Arhive pentru octombrie 7th, 2012

Sunt la film. Nu obisnuiesc sa merg dar am cedat invitatiei irezistibile lansate de un Homo sapiens sapiens (varianta Bare Escentuals). Nefiind un agent rational, nu am intreprins investigatii preliminare. Asa ca acum sunt la inceputul a ceea ce pare un calvar de 110 minute (au trecut 10 si e limpede ca nu se va schimba nimic, filmul fiind o capodopera a lipsei de profesionalism). Ma consult cu cinefila mea insotitoare si, uimitor, e de aceeasi parere. Ii propun sa ne ridicam discret si sa ne luam talpasita catre meleaguri mai prietenoase. Insa in sinea mea sper sa refuze („la naiba, am platit jumatate de milion, lei vechi, pe biletele astea!”-invitatia a fost a ei dar eu sunt barbat cu status, deci n-as fi acceptat niciodata sa plateasca ea). Fireste ca refuza, fiind si ea un agent la fel de (i)rational.

Asa ca iata-ne ramanand si suportand, cu stoicism, cea mai nereusita productie din istoria cinematografiei mondiale. Seneca ne-ar fi invidiat si ar fi avut de ce: am rezistat pana la final! Nu am plecat. Cum sa pleci cand ai platit jumatate de milion pe bilete? Trebuie sa fii nebun, e ca si cum ai arunca banii pe ferestra!

Nu ti s-a intamplat niciodata? Un concert, o piesa de teatru, poate chiar un film, spectacole pentru care ai platit, eventual o suma frumusica, si nu ai plecat desi mai aveai putin si mureai de plictiseala sau de nervi. De fapt, spectacolul era atat de prost incat ai fi fost in stare chiar sa platesti ceva in plus pentru a putea pleca. Dar nu ai facut-o.  Ai ramas pe baricade. Ai suportat. Ai inghitit galusca. Ai suferit. Trebuia sa ramai: platisei pentru asta!

Pare absurd? Sa nu pleci de la un film prost? Sa nu arunci o carte lipsita de valoare? Sa pastrezi un CD  nesatisfacator doar pentru ca te-a costat niste banuti? Sa ramai intr-un loc de vacanta suspect de asemanator, simbolic vorbind, cu Guantanamo, numai pentru ca ai platit jumatate din salariu pe el? (si intreaga alocatie a copilului, pe cateva luni, in cazul parintilor denaturati) Sunt aceste decizii stupide? Sunt ridicole? Le putem permite curcilor sa se dezlantuie?

Comportamente generate de decizii irationale, nu incape nicio indoiala! (marturisire vinovata: nu am fost la film, am inventat totul din ratiuni dramatice, nu fac lucruri atat de prostesti ci de o magnitudine superioara)

Ce-ar putea sta in spatele lor? Cum se explica? Sunt inscrise in psihologia noastra? Oare in acelasi fel gresesc si cei care ne conduc si iau decizii ce frizeaza handicapul mental, incepand proiecte a caror finalizare este mai costisitoare decat presupusele roade ale investitiei? Suntem noi, simplii muritori si ei, la fel de simplii politicieni, prizonierii unor mecanisme arhaice? Lucram, cu totii, la un monument al irationalitatii vizibil din alta galaxie?

Hai sa revenim la exemplul cu filmul! Daca am platit biletul si raman pana la final sunt un exemplu de consistenta, nu esti de acord? Ceea ce am inceput, termin, sunt un om serios. Nu fac lucrurile pe jumatate. Te poti baza pe mine: am zis ca mergem la film, am mers la film si stam pana la sfarsit! (ce spui de varianta „am hotarat sa ne casatorim, ne-am casatorit si acum suferim, asta este, daca suntem consistenti suportam pana la final, asa fac oamenii maturi/integri/responsabili, isi asuma deciziile”?).

