Arhive pentru septembrie, 2012

Era, cum ar veni, ziua mea (insa nu acesta e motivul pentru care am retinut formularea). Iar el a explicat prin faimoasele cuvinte „it depends on what the meaning of the word ‘is’ is”. „El”, adica Bill Clinton, referindu-se la o declaratie anterioara:  „there is not a sexual relationship, an improper sexual relationship or any other kind of improper relationship”. Si cine ar putea contesta asta? In momentul declaratiei, prezidentul in exercitiu nu mai avea o relatie sexuala cu durdulia Monica. Nu mai exista o situatie despre care sa vorbeasca la prezent („there is not”). La insistentele procurorului Starr, in cele din urma, a recunoscut: „I did have a relationship with Miss Lewinsky that was not appropriate”.

Sintagma a facut inconjurul lumii (ai si tu, cumva, o relatie nepotrivita?). Clinton nu a admis niciodata ca ar fi avut o relatie sexuala cu Monica Lewinsky (a spus asta sub juramant). Si a precizat, ulterior, lamurindu-ne, in sfarsit, ca „sex” si „sex oral” sunt lucruri foarte diferite. Cu alte cuvinte, o partida (ma rog, mai multe) de sex oral in niciun caz nu este „o relatie sexuala”.

Acesta este un articol despre probabilitati.

Insa eu sunt obsedat sexual si, indiferent despre ce as scrie, nu uit sa amintesc de sexualitate, a doua mare nevoie (dupa supravietuire), si ultima, care ne anima. Sau vreau sa-ti atrag atentia asupra unui subiect insipid si te manipulez intr-un mod ordinar, facand apel la instinctele tale arhaice. Sau intentionez sa punctez ideea simpla ca si presedintii (persoane aflate in roluri sociale extrem de investite) sunt oameni, simpli oameni, ca noi toti.

De fapt, chiar scriu despre probabilitati: David Eddy a fost unul din consilierii lui Bill Clinton in problema reformei sistemului de sanatate (suna a actualitate? Esti la curent cu ce se intampla in tarisoara, zilele astea? Cu demisia lui Arafat?-nu decedatul ci traitorul Raed, de la SMURD). Eddy a luat la bani marunti cativa doctori americani rugandu-i sa estimeze probabilitatea ca o femeie cu rezultat pozitiv la o mamografie sa aiba cancer la san (iti suna cunoscut? Da, nimic nou sub soare!)

Din 100 de medici 95 au estimat probabilitatea in jurul a 75% (as scrie acum „hi hi!”, insa nu e nimic amuzant). Probabilitatea reala era de 10 ori mai mica (desi problema avea exact structura prezentata intr-un articol anterior, cifrele erau putin diferite).

Medicii americani sunt idioti, nu? Si cei din Germania, nu? (Gigerenzer si Hoffrage au realizat un studiu pe 48 de medici cu o experienta profesionala, in medie, de 14 ani si au obtinut rezultate similare) Nu, intr-un fel toti suntem…imi masor cuvintele, acum, deoarece te-ai putea simti vizat(a), needucati in calculul probabilistic („cine, fratili meu, sa se ocupe si de creieru’ lu mandea?”).

Nu ii acuz in niciun fel pe doctori ci, eventual, pe profesorii lor (unul din subiectii lui Gigerenzer era seful unui departament dintr-un spital universitar, om cu 30 de ani de experienta si numeroase lucrari publicate). Mintile noastre nu au evoluat pentru a opera cu probabilitati. Nici nu era nevoie, daca in intreaga ta viata (oricum scurta, antecesorii de acum 50-100.000 de ani nu traiau mai mult de 25-30 de ani) vedeai doar cativa oameni si asistai doar la cateva categorii de evenimente.

Nu avem programe preinstalate pentru intelegerea probabilitatilor, asa cum avem, de pilda, pentru limbaj. Dar le putem „instala” noi, adica putem invata. Insa e necesar? Merita? Nu iti sugerez ca maine sa-ti faci o mamografie pentru a afla (desi, daca ai trecut de 40 de ani, ai putea lua in considerare aceasta varianta). Te provoc doar sa te gandesti daca nu cumva traim, astazi, intr-o altfel de lume, fundamental diferita de lumea pentru care creierele noastre sunt adaptate. O lume cu o supra-abundenta de informatii si plina de incertitudini. O lume in care trebuie sa luam decizii cu consecinte, uneori, pe termen lung si foarte lung („sa fac un copil sau nu cu acest barbat? Ce sanse la o viata echilibrata si fericita va avea?”).

