorul se desumfla ca un balon din care iese aerul pe care l-ai pompat inauntru , in cazul dragostei, se duce efectul substantei chimice (dopamina, bat-o  vina).

Dupa ce trece aceasta perioada de dragoste pasionanta, ca fericirea sa mai poposeasca pe meleagurile relatiei tale e necesar sa alegi persoana potrivita ( the “ONE”, sintagma cunoscuta si folosita  de publicul larg).

Concluzie: Daca vrei sa fii fericit intr-o relatie, casnicie si dupa ce trece faza de “mystified love” alege persoana potrivita , adica o persoana compatibila cu tine.

De ce e asa importanta compatibilitatea si nu comunicarea , angajamentul sau efortul?

Doar asta auzim de la toti expertii in relatii de cuplu: “ Aveti o problema de comunicare!” Conform acestora  “bad communication”  duce la probleme  maritale si de aceea, specialistii,  se focuseaza in a ii invata pe cei doi cum sa comunice ( exprimarea sentimentelor , a-l asculta pe celalalt , tehnici de a rezolva conflictele , negociere).  Toate bune si frumoase , dar problemele nu dispar.

Cum sa fii empatic cu celalalt , cand tu nu intelegi cum poate gandi partenerul tau asa ? Nu te poti conecta cu experienta lui deoarece  tu gandesti alfel. Comunicarea nu e de ajuns. In consecinta poti sa fii mama comunicatorilor, poti sa ai abilitati verbale si degeaba , relatia sa fie dezastruoasa.

In ceea ce priveste efortul, acesta nu e compatibil cu dragostea si cu fericirea. Nu poti sa depui efort si sa dai pe dinafara de fericire. Normal, ca e nevoie de efort , numai ca acesta nu e perceput ca efort , ci mai degraba ca o joaca.

Si acum cate ceva despre nepretuita compatibilitate.

Daca el e ciocarlie( se  trezeste la 6) si ea la 9-10 ,

Daca el ia micul dejun si ea nu mananci dimineata,

Daca ei ii place curatenia , iar el face dezastru in 5 minute,

Daca ei imi place mobila noua si lui cea traditionala,  inseamna ca la dimensiunea practica a

compatibilitatii nu o duc prea bine.

Nu sunt fleacuri , cum ar putea crede multi, deoarece ele fac parte din viata de zi cu zi fiind numeroase si frecvente. Cu cat “modus vivendi” al partenerilor este mai apropiat, cu atat relatia merge mai bine. Daca diferentele sunt mari, apar nesfarsitele certuri , reprosuri: “Esti un dezordonat. Nu respecti ceea ce fac eu”.

Tendinta multora e aceea de a se amagi cu ideea ca lucrurile se vor ameliora in timp. Fals    .    Deoarece apar alte probleme asupra carora partenerii nu sunt de acord( exemplu: cum sa cresti copii, cum sa-i educi), discutiile nu au cum sa dispara.

Bine, bine, iti poti spune tu , daca nu se imbunatatesc , atunci oamenii se schimba si devin asemanatori. Fals din nou. De ce ? Pentru ca oamenii nu se schimba semnificativ pe durata vietii. Pot sa-si infranga frica si inhibitiile si sa devina mai increzatori, isi pot descoperi si dezvolta talente, dar nu se schimba in alte persoane, ci devin complet ei insisi.Se  schimba pe ici pe colo, dar caracterul ramane acelasi.

 

Daca vrei sa afli cat de compatibil esti cu partenera/ul tau in privinta dimensiunii practice

observa urmatoarele  5 aspecte:

  1. A face bani
  2. A cheltui banii facuti
  3. Treburi casnice
  4. Timpul liber
  5. Relatia cu familiile

 

 

  1. Banii sunt principalul subiect de cearta intr-o relatie, si cand lipsesc cu desavarsire   si cand sunt din abundenta . A te intelege cu  cel de langa tine pe tema banilor  nu e o chestiune de cantitate ( multi sau putini), ci , ai ghicit, de  compatibilitate.

Daca aveti aceleasi prioritati in a cheltui , stiluri asemanatoare  de a cheltui, moduri de a economisi, e liniste si pace , insa daca nu exista aceste similaritati fiecare se inarmeaza caci incepe “razboiul”( si razboiul e nesfarsit!).

Sa luam urmatorul exemplu:

El are o pasiune pentru ceasuri. Incepe cu un Rolex de 6000$. Ea ( in sinea ei) :”Fie”. Apoi vine un Baume&Mercier  de 20.000$, ea (inghite in sec si cu greu  zice “Fie”), dar el nu se opreste (pasiunea bat-o vina) si pulseaza cu un Patek Philippe de 30.000$.  Ea nu intelege aceasta pasiune a lui si rabufneste” Esti nebun? 20.000$ pe un simplu  ceas?” Si pentru ca nu intelege , nu are cum sa- l respecte pentru ceea ce face. Si uite asa s-a dus pe apa Dambovitei “ mutual  affirmation “, adicatelea pe romaneste , ca tot vorbiram de Dambovita , afirmarea mutuala.

2. Treburi casnice

“Esti un dezordonat!”. De cate ori nu ai auzit aceasta fraza ( daca esti barbat) / de cate ori nu ai spus aceasta fraza ( daca esti femeie). De nenumarate ori ( desigur exista si barbati ordonati si femei dezordonate). Si nu ar fi mare lucru daca discutia s-ar opri aici .Tie iti place asa cum esti, asa ca de ce sa depui efort sa faci sa te schimbi macar un pic?Ar fi nenatural. “Daca ma place , sa ma placa asa cum sunt” – o replica uzitata de ambele sexe. De acord. Insa daca esti dezordonat cauta o partenera la fel sau obisnuieste-te cu astfel de discutii, pentru ca vei avea parte de nenumarate.

Iar pentru cei care sunt la polul opus ( obsedati de curatenie, de la dunga de la camasa pana la urma de pe oglinda de la baie) aceeasi regula: “Casatoreste-te cu o persoana la fel de ordonata  ca tine , adica un “neat freak” sau obisnuieste-te cu ideea ca tu vei fi cea /cel care va face munca in plus pentru a mentine curatenie in casa.

3. Si dupa atata vorbarie  ( poncife domn’le, femeia sa faca curat, ca d’aia e femeie!) despre curatenie, ar merge putina relaxare, la Monte Carlo desigur ( dar in Vama ce are, vorba cantecului “ La Vama Veche am plecat ca sa imi gasesc pereche”). Greu si cu timpul asta liber, greu sa il umplii  si mai ales cu ce il umplii e problema ca ea vrea soare si mare , iar el vrea munte si aer proaspat(nu mai bine il lasi gol si nu-ti mai bati capul cu el?). Insa, si mai bine ar fi , zice Hamburg , zic si eu ( suntem deci compatibili , nu?) sa observi  de la inceput: ii place marea ca si tie, hop pe el , e bun de insurat , este introvert la fel ca tine, norocul tau introverto!

4.Capitolul familie. Complicat. “ Ma place sau nu ma place soacra. Ma place sau nu ma place socrul”. Ca sa o luam pe scurtatura si sa nu mai complicam lucrurile, sunt ele déjà complicate, e de preferat  ca cei doi parteneri sa provina din familii asemanatoare . Asfel se reduc posibilele conflicte legate  de acest aspect.

 

Ala bala portocala

Vine si sexuala.

La dimensiunea sexuala ma refeream. Se poate relatie fara sex? Nu prea , caci scartie ( nu patul!relatia/ casnicia, caci despre ea scriu  o mie de cuvinte). In plus  stim noi ce vor genele!

Si cum te-ai obisnuit déjà ( daca nu , fa-o repede) si aceasta dimensiune se imparte in 3 : confortul in ceea ce priveste sexualitatea, interesul fata de sex si stilul sexual.

Daca esti precum o eleva de-a mea care isi pune mainile la ureche cand aude cuvantul sex si intalnesti un tip care consuma pe banda rulanta  reviste , filme si nu se sfieste sa vorbeasca pe fata despre tot ce tine de sex, ai face bine sa stai departe, ia-o la sanatoasa si nu te uita inapoi.

In privinta interesului pentru sex o sa recurg la o povestioara pentru a exemplifica la ce se refera autorul: “ El si ea in pat. Se trezesc . El cu chef( in nici un caz de jucat table). Si cheful cerand sa fie “exprimat”, il face pe el sa “il exprime”. Pana aici toate bune si frumoase, pana cand ea rosteste urmatoarea fraza : “ Auzi draga , trebuie sa o ducem pe mama la cimitir ca sa faca curat( voi la ce va gandeati?). Si atunci “ cheful moare”  ( Aleluia, aleluia, aleluiaaaaaaa!).

Si daca tot am inceput sa povestesc , iata inca una, de data aceasta referitoare la stilul sexual.

“Discutie intre fete: “Cand ma gandeam ca nu mai scap de pozitia misionarului iata ca intr-o seara sotul ma surprinde cand vine acasa cu un tub de frisca. In capul meu déjà se auzea “Ura!”. Asa ca, iute in baie sa ma spilcuiesc, deh nu mereu prind eu ocazii d’astea. Ma bag in pat aranjata, parfumata si astept marele eveniment( ce calatorie in spatiu , ce mari descoperiri, mizilicuri pe langa ce ma astepta pe mine. Si astept cu nerabdare si aici se termina…astept degeaba.Vine el, se baga in pat si da drumul la televizor. Ea, dezamagita , intreaba totusi:”Auzi honey, pentru ce ai cumparat tubul acela de frisca?, el raspunde: Ca sa imi pun in cafea, maine dimineata ,honey. The end”.

Mai sa fie , mai sa  fie

Ce sa fie , ce sa fie?

Prietenie.

Exact. A treia dimensiune a compatibilitatii se refera la prietenie. La ce serveste prietenia asta                                                                                    te poti intreba, iar Hamburg iti raspunde:

  1. Te ajuta sa ai o relatie / casatorie cu partenerul in care sa te simti intim legat la nivel emotional.
  2. Ai cu cine vorbi si ce vorbi cu partenerul/partenera ( te simti in siguranta si iti este confortabil sa vorbesti despre orice: despre dorinte, vise, frustrari, dezamagiri, convingeri.
  3. Aveti  opinii similare  despre lucrurile importante din viata, valorile si aspiratiile voastre au aceeasi directie.

Cam asa arata “harta drumului” unui cuplu descrisa de Sam Hamburg . O autostrada cu trei artere:  dimensiune practica, dimensiune sexuala si cea a prieteniei. Nu exista mai multe drumuri  care sa  asigure fericirea si rezistenta in timp a unui cuplu , toate  pleaca de pe acelasi drum: COMPATIBILITATEA.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Regretand ca nu a facut (si) Filosofia, domnisoara Lungu Andreea l-a invitat pe domnul Paul Thagard la o narghilea, adica la un schimb de idei cu potential adictiv:

„The brain and the meaning of life”, Paul Thagard, 2012, Princeton University Press

 

 

Singura problemă filosofică serioasă este sinuciderea, afirma, în anii ’50, Albert Camus. In faţa absurdităţii intrinseci a universului, omul nu are decât o soluţie: să se revolte şi să îşi afirme singur valorile şi scopurile pentru care a hotărât să trăiască în loc să moară.