Am platit spectacolul si acum stau pana la final deoarece nu vreau sa pierd banii, iti place mai mult aceasta justificare? (aversiunea fata de pierdere) Cum, gasesti ceva nelalocul lui in ea? Nu e nimic in neregula, am investit in acest film (jumatate de milion, sa ne amintim) si acum „consum” produsul pentru care am platit. E adevarat ca nu-mi place, dar ce mai conteaza, am platit pentru el!

Hai sa facem o pauza! (respiratie abdominala 2 minute). Si sa o luam mai usor: daca am platit pentru spectacol banii sunt deja pierduti. Nu mai pot fi recuperati. Sunt de domeniul trecutului. S-au dus, intr-un fel, au fost „ingropati”. Ce conteaza acum? Viitoarele pierderi! (si castiguri, normal, dar acum discutam despre pierderi) Fiecare minut suplimentar petrecut in aceasta sala de cinema este un minut pierdut, deoarece nu-mi place ce vad (ma plictisesc sau, mai grav, ma enervez cu o rata de crestere logaritmica).

Eu trebuie sa decid in functie de pierderile din viitor (singurele asupra carora mai am control) si nu in functie de cele din trecut! Trecutul e trecut si acum nu mai conteaza. Asta imi spune (poate si tie) ratiunea. Un om inteligent se ridica si pleaca. Daca ramane pierde si mai mult decat a pierdut deja (banii pe bilete). Este ca si cum ai fi cumparat o prajitura apetisanta si, de la prima inghititura, iti vine sa vomiti insa o mananci constiincios deoarece, nu-i asa, ai platit-o! In acest caz „hrana” e reprezentata de imagini si de idei (sau absenta lor, mai degraba)

O activitate pe care ai inceput-o si in care, daca persisti, pierzi, trebuie oprita imediat, indiferent cat ai investit in ea!

Investitia nu mai poate fi recuperata si orice continuare a activitatii, in prezent, reprezinta o pierdere suplimentara. Poate ca e usor sa realizezi asta cand ma refer la filme proaste sau la prajituri toxice insa ce spui de urmatoarele exemple mai „grele”? (atentie, plecam de la ipoteza evaluarii continuarii activitatii ca „perdanta”)

  • O facultate pe care ai inceput-o
  • O scoala de formare in consiliere si psihoterapie pe care ai inceput-o
  • O linie de cariera pe care ai intrat
  • O relatie de cuplu initiata (si o casa cumparata, impreuna, eventual)
  • Un set de masuri economice in derulare
  • O reforma a unei institutii (sau a unui sector, de pilda invatamantul)
  • Un imprumut colosal oferit unei tari (ce sa zic si eu, Grecia, poate?)

Mintile noastre imperfecte ne angajeaza in actiuni care, la inceput, par dezirabile dar mai tarziu se dovedesc asociate cu consecinte foarte neplacute. Ni se pare, in acele momente, ca nu exista scapare (sau ca e prea costisitoare) si ramanem prinsi, uneori ani in sir, in capcana. Suntem prizonierii unui bias numit, uneori, sunk cost error. Ne vine greu sa recunoastem ca am gresit. Evitam durerea autoexaminarii oneste. Continuam sa investim bani, timp si/sau efort cu speranta absurda ca am mai putea salva ceva. Insa nu mai e nimic de castigat sau de compensat. Prajitura este amara, filmul este atat de prost incat nici sa te saruti relaxat nu poti, concertul este o pacaleala de zile mari iar piesa de teatru le-ar face si pe bufnite sa picoteasca.