In fiecare zi, fara sa ne dam seama, facem estimari. Operam cu probabilitati. In anumite situatii (exemplul cu rezultatul pozitiv al mamografiei, sau al unui test HIV) calculul gresit conduce direct la zile, saptamani sau luni de cosmar. Mi se pare potrivita educatia in acest sens. Nu sunt deloc in postura de a oferi o astfel de educatie, fiind, eu insumi, un invatacel. Dar pot oferi exemple. Pot trage semnale de alarma (care crezi ca este probabilitatea ca un absolvent al unei scoli de formare in consiliere si psihoterapie sa fie somer, adica sa nu aiba clienti, la un an respectiv la cinci de la absolvire? Cine ar dori sa faca un astfel de calcul si sa puna  rezultatul la dispozitia amatorilor de formare? Cine ar fi interesat de un astfel de studiu? Dar de absenta lui?-acesta e doar un exemplu dintr-o zona in care se intampla sa am oarece expertiza).

Pot afirma, cu putere, ca traim intr-o lume nesigura, ca incertitudinea se traduce, numeric, in risc si probabilitati, si ca a invata sa le intelegem, sa le calculam sau sa le estimam mai bine ar putea fi un avantaj evolutionist, adica, pentru a vorbi intr-o limba mai accesibila, am putea profita. Noi, copiii nostri, prietenii nostri, studentii nostri, pacientii nostri. Noi, oamenii acestor timpuri.

Daca Bill si Monica au avut sau nu o relatie sexuala conteaza mai putin. Pe de alta parte, Monica a declarat ca presedintele i-a introdus in vagin „a cigar tube”. Daca chiar a facut asta bravul Bill, ce probabilitate exista sa fi introdus si altceva tubular? De pilda, Constitutia SUA facuta sul.

Acesta este un articol strict pentru mame (desi tatii ar putea intelege si ei multe lucruri). Propun un experiment ale carui rezultate sa fie incuiate intr-un seif si deschise peste cel putin 30 de ani. Ar fi de preferat ca mamele care participa la el sa aiba copii nu mai mari de 7 ani. Procedura e simpla:

„Roaga o prietena sa-ti dea un bip la fiecare 25-50 de minute, aleator (adica la 29 de minute, de exemplu, apoi la 46, dupa aceea la 33 etc.). In clipa in care auzi bip-ul tu scrii pe o foaie de hartie, pregatita deja, ce anume faci in acel moment si cat de satisfacuta esti cu ceea ce faci (pe o scala 1-10, 10 fiind maximum de satisfactie). Asta e tot (daca ai suficienta rabdare, experimentul poate dura o saptamana)”.

Ceva asemanator a realizat Kahneman (Daniel, de-acum il stii, sper, dupa cata publicitate i-am facut) si echipa lui cu un esantion reprezentativ de frantuzoaice respectiv cetateni americani de sex feminin. Era mult mai simplu sa le intrebe „Cat de satisfacuta esti cu viata ta in ultimele 7 zile (sau ultima luna, sau ultimele 3 luni, sau ultimul an, nu conteaza)?”, adica sa le puna intrebarea standard din studiile consacrate fericirii, insa ceva din mintea lui geniala i-a spus ca ar putea exista o metoda de masurare a fericirii mai acurata. Cei cativa cunoscatori pe care ii stiu (si altii pe care nu-i stiu) sunt deja la curent cu cele doua tipuri de sine (self/selves) identificate de Kahneman, anume sinele care isi aminteste respectiv sinele care experimenteaza.

Primul raspunde la intrebarea standard (si o face intr-o maniera biasata), al doilea raspunde la intrebari referitoare la prezent, un fel de „Cat de fericit esti cu ceea ce faci acum?” (raspuns: „9 din 10, citesc un blog captivant”). De la postularea celor doua tipuri de sine pana la identificarea unei modalitati noi, mai valide, de masurare a wellbeing-ului (starea de bine experimentata/traita) nu a mai fost decat un pas. Metoda usor modificata (de mine), prezentata mai sus, este acest pas. Desi in mod evident mai complicata decat tehnicile traditionale, ea dispune de un grad de acuratete mult mai mare, deoarece wellbeing-ul este in mod limpede influentat de experientele zilnice iar acestea pot fi captate.