În 2012, Paul Thagard, inspirat de paşii uriaşi făcuţi între timp de neuroştiinţe, încearcă şi el să ofere un răspuns la întrebarea „De ce merită viaţa trăită?”, nu înainte de a lămuri alte două aspecte pe care le consideră fundamentale în filozofie:

  1. Ce este realitatea?
  2. Cum cunoaştem realitatea?

Este, în primul rând, o carte provocatoare, care te va stimula să sapi mai adânc pentru a afla mai multe decât citeşti aici sau decât ştii deja despre teme şi subiecte-cheie din epistemologie, filosofie, neuroştiinţe sau ştiinţele cognitive, cum ar fi conştiinţa, cunoaşterea umană, natura emoţiilor, procesul de luare a deciziilor, liberul arbitrul, responsabilitatea morală sau sensul vieţii. Să nu spui că nu te-am avertizat: este una dintre acele cărţi care conduc inevitabil la altele şi care, făcând apel la curiozitatea ta firească, îţi solicită intens resursele cognitive când vei încerca să te situezi de o parte sau de alta a argumentelor şi să îţi clarifici poziţia personală faţă de subiectele amintite.

La prima întrebare răspunsul autorului este că ar trebui să considerăm realitatea ca  fiind acele lucruri şi procese identificate de domeniile ştiinţifice existente, prin teorii susţinute de dovezi furnizate de observaţii sistematice şi experimente. Probabil că nu sunt singura care se gândeşte acum că aşa nu vom şti niciodată cum este realitatea de fapt – ştiinţa avansează, teoriile se schimbă şi ele pe măsură ce noi descoperiri apar, iar schimbările de paradigmă, atunci când se întâmplă, revoluţionează întregul mod în care ne-am raportat anterior la ceea ce ne înconjoară şi, cel mai important, la noi înşine! Vestea proastă este că nu prea avem altă soluţie: trebuie să ne mulţumim cu versiunea despre realitate către care converg acum dovezile culese de oamenii de ştiinţă; astfel, cel puţin, avem mai multe şanse de a nu ne înşela, de a fi mai aproape de adevăr şi de a înţelege câte ceva despre univers, viaţă, sine, sau chiar sensul vieţii. Da, nu avem altă soluţie – refuz cu încăpăţânare să accept că există încă oameni  care se agaţă de imaginea, creată după chipul şi asemănarea lor, a unui creator atotputernic şi atotştiutor, care este in ceruri şi nu îi duce pe ei în ispită, ba chiar le mai şi aruncă, din când în când, câte un codru de pâine. Cu siguranţă nu faci parte din acea categorie de oameni; însă nu mă pot abţine să te întreb daca nu cumva te-ai căsătorit la biserică, ţi-ai botezat copilul tot acolo sau chiar dacă nu te-ai ocupat şi de organizarea unei înmormântări creştineşti, urmată, bineînţeles, de pomenile ritualice? Şi dacă răspunsul este „da”, cum ţi-ai rezolvat această disonanţă cognitivă?

Religia şi ştiinţa sunt incompatibile, indiferent despre ce fel de religie vorbim. Mi se par foarte amuzante (şi patetice, în acelaşi timp) încercările unora fie de a lărgi ideea de dumnezeu până când se va potrivi cumva cu vreo teorie ştiinţifică existentă (energii care se conservă, aure, câmpuri, chakre şi alte forţe misterioase), fie de a se folosi, mai nou, de concepte din fizica cuantică, din care oricum nu înţeleg nimic, dar care sunt pentru ei dovada clară că noile descoperiri atestă ceea ce ei au ştiut, intuitiv, dintotdeauna (doar despre biasul de confirmare nu au prea multe informaţii). Citez de pe diverse site-uri, „fizica cuantică demonstrează existenţa universurilor paralele”; „universul, privit ca un TOT, nu este o caracteristica centrală a experienţei mistice, ci si una dintre cele mai importante revelaţii ale fizicii moderne”; „fizica cuantică spune că energia este iubire”; experienţele noastre sunt întotdeauna un răspuns la vibraţiile pe care le transmitem in Univers”;” orice element al Universului îşi are propria viaţă în cadrul acestei infinite Energii inteligente”; „ştiinţa occidentală a demonstrat ceea ce tradiţiile spirituale străvechi spun dintotdeauna, anume că noi suntem parte integrantă din aceasta lume si că noi o influenţăm în permanenţă prin simpla noastră prezenţă”. În lumea subatomică din creierul lor dumnezeu poate fi în acelaşi timp şi ştiinţă şi religie, iar moartea doar o poartă către un alt univers dintr-o infinitate de universuri paralele, în care sufletul continuă bine mersi să existe, că doar nu are nicio legătură cu banalul creier din corpul fizic.

Şi totuşi, cert este sufletul nu există (aici comunitatea ştiinţifică pare a fi ajuns la un consens), iar mintea este, cel mai probabil, identică cu creierul (aici putem să avem însă unele rezerve, lucrurile nu sunt chiar atât de clare pe cât încearcă să le prezinte autorul).  Astfel se explică de ce drogurile care afectează neurochimia prin creşterea concentraţiei neurotransmiţătorului dopamină influenţează în acelaşi timp mintea, gândurile, emoţiile şi felul în care privim lumea. La fel, depresia poate fi ameliorată prin administrarea de Prozac sau Zoloft, inhibator selectiv al recaptării serotoninei, mai uşor şi mai eficient, de cele mai multe ori, decât şedinţele de terapie, dar cu numeroase efecte secundare.

Dualismul moştenit de la Descartes, distincţia metafizică dintre două feluri de substanţe, una fizică cealaltă mentală, continuă să domine modul comun de gândire chiar şi în zilele noastre – folosim intuitiv  termeni din limbajul dualist, chiar dacă ştim că, ştiinţific, acei termeni nu exprimă nicio realitate. Dovezi ale existenţei dualismului ar putea fi supravieţuirea după moarte şi experienţele extra-senzoriale- dar numai dacă acestea ar deveni practici uzuale, recunoscute şi unanim acceptate în loc de a fi apanajul şarlatanilor sau un simptom din tabloul clinic al psihozei.

Odată dualismul infirmat, ne rămân explicaţiile materialiste, printre care fizicalismul, conform căruia stările mentale sunt identice cu stările creierului. Din această perspectivă experienţa unei dureri este un proces al creierului, nu doar corelează cu acel mecanism, iar obiectul psihologiei ar deveni, mai simplu, creierul în locul psihicului. Mai mult, psihologia însăşi s-ar suprapune cu neuroştiinţele, studiul ştiinţific al sistemului nervos, în cadrul cărora biologia rămâne piesa de rezistenţă. Thagard îşi denumeşte poziţia  adoptată „naturalism neural”, care se circumscrie teoriei identităţii, promovată de Smart şi Place. Am intrat deja pe terenul minat (dar fascinant!) al studiului conştiinţei, unde momentan găsim mai multe întrebări decât răspunsuri şi unde comunitatea ştiinţifică nu ajuns nici măcar la un acord referitor la ceea ce se înţelege prin conştiinţă sau la metodele prin care aceasta poate fi studiată ştiinţific. Un curs de filosofia mintii consider eu că nu ar trebui să lipsească din programa niciunei facultăţi de psihologie, dar măcar de ar fi aceasta singura disciplină care nu se regăseşte în curriculă! Teoria identităţii explică, într-adevăr, efectul drogurilor asupra minţii, dar i s-a reproşat că lasă altceva neexplicat, şi anume caracteristicile calitative ale stărilor mentale, aşa-zisele qualia, componenta fenomenologică ce ar da naştere unei problematici greu de elucidat prin prisma sistemului fizicalist, denumită de către  David Chalmers  „the hard problem of consciousness”. Pentru a demonstra că există informaţii despre conştiinţă ce nu pot fi extrase din caracteristicile fizice ale creierului, Franck Jackson a propus un experiment mental cunoscut astăzi ca argumentul cunoaşterii sau camera lui Mary: să ne imaginăm o persoană, Mary, care a trăit toată viaţa într-o cameră alb-negru, dar a învăţat absolut tot ce se poate şti despre neuropsihologia vederii, aflând, să presupunem, toate informaţiile referitoare procesele ce au loc în corpul atunci când vedem roşii coapte sau cerul şi folosim termeni precum ‘roşu’ sau ’albastru’. Ce se va întâmpla când Mary primeşte un televizor color şi vede pentru prima dată culoarea roşu? Va afla ea ceva nou din această experienţă faţă de informaţiile pe care deja le avea? Răspunsul intuitiv este că la vederea culorii roşu Mary va afla cu siguranţă ceva ce nu ştia deja, ceea ce ar indica existenţa acelor proprietăţi subiective, inefabile, directe şi intrinsec experienţiale ale senzaţiilor. Nu este însă şi obligatoriu să fie aşa: Daniel Dennett, adversar al conceptului de qualia, susţine că, din moment ce Mary cunoaşte toate informaţiile despre lumea fizică, ea ştie precis şi ce efecte va avea fiecare culoare particulară asupra sistemului nervos, deci experienţa în sine nu îi va aduce nimic nou. Dacă Dennett are dreptate, nici argumentul lui Thomas Nagel împotriva teoriei identităţii nu ar  mai sta în picioare. „Cum este sa fii liliac?” se întreba acesta şi concluziona că putem analiza biologia unui liliac, dar nu vom şti niciodată cum este să stai atârnat cu capul în jos sau să vezi prin intermediul unui sonar. Din nou, tendinţa naturală este să spunem că aşa e, este vorba despre nişte trăiri subiective la care are acces doar el, liliacul, şi pe care noi nu avem cum să le experimentăm, decât poate dacă ne trece prin cap sa ne exersăm ceva capacităţi empatice cu micuţele mamifere zburătoare- se oferă cineva? In nici un caz nu te pune în locul lor- suspendat într-un pod sau peşteră, cu capul în jos!

Thagard preferă să nu intre în polemica legată de existenţa sau natura acestor qualia şi se delimitează în special de perspectiva religioasă, de paradigma dualistă şi, într-o oarecare măsură, de teoria funcţionalistă – relaţia minte-creier privită ca relaţia program (soft)-partea de hard a computerului.  Conform teoriei computaţionale a minţii, putem concepe o maşină capabilă să gândească, ba chiar am putea construi şi un creier artificial, după ce am reuşit să fabricăm inimi artificiale (încă nu foarte performante, e adevărat). Dacă ţi-a plăcut povestea cu Mary caută acum şi argumentul camerei chinezeşti, prin care Searle  îşi propune să demonstreze că programele nu sunt suficiente pentru a crea o minte, deoarece ele au o structură sintactică, în timp ce mintea are un conţinut semantic. Implementarea unui program nu este suficientă pentru a produce gândire, iar modelul computaţional nu conduce la apariţia conştiinţei. Există însă şi o teorie intermediară, cognitivismul lui Fodor, conform căreia procesele mentale, deşi nu pot fi reconstituite pe un suport non-biologic, au totuşi o structură computaţională şi operează pe structura sintactică a propoziţiei. După ce ai terminat de citit argumentul camerei chinezeşti (îl găseşti pe acest excelent site al Universităţii Stanford: http://plato.stanford.edu/entries/chinese-room/) poţi căuta şi cele peste 200 de încercări de respingere ale argumentului; sau mă poţi crede pe cuvânt că este o problematică controversată şi greu de elucidat, astfel încât ar fi mai bine să procedăm şi noi ca mulţi alţi cercetători şi, cu sau fără qualia, să trecem mai departe, chiar cu riscul de a ni se reproşa, precum lui Dennett, că încercăm să „explain consciousness away”.