Insa nu pleci pentru ca esti om iar oamenii sunt speciali, nu seamana cu gastele lui Lorenz sau cu gainile al caror IQ rivalizeaza cu noaptea polara. Oamenii raman deoarece au investit (au platit) si trebuie sa primeasca ceva in schimb. De ce nu invatam aceste lucruri la scoala? (nu „aceste” lucruri ci opusele lor, desigur) De ce nu suntem preveniti? De ce trebuie sa le descoperim pe cont propriu? (sunt optimist prin natura mea, refuz sa ma gandesc la cei care nu le descopera niciodata)

Mi-ar fi placut, pe undeva prin liceu, sa vina cineva sa-mi spuna: „Baiete, daca ai inceput un lucru si acel lucru in mod evident nu-ti aduce niciun castig, opreste-te! Nu conteaza ce ai pierdut in trecut ci conteaza ce ai putea pierde de acum incolo!” Mi-ar placea, ca sa visez un pic, sau doar sa te influentez subliminal, ca parintii sa faca asta cu copiii lor: sa le explice mecanismul sunk cost, protejandu-i, astfel, de propria lor irationalitate innascuta. Sunt multe moduri in care imi imaginez o lume mai buna si, pentru ca ma pricep oarecum la psihologie, am pus si eu, astazi, o caramida. Mizez pe educatie, informare, constientizare, cunoastere. Mizez si pe tine. Nu te-ai oprit din citit acest articol, sunt sigur. Oare de ce?

Hai, la testare cu tine! Cautam un virus. Te las pe tine sa alegi, e super-oferta: papillomavirus, herpex simplex, virusul hepatitei C, virusul imuno-deficientei bovine (asta e o insulta!), H5N1, virusul malariei, al pojarului, al varsatului de vant, al varicelei Zoster, virusul turbarii, retrovirusul (pentru cei nascuti in anii ’60!), alfavirusul si, doar pentru amatorii de aventuri sexuale extreme, HIV.

Ti-am pregatit cel mai bun test din regiune: are o acuratete de 100% in identificarea unei persoane care este purtatoare de virus. Din pacate, indica si persoane sanatoase ca fiind purtatoare, cu o probabilitate de 5%. Iar in populatia din care faci parte rata de prezenta a virusului este 1:500 (adica din 500 de persoane una are virusul).

M-ai ascultat, deoarece ai incredere in mine (nu ca americanii fara minte din studiile lui Milgram asupra obedientei) si acum astepti, cuminte, rezultatele (ca la facultate, pe vremuri, cand admiterea chiar insemna ceva). Asteptarea iti este rasplatita: rezultatul testului este „pozitiv” (cei familiarizati cu analizele medicale stiu ca „pozitiv”, in acest caz, nu e deloc pozitiv).

Esti purtator de virus, zice testul screening. Insa chiar esti, te intreb eu, facandu-ti cu ochiul? (fireste ca sunt sadic, sau doar adi-c, ma bucur de nefericirea altuia) Ce-ar mai fi de contestat, ma intrebi tu, din priviri virtuale, nu stim deja ca testul nu greseste niciodata cand identifica virusul la persoanele purtatoare? „Am toate motivele sa fiu ingrijorat(a)”, te mai aud pe undeva prin lobul temporal, aproape de aria in care Dumnezeu obisnuia sa-mi vorbeasca, folosind ionii de sodiu.

Hai sa reluam datele:

  • 100% grad de identificare a virusului in persoanele care au virusul
  • 5%  grad de identificare a virusului in persoanele care nu au virusul
  • 0,2% (unu din cinci sute) grad de prezenta a virusului in populatie

In cazul tau rezultatul testului este „pozitiv”, adica esti purtator de virus, conform testului. Insa chiar esti? (asta te intreb eu, ne-prietenul medicilor care nu inteleg calculul probabilistic) Care este probabilitatea sa fii in mod real purtator/purtatoare a virusului? Stiind ca testul nu greseste niciodata cand identifica virusul in persoane care il au probabilitatea este mare, este mica sau trebuie sa vorbim, desi nu ne place, de certitudine?