 

Teoria identităţii minte-creier oferă răspunsuri şi la a doua dintre întrebările formulate de autor încă de la începutul cărţii, „Cum cunoaştem realitatea?” Gândirea ştiinţifică conduce spre o poziţie filosofică numită de Thagard „realism constructivist”, diferită de scepticism, empirism sau idealism. Realismul constructivist implică recunoaşterea faptului că lucrurile nu sunt doar aşa cum le percepem noi şi cum ne gândim că ar fi; pe de altă parte, realitatea există independent de minţile noastre, iar noi suntem capabili să dobândim, prin procesele neuronale, o imagine destul de corectă despre această realitate. Dacă vrem să aflăm însă cât de fidelă este această imagine faţă de realitate intrăm în domeniul epistemologiei şi, implicit, într-o altă polemică, mai aprinsă chiar decât cea referitoare la conştiinţă.  Începând de la John Locke şi David Hume, empiriştii s-au raportat la cunoaşterea umană ca fiind bazată exclusiv pe simţuri şi experienţă, astfel încât teoriile ştiinţifice trebuie construite pe baza informaţiilor furnizate de observaţie şi raţionament inductiv. Thagard respinge teza empiristă şi atrage atenţia asupra faptului că un anumit grad de procesare de tip top-down este inerent percepţiei umane. Persoanele suferind de agnozie nu prezintă nicio anomalie la nivelul organelor de simţ, dar cu toate astea ele nu pot recunoaşte ceea ce văd, sunt incapabili de a potrivi formele şi componentele percepute într-o imagine cu sens. Iluziile optice sugerează la rândul lor anumite interacţiuni dintre neuronii care codează experienţa strict senzorială şi cei care codează aşteptările şi cunoştinţele anterioare. Percepţia culorilor ridică iarăşi mari semne de întrebare cu privire la concordanţa între ceea ce vedem noi şi ceea ce există efectiv în realitate: conform teoriei vederii tricromatice, avem trei tipuri de receptori retinieni care captează trei lungimi de undă diferite, iar acestea conduc ulterior la experienţa subiectivă a culorilor; vedem aşadar colorat, dar culorile nu sunt proprietăţi intrinseci ale obiectelor. Unii cercetători afirmă că există chiar persoane cu vedere tetracromatică, care au experienţa a circa 100 de milioane de culori în plus faţă de noi; realitatea trebuie să le apară foarte diferită acestor oameni, într-un mod pe care noi nu putem decât să ni-l imaginăm ca pe o posibilitate teoretică. Nici mirosul nu ne oferă întotdeauna informaţii concludente despre obiectele din mediu: este suficient să ne pricopsim cu un nevinovat virus viral şi trandafirii din grădină ni se vor părea brusc inodori, făcându-ne să ne întrebăm: „În definitiv, cine miroase? Noi sau trandafirul?”.

După ce ne-am convins că simţurile nu sunt suficiente pentru a cunoaşte realitatea este necesar să ne delimităm şi de teoria opusă, idealismul, care consideră că realitatea este dependentă, chiar construită în totalitate de mintea noastră, dovadă fiind chiar reacţia creierului uman la droguri, halucinaţiile generate cu atâta uşurinţă de doar câteva miligrame de LSD. Sau visele, experienţe senzoriale de multe ori extrem de vii şi de bogate în detalii, dar care nu au nicio cauză directă în mediul apropiat. Thagard ne aminteşte însă că nu trebuie să concluzionăm pe baza cazurilor particulare reprezentate de  halucinaţii şi vise că simţurile ne furnizează mereu informaţii eronate, mai ales că avem instrumente prin care să verificăm, la nevoie, acurateţea datelor disponibile. Dacă ne îndoim de existenţa prăjiturii pe care o „vedem” în faţa noastră putem face apel la celelalte simţuri ca să aflăm dacă avem ce atinge, mirosi sau gusta. Şi dacă tot nu suntem convinşi că  e o prăjitură chemăm soţ, copil, părinţi şi vecini şi îi întrebăm ce văd ei acolo pe masă, acceptând riscul de a ne pomeni aruncaţi în maşină şi conduşi de urgenţă la cea mai apropiată clinică de psihiatrie. Dacă vedem cu toţii o prăjitură, ba chiar suntem de acord şi că este dulce, de ciocolată sau de fructe, cu sau fără frişcă, asta înseamnă că există o entitate în realitate  denumită de noi prăjitură şi care generează în creierele noastre câteva experienţe similare, comune. Idealismul poate fi aşadar respins în favoarea realismului constructivist: există o realitate obiectivă pe care noi o percepem mai mult sau mai puţin corect, în funcţie de particularităţile noastre biologice.

Este însă senzaţia că în general vedem/ auzim / gustăm aceleaşi lucruri o dovadă clară a existenţei lucrurilor pe care mintea omenească le percepe ca fiind adevărate? Reprezentanţii scepticismului vor spune că nu: nu avem posibilitatea de a discerne între ceea ce este fals sau real, nici prin simţuri nici prin raţionament. Faptul că vedem toţi o prăjitură şi nu un măr înseamnă doar că suntem toţi asemănători din punct de vedere biologic (şi, implicit, psihologic) şi că suntem construiţi astfel încât să presupunem existenţa obiectivă a unei prăjituri în lumea exterioară. Scepticii consideră aşadar că putem fi conştienţi în mod direct doar de conţinuturile propriilor noastre minţi. Un argument des invocat este cel al „creierului în cuvă” (B.I.V. – „brain in vat”), ce invită la imaginarea unui scenariu posibil în care tot ceea ce noi considerăm real ar fi de fapt rezultatul unui experiment în cadrul căruia creierul nostru este suspendat într-un vas dar are senzaţia că se află într-un corp. O formă a acestui curent este şi postmodernismul, pentru care lumea este doar un text deschis către o multitudine de interpretări, niciuna mai credibilă decât cealaltă. Pentru Lyotard, postmodernitatea presupune renunţarea la marile naraţiuni, la „metanaraţiuni”, adică la acele teorii care au încercat să legitimeze cunoaşterea şi sistemele de credinţă specifice unor anumite etape din istoria omenirii. Astfel, creştinismul este o poveste la fel de veridică precum ştiinţa sau credinţa în raţionalitatea fiinţei umane. Discursul este inerent despărţit de lume, limbajul substituie realitatea şi structurează percepţia, iar toate textele, metanaraţiunile şi teoriile existente sunt doar un joc infinit al semnificantului fără semnificat.

Din punct de vedere filosofic este tentant să ne aplecăm cu interes asupra implicaţiilor ideilor postmodernismului, să discutăm despre relativismul epistemologic, deconstrucţia naraţiunilor, victoria fragmentarului, colapsul ierarhiilor sau disoluţia autorităţii. Ştiinţa poate reprezenta, în acest context, doar una din multele naraţiuni care şi-au propus să ofere o lectură şi o interpretare a lumii şi nu ar fi cu nimic mai presus decât religia, câtă vreme avem doar semnificanţi fără semnificat (sau mai mulţi semnificanţi pentru un semnificat iluzoriu). Dacă ne gândim bine, chiar au existat momente, în istoria ştiinţei, când teoriile existente s-au bazat pe interpretări false, ce au fost infirmate ulterior. Aristotel era convins că centrul inteligenţei este inima; Hippocrate vedea afecţiunile fizice ca dezechilibre ale celor patru umori; oamenii de ştiinţă din secolul al-XIX-lea erau siguri de existenţa unei planete, Vulcan, situată între Mercur şi Soare; în secolul al XVIII-lea se susţinea că materialele combustibile conţin o substanţă numită flogiston, care explică procesul de ardere; frenologia (o formă de ştiinţă naivă, dar ce poate fi considerată o precursoare a neuroştiinţelor) stipula o legătură directă, cuantificabilă, între dimensiunea şi morfologia cutiei craniene şi trăsăturile psihice sau de personalitate. În aceste condiţii, de ce am avea încredere în versiunea despre lume prezentată astăzi de ştiinţă? Cred că cel mai bun răspuns este că pur şi simplu nu avem de ales: ştiinţa este cel puţin bazată pe dovezi, astfel încât cel mai raţional lucru pe care îl putem face este să acceptăm concluziile la care ajung cercetătorii, minimizând astfel şi probabilitatea de a ne înşela, de a ne ghida după intuiţii şi fantezii. Ar putea fi un pariu mai uşor de câştigat decât cel al lui Pascal sau, cel puţin, un pariu care garantează o viaţă mai bună aici, pe pământ, nemurirea fiind o ipoteză invalidă din punct de vedere ştiinţific. (Apropo de pariul lui Pascal, dacă dumnezeu ar fi existat, ar fi acceptat el să îi primească în rai pe cei care au crezut în el din motive atât de mercantile?).

După ce a respins empirismul, idealismul şi scepticismul, Thagard justifică poziţia aleasă, de realism constructivist, prin apelul  la coerentism şi la inferenţa către cea mai bună explicaţie. Este vorba despre un raţionament prin abducţie, în care spunem că p explică q dacă p reprezintă cea mai probabilă, mai simplă şi mai economicoasă cauză pentru q. Să presupunem că te trezeşti într-o dimineaţă şi descoperi că pulpa de pui pe care ai lăsat-o seara pe masă a dispărut fără urme. Încerci să găseşti explicaţii pentru această întâmplare, eventual şi nişte dovezi care să te ajute să ajungi la o concluzie. Uşa e încuiată, plasma, tableta şi telefonul smart la locul lor, probabil nu ai fost victima unui jaf peste noapte. Transpiri tot şi spui că gata, eşti somnambul, te ia groază când te gândeşti ce altceva ai mai făcut azi-noapte şi nu îţi poţi aminti. Devii de-a dreptul livid când îţi trece prin cap că ar putea fi vorba de ceva mai grav-un Alzheimer incipient, cu atât mai probabil cu cât bunica maternă a sfârşit sub roţile unui tir când a plecat de acasă fără să ştie unde se duce. Să fie chiar spiritul bunicii moarte, care, chinuită de foame, a dat o fugă de pe lumea cealaltă şi ţi-a şterpelit gustarea? Şi deodată îţi vine inima la loc: dai ochii cu motanul tolănit fericit pe canapea, ba chiar îi atribui şi un aer vinovat (nesuferitul, sigur că se căieşte, are şi el un minimum de principii morale, că doar vorbim de imperative categorice!). Şi ce burtică proeminentă are poznaşul! Gata, ştii cum a dispărut pulpa de pui, ai efectuat, fără să îţi dai seama, o inferenţă către cea mai bună explicaţie. Nu te grăbi totuşi să aplici o corecţie felinei în cazul în care nu doar bunica, ci şi mătuşa a dat-o în mintea copiilor, tu ai trecut binişor de prima tinereţe, iar lista rezoluţiilor tale de Anul Nou include invariabil capitolul „anul ăsta mă las de fumat”. Vestea bună este că tu ai la dispoziţie şi alte metode prin care să te convingi de adevărul afirmaţiei „pisica a mâncat pulpa de pui”- inspectezi conţinutul cutiei cu nisip şi duci o mostră la laboratorul de analize, sau, dacă fapta animalului te-a scos din minţi, despici motanul şi vezi dacă găseşti ceva oase şi zgârciuri de pui. Există însă domenii în care omul de ştiinţă nu are la dispoziţie atâtea dovezi şi este silit să se limiteze la inferenţa către cea mai bună explicaţie. În acest moment, Thagard consideră că teoria identităţii minte-creier constituie cea mai bună explicaţie, iar datele despre activitatea cerebrală obţinute cu ajutorul tehnicilor de scanare a creierului susţin din ce în ce mai mult această ipoteză.

Am parcurs abia două dintre subiectele abordate de autor şi ştiu că te-ai plictisit, că temele de mai sus ţi s-au părut abstracte şi că nici eu nu am reuşit să le fac mai accesibile sau să tranşez cu fermitate polemicile prezentate. Ghinionul a fost că acestea sunt capitolele care mi-au plăcut mie cel mai mult (şi responsabilitatea morală, mai spre sfârşit), iar acum voi fi nevoită să trec foarte repede peste nişte subiecte ce presupun că te interesează mai mult, cum ar fi dragostea, munca şi joaca, adică lucrurile care ne fac să spunem că viaţa merită trăită. Şi nu neapărat pentru că le-aş considera mai puţin fascinante, ci mai ales pentru că personal consider oarecum arbitrară alegerea acestor elemente. Va trebui în schimb să citeşti singur cartea pentru a afla cum ia creierul deciziile, ce este modelul EMOCOM, dacă emoţiile reprezintă un avantaj sau un dezavantaj pentru om- despre capitolele astea nu scriu nici un cuvânt, aşa că vorbeşte cu Adrian dacă vrei să pui mâna pe carte!

„The meaning of life for human beings embrace love, work and play” (Thagard, 142). O viaţă plină de sens nu înseamnă neapărat o viaţă în care obţinem fericirea prin îndeplinirea obiectivelor personale, ci o viaţă în care urmărim nişte obiective valoroase. Din cauza asta crede autorul că mulţi oameni fac şi cresc copii, în ciuda faptului că acest eveniment numai fericit nu pare a fi- vezi studiile lui Daniel Gilbert sau uită-te mai bine la prietenii tăi care sunt părinţi. Creşterea copiilor (cu toate îndeletnicirile de rigoare, mai ales cele din primii 2 ani) constituie un obiectiv valoros, investit cu sens chiar dacă scade nivelul de fericire pentru, în medie 18 ani. Însă eu nu cred că oamenii fac copii pentru că asta le oferă un sens, un obiectiv valoros, ci din motive mult mai pământene, explicabile dacă vrei mai degrabă de psihologia evoluţionistă (pe nedrept tratată cu condescendenţă de Thagard). Uite aici (http://www.ted.com/talks/dan_dennett_cute_sexy_sweet_funny.html)  o prelegere în care Daniel Dennett explică, printre altele, de ce ni se par bebeluşii drăgălaşi, mai precis de ce este necesar ca mica vietatea să provoace în noi o stare de încântare, prea puţin justificată de aspectul său obiectiv- cheală, roşie, fără dinţi în gură, cu capul mare şi cu „adorabile” cute de ţesut adipos! Astfel se explică şi de ce femeile şi bărbaţii au reacţii diferite faţă de bebeluşi-masculii se extaziază mai puţin! (Dacă nu mă crezi intră pe Facebook, fă o analiză a comentariilor lăsate de femei şi de bărbaţi la pozele cu copii, apoi introdu datele în SPSS).

O viaţă este plină de sens dacă:

–           ai scopuri, (reprezentări mentale ale situaţiilorce constau în pattern-uri de activitate neuronală;

–           unele dintre scopurile tale sunt, total sau parţial, deja îndeplinite;

–           ai şi nişte scopuri pe care încă nu le-ai atins, dar acest lucru este realizabil;

–           scopurile sunt coerente între ele – dacă îţi propui să ieşi în club în fiecare noapte şi să fii la cursuri în fiecare dimineaţă la ora 8 s-ar putea să ai mici dificultăţi după câteva săptămâni;

–           scopurile tale să fie valoroase din punct de vedere obiectiv. (Thagard, 151)

Am subliniat ultima condiţie pentru că nu îmi este clar ce înseamnă scop valoros din punct de vedere obiectiv, de cele mai multe ori aceste scopuri sunt construite social, specifice anumitor culturi sau perioade. În plus, dacă vorbim despre o viaţă cu sens pentru tine, scopul nu poate fi decât subiectiv, altfel este o viaţă cu sens pentru ceilalţi, din postura de observatori ai vieţii tale. Poate că este de preferat ca scopurile tale să fie în concordanţă cu cele ale grupului de apartenenţă sau măcar ca ele să nu facă rău celor din jur, dar acum intrăm în dezbaterea ce este versus ce ar trebui să fie – şi în ce temei ceva „ar trebui să fie”, cine hotărăşte acest lucru?

Cele trei surse de sens sunt aşadar dragostea, munca şi joaca. Dragostea romantică se asociază cu creşteri dramatice ale nivelului dopaminei, pe când în cazul prieteniei sau ataşamentului se eliberează mai multă ocitocină. Munca este acompaniată de emoţiile pozitive ce decurg din rezolvarea de probleme sau din starea de flow. Joaca (hobby-urile) corelează şi ea cu circuitele din creier generatoare de plăcere, se ştie de exemplu că secreţia de dopamină creşte şi când asculţi muzică. Observăm că toate cele trei elemente au la bază emoţiile pozitive, deci ne putem întreba dacă sensul vieţii nu ar putea fi limitat la ele, la căutarea activă a plăcerii şi evitarea durerii, mai ales dacă privim lucrurile din perspectiva utilitarismului lui John Stuart Mill.

Pentru ca cele trei componente ale vieţii pline de sens să nu mai pară atât de arbitrare, Thagard le înfăţişează ca răspunzând celor trei nevoi fundamentale identificate de Edward Deci şi Richard Ryan: afiliere, competenţă şi autonomie. Sunt de acord că majoritatea oamenilor se simt împliniţi atunci când au relaţii bune cu ceilalţi, au succes la locul de muncă şi desfăşoară activităţi autonome, dar măsura în care contează fiecare dintre aceste aspecte diferă enorm pentru fiecare persoană în parte. Ce am mai putea spune despre persoanele cu tulburări din spectrul autist? Dacă ele au o nevoie scăzută de relaţionare trebuie să deducem automat că viaţa lor e lipsită de (o sursă) de sens? Dar psihopaţii? Poate că tendinţa naturală este să spunem că psihopaţii clar duc o viaţă fără sens, dar putem să avem încredere că această intuiţie exprimă un adevăr? Pe de altă parte, nevoile acestea „fundamentale” sunt dependente de particularităţile socio-culturale ale unui anumit teritoriu: în societăţile occidentale întâlnim oameni cu o nevoie mai mică de afiliere dar mai mare de autonomie, pe când în culturile colectiviste situaţia este opusă, fapt ce se reflectă şi în diferenţele de mărime a spaţiului intim, personal, social şi public.

Pe lângă dragoste, muncă şi joacă, autorul recunoaşte că ar mai fi existat un alt element considerat de multă lume important, şi anume spiritualitatea. Dar, pentru că termenul este cel mai adesea confundat cu religiozitatea, a preferat să nu îl includă. Desigur că experienţele spirituale sunt însă posibile şi fără credinţa în prezenţa unui design(er) inteligent, ba aş spune că uneori ele sunt generate tocmai de absenţa acestuia. Gândul că ar fi fost suficient ca stră-stră-străbunica ta să fi adormit într-o seară cu cinci minute înainte ca stră-stră-străbunicul tău să îi fi propus un exerciţiu de relaxare eliberator de dopamină şi tu nu ai fi existat niciodată ar putea să-ţi provoace un sentiment de uimire şi încântare mai puternic decât contemplarea oricărei cruci sau icoane (ar putea şi bisericile sau icoanele să trezească un anumit tip de emoţie totuşi, dar numai unul: admiraţia pentru calitatea artistică a arhitecturii sau picturii). De asemenea, este fascinant cum ceea ce numeşti destin nu este stabilit de nicio zeiţă sau ursitoare, ci este scris, cu numai patru litere, în fiecare celulă din corpul tău: A, C, T, G.

Ar fi cazul să mă opresc aici dar numai la gândul de a nu scrie nimic despre ultima întrebare, „Ce anume este corect sau greşit?” simt o activare crescută în insulă şi amigdală. Răspunsul lui Thagard pleacă tot de la ideea nevoilor fundamentale ale oamenilor şi sugerează o teorie morală bazată pe trei asumpţii:

  1. Avem nevoi vitale fără de care ne-ar fi extrem de greu să funcţionăm ca fiinţe umane; aceste nevoi ar reuşi chiar să contrazică celebra lege a lui Hume, care afirma că dintr-un „este” nu poate fi dedus un „trebuie”.
  2. Intuiţiile morale sunt rezultatul unor procese neuronale ce combină evaluarea cognitivă cu percepţiile corporale.
  3. Neuronii-oglindă ne ajută să înţelegem răul făcut altora şi ne motivează să ne pese de semenii noştri. Atenţie însă – spun eu – aceşti neuroni care ar vibra la unison cu cei ai altor persoane sunt încă un concept controversat în neuroştiinţe, iar rolul lor în înţelegerea sentimentelor celorlalţi  este foarte probabil supra-evaluat; aici găsiţi un articol care sintetizează o bună parte din cercetările pe acest subiect: http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2773693/ Cât despre empatie, faptul că ne este mai uşor să „empatizăm” cu persoane asemănătoare nouă justifică întrebarea dacă nu cumva vorbim doar despre înţelegerea altuia prin analogia cu sine.

Aceste trei premise ar conduce spre o poziţie etică apropiată, consideră autorul, de utilitarismul lui John Stuart Mill: consecinţele acţiunilor noastre sunt cele care stabilesc dacă ceea ce am făcut a fost corect sau greşit. Suntem departe aici de imperativele categorice ale lui Kant, principii morale apriori, universale şi obiective, pe care orice fiinţă raţională are datoria de a le respecta. A spune mereu adevărul este un imperativ categoric; în acest caz, a furniza (la cerere) unui terorist informaţiile de care are nevoie pentru a pune la cale un atac sinucigaş este datoria ta morală, inevitabilă.