Te las sa te gandesti 24 de ore dar nu-ti recomand sa iei legatura cu doctorii si rezidentii de la cele 4 spitale asociate cu Harvard Medical School, intrebati si ei de cativa cercetaori inocenti, dornici sa mai publice una-alta prin New England Journal of Medicine. Daca ma cunosti, deja, ai putea banui ca la mijloc is something fishy, de aceea simt nevoia sa te asigur ca, in ciuda naturii mele puse pe sotii (atentie la diacritice!), cand vine vorba de sanatate nu glumesc!

Daca ti-e greu sa te transpui in situatie gandeste-te la copilul tau! Este purtator de HIV sau nu? (asta a fost doar pentru efectul dramatic, pentru goose bumps si senzatii tari atent directionate catre amatorii de rafting sau scuba diving) De fapt, de ce sa-ti strici seara/dimineata? Te poti gandi ca aceasta e rezultatul testului pentru cel mai mare dusman al tau (daca nu HIV macar un Ebola-Zair sau Nilul de West). Interogatia (deloc filosofica) ramane: este sau nu purtator? (cu varianta „cat de tare sa te bucuri?”, in profunzimea adancurilor din sinea sinelui tau, desigur, la nivel constient nu ai dori nimanui un astfel de diagnostic!)

Revin maine cu raspunsul corect. Vreau sa te ajut sa intelegi cat de important poate fi sa intelegem probabilitatile si la cate erori suntem expusi, cei mai multi dintre noi, fara sa ne dam seama, in viata de zi cu zi. Iluziile cognitive, care m-au prins in plasa fascinatiei de o buna bucata de vreme (si in care, periodic, te atrag si pe tine, suferinta fiind mai dulce in doi, trei sau cateva mii), au o proprietate pe care merita sa o mentionez dar nu ar fi bine sa o afli daca ai probleme cu somnul: nu simtim nimic atunci cand opereaza in mintile noastre! Sunt asemenea unor hoti care iti devalizeaza apartamentul ziua in amiaza mare, cu tine de fata. Iar tu nu realizezi.

Tocmai de aceea le si zice „cognitive”. Adica nu sunt „emotionale”! Nu se simt, nu sunt perceptibile, nu vibreaza nimic atunci cand mintea ta e condusa de ele. Cum sa nu fii fascinat? Cum sa nu vrei sa le studiezi si sa le intelegi? Cum sa nu incerci sa le identifici in jur, mai ales la cei aflati in pozitii de putere, capabili sa influenteze destinele altora, pentru multi ani? Si cum sa nu te sperii cand le gasesti exact ca la carte? („cartea” de stiinte cognitive, nu de psihologie speculativa)

Imagineaza-ti ca ai realizat o mamografie si ai fost descoperita cu cancer la san (acuratetea testului este de 92%). Ai plecat de la clinica impovarata cu acest rezultat. Totul pare a se fi prabusit. Toate planurile tale, toate sperantele, toate visurile, toate par ireale iar tu pari a fi te trezit brusc in cel mai negru cosmar al tau. Acum intelegi la ce ma refer?

Promovez intelegerea  stiintifica a probabilitatilor. Ma opun judecatilor intuitive in situatii cu miza mare. Cred ca suntem, adesea, copii (chiar daca suntem doctori, de pilda), adica nu am reusit, sau nu am fost impulsionati, sa ne cunoastem si sa ne controlam tendintele irationale. Pe maine!

Tu lucrezi acum (sper, doar suntem in miezul zilei). La fel si colega ta. Sunteti angajate pe acelasi tip de pozitie si faceti, evident, lucruri foarte asemanatoare. Cu toate acestea, salariile voastre sunt secrete. Te-ai intrebat de ce? (te-ai intrebat, normal, si mori de curiozitate, nu-i asa?)

Ei bine, cum ar fi daca pentru aceeasi munca ea ar castiga mai mult cu 10 euro? Sau cu 50? Sau, Doamne-Dumnezeule sfinte, cu 500 E? (intelegi acum de ce refuza sa-ti spuna in ciuda insistentelor tale din timpul mesei de pranz?)

Companiile sunt destepte (nu toate) si pastreaza confidentialitatea privind salariile angajatilor (sau primele lor semestriale sau anuale) deoarece acest gen de cunoastere activeaza imediat mecanismul comparatiei sociale. Iar acest mecanism, in firme si organizatii, ii face pe oameni, cel mai adesea, nefericiti. Pana sa afli salariul ei tu erai perfect multumita cu cei 2.000 E pe care compania ti-i livreaza lunar, in contul unei munci despre care amandoi stim ca valoreaza mult mai mult (da, sunt socialist in aceasta problema, exploatarea omului de catre omul-manager in contul omului-actionar). Dar acum stii ca ea castiga 2.200 de euro. De ce? (iti aud tipatul de revolta) Nu e drept! (fireste ca nu e drept, cine ti-a spus ca viata este dreapta?)

Iar companiile nu au nevoie de oameni nefericiti. Asa ca salariile raman secrete (daca nu ai pile la Contabilitate sau te pricepi sa scormonesti in fisiere, fiind un IT-ist talentat). Bine. Dar ce ne facem cu cei care ne sunt apropiati (familie, prieteni) afectiv sau spatial (vecini), despre care nu stim exact cat castiga dar ne putem face o imagine aproximativa observandu-le stilul de viata? (sora-ta merge la vara in vacanta in Hawaii pe cand tu mergi la o pensiune din Bulgaria)

Mecanismul comparatiei sociale nu are mila pentru nimeni.

Din pacate nu suntem in situatia in care folosim banii doar pentru a cumpara bunuri si servicii. Banii mai au o functie, permisa de calitatea noastra de fiinte sociale: masoara valoarea sociala (cat reprezinti tu in raport cu colega ta sau, ca sa fiu mai abrupt, deoarece ea castiga cu 10, 50 sau 500 E mai mult ca tine inseamna ca e mai valoroasa-si daca tu nu consideri asta, presupunand ca esti o femeie inteleapta, ea sigur gandeste in acesti termeni, chiar daca nu recunoaste). Nu exclud varianta in care banii reprezinta un instrument de masura al propriei tale valori (varianta extrem de frustranta pentru mase largi de oameni).

Nu putem scapa de comparatia sociala, indiferent unde am merge. Daca intentionezi, de exemplu, sa mergi pe o insula pustie, impreuna cu cativa exploratori de teapa ta, pentru a scapa definitiv de cei pentru care civilizatia este o aspiratie irealizabila (si nedorita), odata instalat acolo vei compara casuta ta din stuf cu adapostul vecinului tau (chiar daca el locuieste pe partea cealalta a insulei). Cam asta inseamna ca suntem animale sociale. Better get used to it!

Daca nu ma crezi incearca urmatorul experiment: ai ocazia sa traiesti intr-una din urmatoarele doua lumi, astfel:

  1. In aceasta lume castigi 50 USD pe an in timp ce restul oamenilor castiga, in medie, 25 USD
  2. In aceasta lume castigi 100 USD pe an in timp ce restul oamenilor castiga, in medie, 250 USD

Pe care o alegi? Gandeste-te bine! Ratiunea iti va spune (cum imi spune si mie) ca in a doua lume veniturile tale absolute sunt duble (castigi de doua ori mai mult). Acesta este un calcul matematic, simplu si usor. Lumea numarul 2 reprezinta o alegere rationala.

Presimt, totusi, ca ai ales lumea nr.1! (la fel au facut si studentii de la Harvard, unde experimentul a fost facut prima data-ulterior a fost repetat de multe ori). Si eu aleg tot lumea nr. 1 desi apreciez logica si rad (sau ma tem) de stupiditate. Doar ca noi nu suntem doar fiinte rationale (cum cred o serie de economisti, „teoria agentului rational”). Suntem mai bogati sufleteste, avem nevoi (de status, de pilda) si emotii negative (invidie?). Nu neaparat ca vrem sa fim bogati (la 100 USD esti mai bogat decat la 50 USD). Vrem sa fim mai bogati decat aproapele noastru sau macar la acelasi nivel cu el (hai zi ca nu-i asa!).