Renunţarea la liberul arbitru constituie o provocare şi pentru sistemul justiţiar, câtă vreme responsabilitatea morală este pusă la grea încercare. Un criminal lipsit (ca noi toţi) de liberul  arbitru nu ar trebui pedepsit, nu îi poate fi imputată crima, la fel cum într-un univers determinist nicio acţiune nu poate fi evitată sau chiar cum un telefon nu poate refuza din proprie iniţiativă să se încarce atunci când este băgat în priză. Nu cumva ceea ce devine ne-etic este tocmai pedepsirea unei persoane aflate în imposibilitatea de a acţiona în conformitate cu principiile etice? Asta nu înseamnă că închisorile ar trebui desfiinţate: ele pot avea în continuare rolul de a-i împiedica pe rău-făcători să aducă alte prejudicii celorlalţi, dar ar fi concepute ca un fel de spital de boli psihice, în care niciun tip de judecată morală nu îşi are rostul.  Discursul de mai sus ar aparţine unui incompatibilist – cel care crede că nu încape responsabilitate morală dacă determinismul şi lipsa liberului arbitru sunt adevărate. Compatibiliştii, în schimb, susţin că cele două noţiuni nu se exclud reciproc şi că liberul arbitru presupune doar  capacitatea unui agent de a face ce vrea fără a fi obstrucţionat. Un alt aspect interesant este tendinţa oamenilor de a avea intuiţii incompatibiliste dacă li se cere să analizeze o situaţie abstractă şi intuiţii compatibiliste când au de rezolvat un caz cu încărcătură emoţională (Nichols & Knobe, 2007: http://www.unc.edu/~knobe/Nichols-Knobe.pdf ).

Intuiţiile morale, la rândul lor, nu pot fi tratate ca adevăruri apriori, în primul rând pentru că presupun şi o componentă culturală. Mă îndoiesc că pe timpul sclavagismului albii aveau prea multe mustrări de conştiinţă când îşi biciuiau servitorii sau că li se părea greşit să-şi aprovizioneze moşia cu câţiva sclavi cumpăraţi de la târg pentru un preţ negociat la sânge. Fanaticii religioşi au intuiţia morală foarte puternică că este drept să îi pedepseşti pe păgâni, iar talibanii încă simt că o femeie adulteră merită cu prisosinţă să fie omorâtă cu pietre. Şi etica utilitaristă poate conduce la abuzuri, unele dintre care riscă chiar să treacă neobservate. Dacă te-ai hotărât să angajezi o bonă filipineză pentru ca well-being-ul tău să îşi revină un pic după prăbuşirea dramatică survenită în urma naşterii unui copil, e momentul să evaluezi consecinţele: tu vei plăti un salariu mai mic decât cel pe care l-ai oferi unui baby-sitter autohton, iar bona filipineză va câştiga mai bine decât la ea în ţără, deci toată lumea are de câştigat, decizia ta este una etică; oare? Chiar este corect să o plăteşti pentru aceeaşi muncă mai puţin doar pentru că este filipineză? Uite cum am purtat pălăria neagră a  lui De Bono atât în cazul lui Kant cât şi al lui J.S.Mill. Cred că vă testez toleranţa la ambiguitate, care la mine depăşeşte uneori orice limite. Nu ştiu cum aş putea tranşa această problemă. Utilitarismul are merite certe, este cea mai bună opţiune în cele mai multe situaţii; uneori, însă, pare a fi necesar să ne purtăm ca şi cum imperativele categorice ar exista, ca şi cum dintr-un „este” ar putea fi dedus un „trebuie”, ca şi cum liberul arbitru ar fi prezent şi ca şi cum am avea un sine capabil de decizii etice.

În ultimul capitol Paul Thagard încearcă să răspundă până şi întrebarea „De ce există ceva în loc de nimic?”, atât de des invocată, dar atât de înşelătoare şi de prost formulată. Întrebarea „de ce?” presupune din start o cauzalitate bazată pe intenţie şi, după cum remarca Daniel Dennett, atitudinea intenţională faţă de ceva (interpretarea comportamentului unei entităţi non-umane într-un mod similar cu acţiunile al unui agent raţional) devine o încercare de antropomorfizare a acelui ceva. A te întreba de ce există universul în loc de nimic este la fel de contra-productiv ca a te întreba de ce ai ochii albaştri în loc de căprui. O întrebare mai interesantă este însă cum de există ceva, care este mecanismul şi nu motivul, cum de ai ochii căprui deşi mama ta îi are albaştri. Odată reformulată întrebarea eşti mai aproape de a găsi şi răspunsurile- în tratatele de fizică pentru prima, sau distrându-te cu un pătrat Punnett pentru a doua. Dar, chiar dacă le-ai găsit, probabil tot vei experimenta o oarecare părere de rău că asta a fost tot şi că nu există loc pentru „de ce-uri”.

Dupa ce o domnisoara a alergat cot la cot cu Keith Johnsgard, psiholog clinician indragostit de exercitiul fizic (o combinatie rara, clinicienii pe care ii cunosc eu se sufoca la primul sprint mai serios), stafeta a fost preluata, salvand onoarea purtatorilor de cromozom Y, de un tanar domn. Dorin Agapie:

 

„The Exercise Prescription for Depression and Anxiety” by Keith W. Johnsgard, 1989, Plenum Press New York

Voi transforma pentru acestă recenzie „scoala-de-psihologie” în „scoala-de-fiziologie”, iar la finalul lecturii, vei afla (dacă cumva te interesează) de ce m-am axat pe implicațiile fiziologice ce stau la baza exercițiilor fizice.

Sportul este precum un scut protectiv, iar integrat într-un stil de viață (cât mai) echilibrat are un efect de prelungire al primăverilor trăite. În comparație cu persoanele sedentare, cele active vor avea (statistic) vieți mai lungi. Well-being-ul va fi ridicat până spre finalul vieții, deoarece sănătatea va tinde spre polul pozitiv, iar ultimii ani de viață îi vom trăi ca și plăcuți, fără a resimți îmbătrânirea corpului.

O viață mai lungă (și mai bună).

Concluziile studiilor sunt clare în corelația dintre practicarea exercițiilor fizice și numărul de ani trăiți. În timp ce, orice fel de sport are un rol în prelungirea vieții, doar anumite tipuri de activități fizice oferă protecție în fața problemelor asociate inimii. Acestea sunt: urcatul scărilor, mersul pe jos și activitățile fizice intense (ciclism, înotul, atletismul ș.a.) practicate regulat. Pentru a înțelege cât mai exact „cantitatea” necesară de sport pentru efectul protectiv va trebui să observăm numărul de kilocalori consumate săptămânal în activitățile fizice.

Marjoritatea persoanelor care lucrează „la birou”, adică muncă (în mare parte) intelectuală consumă în timpul serviciului în medie 4500 kcal, săptămânal. Presupunând că timpul de lucru este de 8 ore pe zi, vei consuma puțin peste 100 kcal pe oră. Un mers rapid (sau un jogging încet) îți consumă aproximativ 100 kcal la 1,6 km (o milă). Un jogging rapid îți arde între 100 și 130 kcal la 1,6 km.

Scutul protectiv începe să prindă formă când vei consuma în mod regulat aproximativ 500 kcal, săptămânal în astfel de activități (sportive). La 3500 kcal consumate în acest mod (adică într-o săptămână, în mod sistematic) riscul de a muri se micșorează la jumătate, în comparație cu persoanele care au o viață sedentară. Acestă protecție este oferită independent de alți factori negativi (precum fumatul, hipertensiune, ș.a.). De exemplu o persoană care fumează are un risc dublu de deces în comparație cu o persoană care nu fumează. Dar o persoană care fumează însă este activă fizic are riscuri mai scăzute de deces în comparație cu nefumătorul sedentar. Sportul ameliorează efectele negative asociate obiceurilor și factorilor distructivi.

Fiind sedentar vei avea o viață mai scurtă de trăit, iar ca „bonus”, ultimii ani sunt resimțiți ca mai puțin plăcuți, datorită bolilor asociate stilului de viață sedentar. Sedentarismul (mă repet cu un scop) influențează în mod negativ calitatea vieții atât fizic cât și psihic (sănătatea fiind un factor important în well being).

Sportul și sistemul cardiovascular.

Protecția (mai sus menționată) oferită de către sport este în mare parte din efectul direct pe care îl au exercițiile fizice asupra sistemului cardiovascular. Acesta este plastic, adică se va mări (dezvolta) în urma utilizării și se va micșora (subdezvolta) nefolosindu-l. Antrenamentele aerobice de rezistență (jogging! fiind biasat de practicarea lui) măresc inima, îi oferă putere, iar volumul pompat la fiecare bătaie a inimii (stroke volume) este mărit. Aceste modificări au unele efecte, iar unul dintre cele mai importante este reducerea pulsului. Inima va bate mai rar pentru a-și face treaba, iar intervalul de odihnă dintre două bătăi va fi mai mare.

Nivelul pulsului poate face diferența dintre moarte și viață în cazul unui stres brusc sau extrem. Ritmul cardiac are o limita superioară (de siguranță) redat printr-o formulă simplă: 220 minus vârsta persoanei. Și acum să luăm un exemplu (preluat din carte) în care două persoane de 60 ani vor trebui să înoate printr-un lac rece ca să se salveze. Sedentarul are un puls de 85 bpm, Activul are un puls de 50 bpm.

220 – 60 = 160 este limita maximă la care poate ajunge ritmul cardiac pentru această vârstă. S are o rezervă de 75 bpm până la limita critică, iar A deține o rezervă de 110 bpm până la valoarea critică de 160 când cel mai probabil inima ar ceda. O inimă antrenată care pompează sânge mai mult la fiecare bătaie va face față mai bine unui stres extrem.

Sportul și hipertensiunea.

Inima mărită (dezvoltată) duce la pomparea completă a sângelui la fiecare contracție. Un puls scăzut înseamnă o perioadă mai mare de repaus între contracții. Ceea ce îi oferă inimii mai mult timp pentru a se umple cu sânge și mai mult timp pentru sângele care a plecat de la inimă să curgă prin corp. Acest efect duce la stabilizarea ritmului cardiac, fiind unul din mecanismele care reduce tensiunea arterială la persoanele practicante de exerciții fizice aerobice. În stabilizarea tensiunii arteriale este importantă și reduce numărului de kilograme, iar îmbinarea sportului cu o dietă echilibrată este rețeta perfectă.

Arteroscleroza

Pe interiorul unui furtun se va depune (în timp) calcar din apa care îl traversează. La fel se întâmplă și arterelor noastre, depunându-se pe pereții interiori substanțe din sânge, formate din trigliceride și colesterol. Colesterolul este o substanță esențială folosită în repararea membranelor celulare, dezvoltarea hormonilor sexuali și în procesul digestiei. Trigliceridele sunt grăsimi alimentare pe care celulele noastre, fie le folosesc pentru energie, fie le depozitează pentru o utilizare viitoare. Colesterolul „rău” este format din lipoproteine cu densitate joasă (LDL), colesterolul „bun” este format din lipoproteine cu densitate înaltă (HDL), iar trigliceridele sunt grăsimi datorate supraponderalității/obezității, sedentarismului, fumatului, consumului excesiv de alcool, sau a unei diete bogate în carbohidrați.

Nivelul ridicat de LDL (colesterol rău) în sânge este asociat cu boli arteriale și atacuri de cord. Persoanele cu un nivel ridicat de trigliceride au de obicei și colesterolul la rang ridicat.

O dietă echilibrată și exercițiile fizice pot reduce nivelul trigliceridelor din corp și să crească nivelul colesterolui „bun” (HDL) astfel încât riscul problemelor arteriale să scadă. Pentru o astfel de îmbunătățire este necesar un consum regulat de 1000 – 1500 kcal, săptămânal prin practicarea sportului.

Osteoporoza

Oasele sunt guvernate de o „lege” de tipul „Use it or lose it”. De exemplu, într-o mobilizare la pat pe o perioadă de 36 săptămâni sistemul osos pierde din masă o valoare egală cu cea a unei utilizări normale pe o perioadă de 10 ani. Degradarea sistemului osos care afectează în special persoanele în vârstă este mai degrabă o consecință a unui stil de viață nefiresc decât o urmare normală a procesului de îmbătrânire. Persoanele, chiar și la o vârstă înaintată, care au urmat o dietă echilibrată și au integrat sportul în stilul lor de viață, nu au probleme cu oasele (sau riscurile scad semnificativ).

Cancerul

Deși nu s-a găsit o corelație clară între sport și această boală (cel puțin până în anul 1989), multe forme de cancer (colon, prostată, sân, pancreas, ovarian, uterin, vezica biliară și de rinichi) sunt asociate cu obezitatea. Se creează o legătură indirectă în prevenirea acestor forme cancerigene prin controlul greutății utilizând sportul.

Controlul greutății

Ca să înțelegem de ce avem probleme în menținerea unei greutăți dorite, trebuie să înțelegem din perspectivă evoluționistă cum ne ajută energia produsă în corp ca să supraviețuim. Hominizii aveau nevoie de două forme de combustibil pentru două tipuri de activități. Strămoșii noștri erau nevoiți să reacționeze rapid la situațiile de urgență (vezi tigrul venind spre tine, păi bagi viteză!) și să reacționeze lent-moderat la situațiile cotidiene (de exemplu, mersul la cules de fructe). Prin urmare un tip de energie trebuie să fie produs rapid în corp, pentru un consum la fel de rapid, iar acesta este format din oxidarea glucozei din sânge sau glucozei stocate sub formă de glicogen în mușchi. Iar al doilea tip de combustibil este rezultat în urma arderii grăsimilor. Când suntem în repaus, folosim energie din grăsimile arse în proporție de 90%. Imediat după ce devenim activi, energia provine din ambele surse în proporții variate. Pentru 10 minute de exerciții fizice cu intensitate moderată, grăsimile contribuie cu un procentaj de 40% din totalul energiei necesare. Continuând activitatea fizică, energia provine din ce în ce mai mult din grăsimile arse, ajungând la 50% după 30 minute și 65% după două ore.

Capacitatea organismului de a forma strat adipos are avantaje evoluționiste uriașe. Se depozitează o rezervă mare de energie care se putea folosi în momentele în care sursa de hrană era indisponibilă sau limitată. Acum înțelegi de ce o dietă fără activitate fizică are o șansă de reușită de doar 5%?

Exerciții moderate și menținute în timp.

Dacă sportul este menținut în timp, pe lângă „remodelarea” grupelor musculare, se mai petrece ceva, care vine în ajutorul nostru. Celulele musculare care sunt responsabile de oxidarea combustibilului se numesc mitocondrii. Iar reacția mușchilor la un stil de viață în care este integrat constant sportul este de a mări numărul și mărimea acestor celule. Această adaptare permite folosirea într-un procent mai mare a acizilor grași (grăsimea) în rezistența susținută. Este informația cea mai bună pentru persoanele dornice de a-și echilibra numărul kilogramelor. Mușchii persoanelor active pot conține de până la 3 ori mai multe astfel de celule, în comparație cu persoanele sedentare.

Sportul și dieta echilibrată sunt un cuplu fericit.

Dacă dorești să slăbești cea mai bună combinație este un stil alimentar echilibrat susținut de exerciții fizice. Pe lângă cele două „ingrediente” este necesară și răbdarea. Inițial, corpul tău va pierde grăsimi, dar va câștiga greutate în creșterea țesutului muscular. Compoziția și forma corpului se va schimba (puțin), însă greutatea va rămâne constantă la început. În stilul alimentar (cel mai probabil) vor interveni anumite restricții, iar o consecință directă este scăderea randamentului metabolismului propriu. Însă fiind adăugate exercițiile fizice, rata metabolismului va fi adusă la nivelul inițial.

O schimbare permanentă în stilul de viață în care este integrat sportul și o hrană sănătoasă cu un nivel ridicat de perseverență (cel puțin la început) este rețeta pentru toți cei care doresc să aibă o viață lungă și bună, cu un corp fit.

Menționam la început că mă voi axa pe beneficiile fiziologie ale sportului (cu siguranță nu le voi ignora pe cele psihologice). Acesta este doar începutul unui studiu apofundat pe care îl voi realiza împreună cu o colegă de master. Dorim să punem la punct o metodologie pentru a derula un grup destinat persoanelor sedentare (prioritare fiind persoanele supraponderale).

Principalele obiective (la care mă gândesc momentan) ar fi:

– stabilirea unor scopuri individuale în ceea ce privește numărul de kilograme de care beneficiarii doresc să scape (slăbească).

– parcurgerea unor pași clari în schimbarea stilului de viață sedentar.

conștientizarea riscurilor (datorate sedentarismului) și beneficiilor (datorate sportului) atât în plan psihologic cât și fiziologic.

suportul reciproc oferit de către membrii care vor forma această rețea socială (a grupului) pentru îndeplinirea scopurilor personale.

Grupul dorim să-l începem (cel mai probabil) la venirea primăverii. Cine este interesat și dorește  informații suplimentare poate să-mi scrie un mail pe adresa agapie.dorin@gmail.com .

Am primit un pachet nou de recenzii. In ordinea sosirii, mai intai (1) Alexandru Dorneanu si, apoi (2) Camelia Dumitru:

(1) The seven principles for making marriage work – John Gottman and Nan Silver, Three River Press, New York, 1999;

John Gottman studiază cuplurile pentru a afla care e secretul din spatele fericirii lor şi care sunt greşelile care duc la eşec. Pentru aceasta el a înfiinţat ceea ce el a numit The Seatle Love Lab. Un laborator al dragostei şi al relaţiilor unde el poate supraveghea cupluri care s-au decis să-şi împărtăşească intimitatea în intervalul orar 9-21. Ceea ce Gottman a aflat din aceste experimente a modificat total perspectiva sa privind terapia cuplurilor şi a revoluţionat abordarea terapeutică a cuplurilor aflate in criză.

Iată câteva dintre lucrurile interesante pe care Gottman le-a descoperit

  • Căsniciile fericite sunt acelea pe care Gottman le numeşte emotionally intelligent; adică acelea în care partenerii au grijă ca gândurile lor negative despre celălalt să nu invadeze şi să le copleşească pe cele pozitive
  • A trăi un mariaj fericit te face să fii mai sănătos. Cum? Păi… o căsnicie nefericită induce stress fizic şi emoţional care la un moment dat îşi pune amprenta asupra sănătăţii tale.
  • Cuplurile fericite sunt sănătoase şi pentru că membrii lor au tendinţa naturală de a avea grijă unul de celălalt şi de sănătatea fiecăruia
  • Sistemul imunitar al cuplurilor fericite e mai puternic
  • Nu e înţelept să rămâi într-o căsnicie nereuşită de dragul copiilor. Un divorţ paşnic, deşi e o formulare cam contradictorie, e de preferat unei căsnicii pline de nefericire.
  • 50% dintre divorţuri se petrec în primii şapte ani de căsnicie
  • Persoanele care rămân în căsnicii fericite trăiesc cu patru ani mai mult decât cele care nu rămân căsătorite.

Tot petrecând timp în laboratorul său, Gottman a descoperit şi câteva mituri despre căsnicie care nu se adeveresc în practică:

  • Îţi poţi salva căsnicia dacă înveţi să comunici mai bine şi să fii asertiv şi întelegător cu celălalt. Acesta e principiul pe care se bazează majoritatea abordărilor terapeutice pentru cupluri, însă nu are aplicabilitate în practică pentru că în majoritatea situaţiilor e nevoie de mai mult decât de comunicare pentru a rezolva o problemă. Ce şi cum aflaţi în carte sunt dedicate 3 capitole abordării problemelor care apar frecvent în cuplu: Capitolele 8,9 şi 10.
  • Problemele de personalitate distrug căsniciile: nu neapărat; pentru ca o căsnicie să funcţioneze, chiar daca există probleme de personalitate, e nevoie ca un partener să fie complementar problemei. Ex: Sam are probleme cu autoritatea, nu-i place să aibă şefi, dar el e însurat cu Megan care il tratează ca pe un partener, ca pe un egal şi nu au nicio problemă. Stiţi singuri cu ce fel de personalitate ar fi avut el probleme.;)
  • Interesele comune păstrează un cuplu: e necesar ca interesele commune să fie împărtăşite în moduri acceptate de amândoi, adică dacă vă plac animalele, să aveţi idei asemănătoare sau concordante în legătură cu creşterea şi îngrijirea lor pentru că altfel veţi căuta să vă satisfaceţi interesele tot în afara cuplului iar prezenţa interesului în cadrul cuplului va creea şi mai mare tensiune.
  • Reciprocitate…: eu spun te iubesc, şi tu spui te iubesc, eu îţi fac cadou de ziua ta, şi tu îmi faci cadou de ziua mea… buun…nimic ciudat dar dacă cineva uită de reciprocitate şi celălalt imediat taxează această rătăcire? Atunci cuplul nu mai funcţionează pe principiul reciprocităţii pozitive ci treptat fiecare poate începe să contabilizeze cine ce a facut şi cine ce nu a făcut. Dacă aţi ajuns în acest punct aveţi sigur problem maritale sau de cuplu. Pentru că într-un mamriaj fericit fiecare face gesture frumoase faţă de celălalt ca semn al admiratiei şi al preţuirii pentru acesta şi nu din obligaţia reciprocităţii.
  • A evita conflictul îţi poate distruge căsnicia: Gottman ne informează că fiecare căsnicie, atât cele fericite cât şi cele nefericite, au propriile zone de conflict unele mai abordabile şi altele mai puţin abordabile, unele rezolvabile şi altele mai puţin rezolvabile, aşa cum aflăm în capitolul 7. De reţinut e că fiecare cuplu are propriile modalităţi de abordare a conflictelor şi că nu există reguli sau reţete pentru abordarea lor corectă. E important doar ca problemele rezolvabile să fie discutate şi să se încerce rezolvarea lor. Dacă nu e posibilă să se găsească o modalitate convenabilă de a le face faţă fără a le rezolva, pentru că, aflăm de la Gottman că unule problem maritale nu pot fi rezolvate niciodată şi trebuie să trăim cu ele şi să le facem faţă de fiecare data. Cheia e ca acele probleme nerezolvabile pe care le gasiţi tot în carte la capitolul 7 unde învăţaţi şi cum să diferenţiaţi un conflict rezolvabil de unul nerezolvabil, să nu fie atât de dureroase sau agasante pentru voi, adică să fiţi compatibili in privinţa problemelor.
  • Aventurile sunt principal cauză a divorţurilor: în realitate cauza aventurilor e îndepărtarea şi răceala care probabil s-a instaurat în cuplu. De fapt o persoană cauta de la cealaltă prietenie, înţelegere, sprijin, respect, atenţie, şi abia apoi sexul. Deci eventurile sunt mai degrabă un simptom care atenţionează că lucrurile nu merg bine, decât o cauză a decăderii.
  • Barbaţii nu sunt programaţi biologic pentru casnicie: bărbaţii şi female pot face faţă unei căsnicii în egală măsură. A înşela sau a fi poligam ţine mai mult de oportunităţi decât de biologic. Odată cu emanciparea femeii numărul aventurilor acstora a crescut ajungând la nivelul bărbaţilor sau chiar depăşindu-l.