Ne dorim cresterea veniturilor, cu siguranta, dar cresterea veniturilor, culmea, nu ne face mai fericiti daca celor din apropierea noastra (colega ta, sper ca nu ai uitat de ea!) le cresc veniturile si mai mult. Si vrei sa-ti mai spun ceva, citind direct in sufletul tau nemuritor? Daca seful nu raspunde favorabil cererii tale te rogi, in sinea ta, sa nu raspunda nici colegei tale ba chiar, daca se poate si o urasti sincer, sa-i taie din salariu! (ooh, ce satisfactie, nu-ti refuza aceasta fantezie!)

Comparatia sociala este unul din mecanismele care explica fenomenul misterios al cresterii nivelului de viata in tarile avansate economic si al mentinerii, uneori al usoarei scaderi, nivelului de fericire la nivel national. De asemenea, explica de ce oamenii din tarile sarace pot fi fericiti (pentru ca cei din jurul lor sunt la fel de saraci).

La un nivel mai mic (individual) explica de ce nu te bucuri pentru masina recent achizitionata (un BMW la mana a doua, foarte bine conservat) in conditiile in care colega ta de birou (nu aceea pe care o urasti, alta!), o saptamana mai tarziu, a aparut cu un X1 nou-nout (doar 27.200 E, direct din Germania). Chiar daca nu vrei (in mod constient) sa te compari, tot te compari (inconstient!). Recomandarea mea este ca mai bine sa fii constient(a) de ceea ce se petrece in capul tau (sau in sufletul diafan, pentru prietenii mei mai romantici).

Fiind oameni, nu putem scapa de comparatia sociala (cu exceptia celor cu multe ore de meditatie la activ, si nici acolo nu sunt prea sigur). Dar ne putem alege, in mod inteligent, lumile in care traim! In experimentul citat renunt la 50 USD in plus pentru satisfactia mult mai mare de a ma simti (mai) valoros in comparatie cu cel care castiga doar jumatate din cat castig eu. Ne putem alege, zic, grupul de referinta (denumirea mai tehnica). Doar ca exista si optiuni by default, anume membrii familiei tale, partenerii lor, familiile lor. Sotul surorii tale castiga mai mult decat sotul tau? Naspa! (nu era mai bine sa nu intrebi?) Iar tu castigi mai bine decat fratele tau? Din nou, naspa! (doar ca pentru el)

Facem comparatii tot timpul, fara se vrem. Suntem oameni si creierele noastre cantaresc mereu evenimentele si situatiile din realitate. Vrem status (socioeconomic) deoarece statusul ofera sanse mai mari de supravietuire si reproducere (cand ai auzit ultima data de o prietena care s-a casatorit cu un tip cu datorii la banca, in pragul de a fi executat?). Dar statusul, prin el insusi, nu spune nimic. Degeaba esti seful unui grup de 2-3 oameni daca „deasupra” ta se afla o pleiada de manageri, cativa dintre ei idioti! Degeaba castigi de 10 ori mai mult decat parintii tai aflati la 300 de km daca la un metru de tine (da, vietatea aceea cu ochii in monitor, in clipa asta) se afla cineva care primeste, la aceeasi calificare si pentru aceeasi activitate, cu 50 de euro in plus. 50 E luna asta, 50 E luna viitoare, uite-asa se fac, intr-un an, 600 E (si te intrebi de ce are dintii frumosi?)