Gottman “se laudă” că poate prezice divorţul cu o acurateţe de 91%, doar urmărind timp de 5 minute discuţia sau cearta unui cuplu. Iată cum:

  • Primul semn: un început sever: dacă o dispută începe cu un ton sever, aspru, dur, şi o notă de negativism marcant nu e un semn bun deloc.
  • Al doilea semn: cei patru călăreţi ai apocalipsei
    • Critica: a arăta cu exagerare ş i răutate părţile slabe ale unui lucru sau ale unei persoane. Deci critica este o observaţie negativă pe care unul dintre membri cupului o face celuilalt. Ea este generală şi vizează întreaga persoanlitate  a celui in cauză. Plângerea, însă este particulară şi se referă doar la un aspectal personalităţii celui vizat.

Exemple:

Critica: Niciodată nu ajungi la timp.

Iar ai uitat sa cumperi paine. Nu ma pot baza niciodata pe tine.

Plângere: Aş fi vrut să petrecem timp împreună, singuri. Trebuia să te consulţi cu mine înainte să inviţi pe cineva.

Critica începe cu tu, iar plângerea începe cu eu.

  • Dispreţul: este cel mai periculos dintre cei patru călăreţi pentru că e acompaniat de dezgust şi devine imposibil să rezolvi o problemă când partenetul tău îţi transmite că îl dezguşti. E un semn că relaţia se confruntă de multă vreme cu probleme pe care niciunul dintre parteneri nu le rezolvă şi că relaţia a fost contaminată cu gânduri negative.
  • Defensiva: fiind supus atacurilor pline de negativism şi dispreţ, oricine are tendinţa naturală de a se apăra. Totuşi se pare că această abordare nu are efectl scontat pentru că devenind defensiv, cel atacat devine atacator şi toată discuţia tinde să devină o luptă.
  • Retragerea/blocajul [stonewalling]: ca o urmare a celor e călăreţi persoana care este atacată rămâne fără răspuns la ofensiva crâncenă la care este supusă şi se blochează. Se retrage din relaţia cu persoana atacatoare pentru a nu suferi mai mult. Orice răspuns la critiica primită va fi interpretat şi va primi o si mai puternică replică. Astfel, cel care e supus la critici învaţă că e cel mai bine să facă orice îi stă în puteri pentru a evita un conflict aşa că se detaşează de situaţie şi nu mai răspunde, ca un zid de piatră [stonewall].
  • Al treilea semn: inundarea [flooding]: floodingul denumeşte situaţia în care negativitatea partenerului e atât de copleşitoare şi atât de neaşteptată încât te şăchează. Ai face orice să eviţi o replică a acestei negativităţi iar o modalitate pentru a o face este să te retragi din punct de vedere emotional din relaţie [stonewall].

Iata un dialog reprezentativ:

Amy: When I get mad, that’s when you should step in and try to make it better. But when you just stop talking it means “I no loger care about how you feel”. That just makes me feel an inch tall. Like my opinion or feelings have absolutely no bearing on you. And that’s not the way a marryage should be.

Paul: What I’m saying is, if you wanna have a serious conversation, you’re gonna do it without yelling and screaming all the time. You start saying things that are hurtful.

Amy: Well, when I’m  hurt, mad and I wanna hurt you I start saying things. And that’s when we should both stop. I should say I’m sorry and you should say I know that you wanna talk about this. And I really make an effort to talk instead of just ignoring you.

Paul: I’ll talk when..-

Amy: It fits your purpose

Paul: No, when you’re not yelling and screaming and jumping up and down stomping.

  • Al patrulea semn: limbajul trupului: Gottman a constatat că în timpul acestor conflicte se produc modificări fiziologice importante: în primul rând bătăile inimii care depăşesc 100 de bătăi pe minut deşi inima în situaţii normale nu depăşeşte 80 de bătăi pe minut. De asemena creşte şi presiunea sangvină şi este secretată adrenalină care pregăteşte corpul pentru activarea răspunsului fight/flight.
  • Al cincilea semn: încercări nereuşite de reparare:
  • Al şaselea semn: amintiri neplăcute: când se ajunge în situaţia în care cuplurile nu îşi mai amintesc multe evenimente frumoase din istoria lor de viaţă înseamnă că relaţia a devenit atât de mult contaminate de negativtate şi dispreţ încât amintirile frumoase au fost lăsate în urmă şi înlocuite cu amintiri şi gânduri urâte despre celălalt şi despre relaţie. E semnul final că relaţia e în derivă.

Totuşi chiar şi în acest punct relaţia mai poate fi salvată. Iată cum:

  1. 1. Primul principiu : dezvoltaţi-vă hărţile iubirii: noţiunea de hartă a iubirii se referă la o regiune  a creierului sau a vieţii cuplurilor fericite dedicată relaţiei sau persoanei iubite. Acolo stochează amintiri dragi, preferinţele culinare ale partenerului, griji, speranţe aşteptări. Trebuie sa-ţi cunoşti partenerul pentru a putea fi fericit alături de el; pentru a-i putea face surprize de care să se bucure, pentru a-l proteja. A avea o hartă a iubirii ajută cuplurilesă rămână în contact să creeze o legătură puternică şi să facă faţă stresului.
  2. 2. Al doilea principiu: hrăniţi-vă admiraţia şi afecţiunea: Admiraţia şi afecţiunea sunt două dintre cele mai importante elemente ale unui cuplu fericit. Cel mai bun test pentru a afla dacă un cuplu are un sistem al admiraţiei şi afecţiunii este felul în care îşi privesc trecutul. Dacă privesc trecutul cu admiraţie şi afecţiune, chiar dacă se află într-o perioadă dificilă confruntându-se cu călăreţi există şanse mari ca relaţia să fie salvată. Dacă trecutul e privit cu dispret, sansele sunt foarte mici.
  3. 3. Al treilea principiu: acordaţi-vă timp şi atenţie: orocât de obosiţi sau grăbiţi sunt, partenerii care fac parte din cupluri fericite au în comun capacitatea de a fi alături şi conectaţi cu partenerii lor în fiecare zi. Chiar dacă se grăbesc să ajungă la o întâlnire importantă ei găsesc un minut pentru a-şi spune o vorbă frumoasă sau pentru a se încuraja şi găsesc momentele în care să-şi impărtăşească experienţele. Acest lucru menţine şi întăreşte legătura dintre ei.
  4. 4. Al patrulea principiu: a-ţi lăsa partenerul să te influenţeze: în special pentru soţi este dedicat acest capitol deoarece Gottman a constatat că femeile de obiecei îşi lasă partenerii să le influenţeze şi să participe la luarea deciziilor. Cuplurile în care bărbaţii fac acelaşi lucru, adică permit femeilor să participe la luarea deciziilor, se consultă cu acestea şi le acordă importanţă sunt mai puţin predispuse la divorţ şi au şanse mari să rămână fericite împreună. Tot în cuplurile în care soţii negociază şi împart puterea cu soţiile lor e mai puţin probabil ca femeia să fie jignitoare când are loc o ceartă sau o discuţie contradictorie. He’ll make chises that will honour her. He’ll chose us instead of me. When he’s watching the football game and she needs to talk he’ll turn off the TV and listen.

Următoarele două principii se referă la rezolvarea problemelor. Aflăm modalităţi de rezolvare a diferitelor probleme în cuplu, care sunt cele doua tipuri de probleme si cum la putem identifica şi ce putem face dacă nu putem rezolva una două sau mai multe probleme cu care se fonfruntă cuplul nostru. Am precizant încă de la început că nu le voi aborda ca să creez suspans şi să aveţi un motiv în plus să cititţi cartea.

  1. 7. Principiul Şapte: a creea un sens comun: Exupery parca spunea că a iubi pe cineva nu înseamnă a-l privi ci a privi împreună cu acel cineva înainte. A avea scopuri, aşteptări dorinţe comune sau în comun.

(2) De ce imi place Aronson si cum lumea in care traim este mult mai palpitanta decat orice fantasy novel/roman noir

 

„The Social Animal”, scrisa initial in 1972, se afla in prezent la a unsprezecea reeditare si redactare (nu este vorba despre o simpla retiparire a cartii, ci de o permanenta re-scriere in sensul actualizarii, astfel incat atunci cand o citesti ai impresia ca ai in fata o lucrare abia conceputa). Celebra in SUA si in alte tari, „The Social Animal” constituie un vademecum fundamental al psihologiei sociale. Mai mult de atat insa, este o carte care te provoaca sa deschizi ochii (mintea) si (sa incerci) sa intelegi; o gura de aer tare, proaspat. Aronson avertizeaza: a privi lumea prin prisma unui psiholog social spulbera iluzii.

Lui Aronson ii simti „vocea”, acea voce de autor care il face inconfundabil. Inca de la primele randuri si pana in final. E ceva rar, mai ales in literatura specializata, specifica unui anumit domeniu al cunoasterii. De altfel, Aronson isi asuma aceasta „voce”: persoana intai plural folosita de obicei de un autor („noi consideram ca…”) e inlocuita de asumatul „Eu”; prezentarea diverselor teorii e urmata de o alegere lucida a unui punct de vedere sau altul.