Ah, deoarece nu vreau sa rasucesc si mai mult cutitul in rana, doar iti propun sa-ti imaginezi cum ar fi daca sotia ta ar castiga mai mult ca tine (cu 3.000 E, poate?). Stai linistit, a fost doar un vis urat, efemer. Sustin egalitatea de gen. De fapt, sustin si tinerea sub control, prin decizii politice (suprataxare), a inegalitatilor economice. Nu in sensul ca nu ar trebui sa existe (asa ceva ar fi absurd) ci de a nu le permite sa se extinda foarte mult (cat de mult este mereu o problema de negociere). De aceea nu suport republicile bananiere si apreciez foarte mult societatile scandinave. Voi reveni la acest subiect, pentru cei care nu au inteles acest articol si cred ca nu este sanatos sa punem limite averilor exagerate. Uneori economia are mare nevoie de psihologie. Cel putin in materie de stabilire a celor mai bune masuri prin care poate fi sprijinita fericirea oamenilor. Nu doar a catorva (1-2%) ci a celor mai multi. O cauza interesanta, ma gandesc, pentru care am putea lupta!

Solnick, Sara J. and David Hemenway (1998), “Is More Always Better?: A Survey About Positional Goods,” Journal of Economic Behavior and Organization, 37(3): 373-83.

Solnick, Sara J. (2004), “Women Don’t Ask: Negotiation and the Gender Divide” (book review), Southern Economic Journal 71(2): 462-463.

Solnick, Sara J. and David Hemenway (2005), “Are Positional Concerns Stronger in Some Domains Than in Others?” American Economic Review, 95(2): 147-151.

Solnick, Sara J. and David Hemenway (2009), “Do Spending Comparisons Affect Spending and Satisfaction?,” Journal of Socio-Economics

M-am interesat cat costa o nunta. Nu pentru mine, eu sprijin uniunea consensuala, fiind mai liberal (excesiv?) din fire. Si nu m-am interesat „la noi” ci „la ei” (ca sa nu uitam vreodata de psihologia sociala). Si deoarece, cum spunea un intelept din vechime, confiscat intre timp, „cine cauta, gaseste”, am aflat: costa, in medie, 20.000 USD (pentru ca „ei” sunt americanii, cel mai pasnic popor de pe glob).

20.000 de dolari!

Iti spun imediat ce inseamna asta. Mai trebuie sa stii ca, in fiecare an, in US, se casatoresc 2.3 milioane de cupluri (4,6 milioane de oameni). Prin urmare, sunt cheltuite 46 de miliarde de dolari, anual, numai cu nuntile. Ai auzit cumva de tari precum Slovenia, Bulgaria, Uruguay sau Letonia? Ele au un PIB mai mic de 46 mld USD (iar republica Kiribati, sau monarhie, ce-o fi, are un PIB  egal cu nuntile a 7.600 de cupluri iubitoare, demne urmase ale lui George, baiatul acela de pe bancnota de un dolar).

Excelent, avem, in fiecare an, 2.3 milioane de ritualuri sociale in care dragostea vesnica este sarbatorita (de fapt nu dragostea, ci angajamentul, insa nu vreau sa stric momentul-rima este involuntara si nepotrivit de amara). Insa stii ce este nostim? Dupa ce arunca (scuze, investesc!) 20.000 de verzisori, 47% din cupluri divorteaza!

Este aceasta o lume nebuna sau nu? Nu este si am si un argument in favoarea rationalitatii ei: 20.000 USD reprezinta o suma mai mare decat economiile de o viata ale unui american selectat la intamplare de pe strada. Da, ai citit bine: intr-o singura zi (hai, trei, sa fie ca-n povesti!) cuplul mediu american, proaspat casatorit, cheltuie economiile de o viata ale americanului mediu. Apoi aproape jumatate din acesti ilustri romantici divorteaza.

In niciun caz nu este o lume nebuna. Poate doar un pic smintita. Iar noi, noi nu, noi nu locuim in ea (ps: doreste cineva o rochie de mireasa nou-nouta?).