Aronson a structurat cartea in 9 capitole, unite nu de un singur fir al Ariadnei, ci de trei (asa cum le-am perceput eu): 1. dorinta de a intelege comportamentul uman dincolo de aparente si dincolo de prima explicatie (gandire critica si investigativa), 2. importanta studiilor bazate pe experimente controlate (metoda stiintifica), 3. un umanism cald si non-judicativ, lipsit de dulcegariile obisnuite si cuvintele mari ce vin adesea la pachet cu acesta (preocuparea finala a demersului investigativ este de a intelege pentru a aduce o schimbare in bine la nivelul comunitatii).

De-a lungul celor 9 capitole, Aronson discuta principalele concepte, teorii si studii din domeniul psihologiei sociale, abordand teme precum conformismul si obedienta in fata autoritatii, persuasiunea si tehnicile de modificare a comportamentului, disonanta cogntiva si bias-urile cognitive, agresivitatea si comportamentul de ajutorare, prejudecatile, excluziunea si cooperarea, atractia interpersonala. Nu voi comenta fiecare capitol in parte, ci voi puncta doar cateva dintre aspectele care m-au incitat in mod special si care au facut ca lectura sa fie o experienta memorabila.

„Oamenii care fac lucruri nebunesti nu sunt in mod neaparat nebuni”. Este Prima Lege a lui Aronson (sesizati autoironia?) si reprezinta, in fapt, o pledoarie pentru a depasi explicatiile simpliste („e un nebun”, „e sadic”) ce ne permit sa lancezim pasivi in autosuficienta si multumire de sine. Folosind etichete, nu numai ca ii excludem pe ceilalti de noi, restul, „oamenii de treaba”, dar ramanem captivi mirajului propriei noastre invulnerabilitati in fata situatiilor de presiune sau influenta sociala. Ma intreb cat de mare este gradul nostru de libertate ca indivizi atunci cand preferam confortul mitologiilor personale sau culturale („Oamenii buni fac numai lucruri bune”, „Pe mine nu ma poate influenta nimeni, sunt un individ hotarat”)… iar daca acest grad de libertate este redus, cum putem fi oare in mod real agenti activi in propria noastra viata si in comunitatea din care facem parte? Subliniez, Prima Lege a lui Aronson nu neaga in niciun caz existenta patologiilor de natura psihiatrica (nefiind, deci, o „renastere” moderna a antipsihiatriei din anii 1970), ci propune luarea in calcul a variabilelor situationale care au, adesea, o putere uluitoare in determinarea comportamentului nostru.

Eichmann in Germania nazista. Abu Ghraib. Guantanamo. Dincolo de istoriile personale ale celor implicati, cea mai frecvent intalnita explicatie in incercarea de justificare a acestor acte de violenta teribila (indreptate impotriva unor persoane nevinovate sau lipsite de posibilitatea de a se apara) a fost: „Eu am facut doar ce mi-au cerut superiorii mei sa fac”. Unde este responsabilitatea personala? Dar cea sociala? Sunt acesti oameni niste „monstri” sau victime neajutorate ale unui mecanism social pe care nu-l putem controla? Fara a absolutiza si evitand melodrama inutila, Aronson sugereaza obedienta in fata autoritatii drept posibila cheie de intelegere a evenimentelor, fenomen demonstrat stiintific de celebrele studii ale lui Stanely Milgram. Pozitia lui Aronson e clara: autoritatea legitima si inalt investita determina supunere; desi nu toti oamenii manifesta aceasta obedienta oarba in fata autoritatii, avem o tendinta pervaziva de a ne conforma, iar riscul cel mai mare il constituie exact convingerea noastra irationala ca nu putem fi afectati de presiunile externe.

O alta fateta a conformisului este inactiunea/pasivitatea. Ne place sa credem despre noi ca suntem mereu gata sa ii ajutam pe cei aflati in nevoie, asemeni unor buni samariteni (exista si un experiment edificator numit chiar asa, Bunul Samaritean, realizat inca din anii ’70 de Darley si Batson). Nu e asa. Sunt situatii in care nu intervenim sau comportamentul de ajutorare apare cu o latenta semnificativa: atunci cand sunt prea multe persoane de fata (the bystander effect), atunci cand costurile personale sunt prea mari (de pilda, disconfortul si repulsia in fata sangelui), atunci cand intre noi si victima exista diferente mari (de ex, rasa diferita). Dimpotriva, atunci cand victima ne este apropiata (fie suntem inruditi, fie este un necunoscut, dar  cu atitudini si preocupari similare – participam impreuna la cursurile de bucatarie fusion sau impartasim aceeasi afinitate politica pentru Iliescu) apare sentimentul interdependentei, iar comportamentul de ajutorare are o probabilitate mai mare de manifestare.

Dar cum e cu agresivitatea? Este ea innascuta sau determinata prin invatare sociala? In vesnica disputa nature versus nurture exista argumente puternice de ambele parti. Atragand atentia asupra pericolului reprezentat de hipersimplificarea  si interpretarea gresita a teoriilor darwiniene („viata e o lupta, supravietuieste numai cel mai puternic”), folosite – uluitor, nu?! – in special de cei aflati intr-o pozitie de putere (self-justification), Aronson invita la reflectie si maturitate: in istoria timpurie a umanitatii agresivitatea a avut un rol fundamental adaptativ; in contextul actual mai este insa asa? Nu cumva in prezent comportamentul de cooperare si ajutorul reciproc ar avea o valoare mai mare in supravietuire? Am sa-l citez pe Arosnon, care a citat la randul sau cuvintele emotionante ale antropologul Loren Eiseley: „The need is now for a gentler, a more tolerant people than those who won for us against the ice, the tiger, and the bear.” (apud Aronson, 2012, p. 259.)

Intr-o societate atat de avansata si cu un acces la informatie nemaintalnit pana acum, cum stam cu prejudecatile? V-ati lovit de ele atunci cand ati incercat sa obtineti un job in UK, Italia sau Spania (exemplul lui Aronson este despre competitia pentru joburi dintre anglo-americani si mexicano-americani)? Dar ce parere aveti despre rromi, au cumva o gena speciala care ii determina sa fie refractari in fata igienei, opaci in fata demersurilor educationale, sa fie agresivi si sa procrastineze obtinerea unui job serios (exemplul lui Aronson se refera la populatia afro-americana din SUA)? Ce se intampla in ultimul an in Ungaria, sunt ungurii mai patrioti deodata sau intr-un puseu de nationalism extrem (nu folosesc exemplul Romaniei pentru a ma feri de suspiciunea partizanatului politic intr-o directie sau alta)?

Capitolul despre prejudecati a fost segmentul meu preferat din intreaga carte. Am aflat astfel, printre altele, ca prejudecatile tind sa se intensifice atunci cand contextul economic este unul tensionat si apare conflictul asupra unor scopuri mutual exclusive, ca emitem judecati de valoare la adresa unor grupuri sociale sau etnice doar pentru a ne conforma normelor existente, fara a chestiona vreun moment validitatea lor, ca rasismul apare atunci cand poate fi usor rationalizat, ca liderii politici vulnerabili si lipsiti de solutii reale incearca sa-si consolideze puterea prin generarea unui inamic exterior, responsabil de toate relele din lume (tapul ispasitor).

Poate va ganditi, de asemenea, ca in Romania nu exista sexism/misoginism, ca vremurile s-au schimbat, mai ales in paturile economice medii si inalte (am primit aceasta replica de la o doamna absolut respectabila cand, cu ani in urma, in postura de voluntar pentru un festival de film documentar dedicat drepturilor omului, ii povesteam despre sectiunea dedicata drepturilor femeii)… Aronson distinge intre sexismul ostil (in care respingerea este activa) si sexismul benevolent, caracterizat printr-o atitudine condescendenta, in care femeile sunt idealizate ca gospodine minunate, mame fara de care nu am exista, „nucleee ale matricei familiale”… Rezultatul ambelor forme de sexism este insa acelasi: ambele atitudini justifica atribuirea unor roluri traditionale femeilor si perpetuarea unor imagini stereotipe.

Surprinzator si contraintuitiv (justificand deci, inca o data, necesitatea folosiri unor metode stiintifice in studierea comportamentului uman) solutia reducerii prejudecatilor nu este educatia/informarea. Sau, mai bine zis, eficienta demersurilor educationale este extrem de redusa. Se intampla asa din cauza fenomenului disonantei cognitive: oamenii accepta cu dificultate informatii incongruente cu credintele lor; avem tendinta de a respinge aceste informatii, de a le distorsiona sau de a le ignora. Studiile arata ca, de fapt, modificarea comportamentului duce la modificari atitudinale. Solutia lui Aronson, aplicata cu succes in numeroase scoli din Statele Unite si din mai multe tari europene, este cea a interdependentei mutuale, prin metoda jigsaw puzzle. Este vorba despre o metoda geniala in simplitatea sa, care incurajeaza invatarea prin cooperare si prin care copiii invata sa respecte unicitatea si contributia fiecaruia dintre participanti. Efectele pozitive s-au reflectat nu numai la nivelul atmosferei generale de la clasa (colaborare, respect, integrare), ci si la nivel personal (cresterea stimei de sine a celor care inainate erau segregati, cresterea empatiei) si la nivel social (relatiile de colaborare s-au extins in afara orei, copiii reusind sa lege relatii de prietenie interrasiala/interetnica). Ma intreb cand va fi posibil ca si in sistemul educational din Romania sa se intample acelasi lucru…

In plus, poate doriti sa aflati de ce suntem cognitive misers sau in ce fel accidentele de masina cu o singura victima pot fi uneori o forma a sindromului Werther; sau poate sunteti interesati cum va puteti educa si motiva copiii (fie pentru a depune efort academic, fie pentru a inceta sa isi loveasca fratii mai mici); poate sunteti dispusi sa renunati la mitul catharsisului furiei (astept cu interes reactia psihanalistilor!) sau, cei interesati de evenimentele internationale, sa isi extinda intelegerea asupra atacurilor teroriste din data de 9/11/2002 din SUA (cu o posibila extindere a rationamentului la actiunile socante ale lui Anders Breivik)… „The Social Animal” ofera unele raspunsuri si, mai ales, va provoaca sa va puneti intrebari. Cu luciditate si responsabilitate.

Iar pentru incheiere, ii las cuvantul lui Aronson: „In the hands of a demagogue, these techniques could conceivably turn our society into an Orwellian nightmare. It is not my intention to preach about the responsibilities of social psychologists. What I am most cognizant of are what I belive my own responsabilities. […] they are to educate the public about how these techniques might be used and to remain vigilent against their abuse” (p 429).

 

 

8. Cum functioneaza mintea, Steven Pinker, 2009, Editura Allfa. Desi Bibioteca a fost constituita cu intentia de a facilita cititorilor accesul la carti in limba engleza, din cand in cand introduc un titlu in limba romana, atunci cand consider ca e vorba de o carte exceptionala. Si cartea lui Pinker, aparuta in original in 1997, crede-ma, chiar este exceptionala. Si nu are decat 700 de pagini.

Cu riscul de a parea radical cred ca, pentru un absolvent de psihologie, nu mai zic pentru cineva care doreste sau pretinde ca este un specialist al domeniului, lectura (poate si intelegerea, hi hi!) acestei carti este o datorie profesionala.

Construit de Sorin