Hai sa calculam impreuna! Fie 500 de persoane (putem alege 1.000, sau 3.000, sau 7.700, sau 12.124, sau 50.000, nu conteaza, important este sa tinem cont de raportul 1:500). Din aceste 500 de persoane una este sigur purtatoare, prin urmare restul de 499 sunt sanatoase (in sensul de non-purtatoare de virus).

Pe de alta parte, stim ca testul identifica, in cinci cazuri dintr-o suta (5%), o persoana non-purtatoare ca fiind purtatoare. Nimic mai simplu: aplicam acest procent (5%) la numarul de persoane non-purtatoare (499) si obtinem aproximativ 25. Aceasta cifra se citeste astfel: 25 de persoane vor fi identificate gresit (purtaotare, desi ele sunt nepurtatoare)

Acum adunam: avem o persoana purtatoare, identificata corect (acuratete 100% in identificarea persoanelor infectate) si 25 identificate gresit, in total 1+25=26 de persoane despre care testul ne spune ca sunt infectate.

Una din aceste persoane esti tu! Ai putea fi cea identificata corect sau una din cele 25 identificate gresit. Nu stim exact. Dar putem calcula probabilitatea de a fi infectata. 1 din 26 inseamna aproximativ 4%. Acesta este raspunsul:

Probabilitatea de a fi infectata este de 4%!

Chiar daca ai fost masurata cu un test cu acuratete de 100%? Da! De ce? Deoarece, pe langa aceasta acuratete uluitoare, mai conteaza si frecventa falsului pozitiv (a „vedea” virusul acolo unde nu este niciun virus, 5% in acest caz) si frecventa de baza (cat de raspandit este virusul in populatie, 1:500, sau 2:1.000, sau 4:2.000, sau 40:20.000 etc.)

Eroarea pe care o fac cei mai multi oameni (si pe care au facut-o si doctorii de la Harvard Medical School) se numeste neglijarea frecventei de baza. Este o eroare extrem de raspandita, asociata cu majoritatea testelor predictive. IQ-ul nu este protector, in acest caz (adica si oamenii foarte inteligenti gresesc, nota pentru cititorii carora li s-a prabusit stima de sine, deoarece au raspuns 95%). Este nevoie sa fim antrenati de cineva pentru a intelege aceste calcule probabilistice.

Altfel, e posibil sa pleci de la clinica absolut devastata, fiind convinsa ca ai cancer la san (sau de col uterin) deoarece asa spune un aparat care nu greseste niciodata (acea acuratete de 100%). Conteaza insa la fel de mult frecventa de baza si frecventa falsului pozitiv. Nu uita sa-i intrebi pe doctori! (s-ar putea sa-i surprinzi, poate nu sunt obisnuiti cu astfel de intrebari). Cu cat frecventa de baza e mai mica (1:1.000, de exemplu, in loc de 1:500), cu atat probabilitatea de a fi infectata, desi „ai iesit pozitiv” scade (se duce catre 2% si chiar mai putin, pentru frecvente si mai mici).

Fireste ca medicii sunt antrenati pentru a interpreta corect rezultatele unui test (mai ales daca sunt absolventi de Harvard). Nu vreau sa arunc o umbra de indoiala nemeritata asupra profesiei medicale. Vreau doar sa subliniez felul in care intelegerea probabilitatilor ne-ar putea scuti de cateva nopti, saptamani sau luni de cosmar.

  • Casscells, W., Schoenberger, A., & Graboys, T.B. (1978). Interpretation by physicians of clinical laboratory results. New England Journal of Medicine, 299, 999-1001.
  • Cosmides, L., & Tooby, J. (1996). Are humans good intuitive statisticians after all? Rethinking some conclusions from the literature on judgment under uncertainty. Cognition, 58, 1-73.
  • Kahneman, D., & Tversky, A. (1996). On the reality of cognitive illusions. Psychological Review, 103, 3, 582-591.
Construit de Sorin