Neavand astampar, dupa ce practic a fondat domeniul behavioral economics (un nume fancy pentru ceea ce este, de fapt, psihologie), Kahneman a revolutionat si studiile dedicate fericirii, lansand ceea ce acum se numeste hedonic psychology. Nu stiu daca mamele aflate in vizita chiar se vor angaja in experimentul propus (macar o zi, totusi?) dar pot prezice, cu relativa siguranta, ca femeile si barbatii care vor citi urmatoarea afirmatie, mai ales daca nu sunt obisnuiti cu ideile pe care le promovez, o vor respinge.

Este vorba de (inca un) mit pe care cercetarea stiintifica il demoleaza (sau macar il face sa se clatine putin). Mitul se refera la ceva extrem de valorizat in societate, ceva despre care, daca nu ai copii, esti intrebat(a) in mod regulat (si iritant), de parinti, matusi, veri, colegi, prieteni, vecini si, de ce nu, postas, casiera de la supermarket-ul de vis-a-vis si politistul de proximitate. Conform lui (mitului), oamenii care au copii sunt fericiti. Iar afirmatia pe care prevad ca urmeaza sa o respingi este:

Cei care au copii sunt mai putin fericiti decat erau inainte de a-i avea.

Spun lucruri ciudate, nu-i asa? Toata lumea stie despre copii ca iti lumineaza casa si aduc bucurie prin simpla lor prezenta. Si multi parinti in varsta, privind retrospectiv, se felicita pentru alegerea pe care au facut-o (sex si apoi tot restul). Cu mici exceptii, suntem cu totii mai fericiti deoarece avem copii. E normal sa fie asa. Si chiar asa este!

Sau poate nu? Daca ne pacalim pe noi insine? Daca tot ceea ce conteaza este propagarea genelor iar fericirea pe care  presupunem ca o aduc copiii (inainte de a-i face) o modalitate excelenta (pe langa orgasm) de a raspunde acestui imperativ? Altfel spus, mitul fericirii care ne cade in cap ca urmare a nasterii unui mic monstru cu plamani exceptionali (in primele luni, fireste) ar fi, pe langa placerea sexuala de scurta durata (din pacate) un motivator puternic in serviciul perpetuarii speciei.

Cum putem sti? Intr-un singur fel: masurand nivelul de fericire („bunastarea subiectiva”, intr-un limbaj mai tehnic) la cei care nu au copii, au copii si au avut copii (nu in sensul ca le-au murit copiii ci ca „au plecat din cuib”, fiind acum nu copii ci adulti, desi, nu-i asa, „toata viata va fi fata/baiatul meu!”). Exact asta  au facut Kahneman si alti ciudati. Iata cateva rezultate:

  • Fericirea experimentata a mamelor coreleaza negativ cu timpul petrecut cu copiii („sunt mai fericita cand dormi sau esti in grija altcuiva”)
  • Satisfactia experimentata in interactiunea cu copiii este putin mai mica decat bucuria de a face mancare sau a spala rufe (mame denaturate, nu am nicio indoiala!)
  • Singurele lucruri mai neplacute decat ingrijirea copiilor sunt sa mergi la munca („daily commute”) si, evident, sa muncesti (au un U-index de 29 respectiv 27% in timp ce „child care” este la 24%-nu am timp sa-ti explic ce este un U-index dar crede-ma ca e ceva de rau, de aceea nu e bine sa fie mare, sexul, de pilda, fiind cotat de aceleasi femei cu 5%)

Nu trebuie sa tinem cont de aceste cercetari chipurile stiintifice, sunt de acord. Totusi, daca ele surprind realitatea? Daca jocul evolutionist implica mize atat de mari incat orice distorsionare a realitatii, inclusiv la nivel colectiv (mituri sociale) este acceptabila? Daca naturii nu ii pasa deloc de gradul nostru de satisfactie cu viata si nu vrea decat sa mai traim o zi, si apoi inca o zi, si inca una, suficient de multe pentru a potrivi, la un moment dat, un organ tubular cu unul concav si ulterior, a avea grija de rezultatul acestei placute probleme de geometrie?

Ma vindec, treptat, de iluzii, si astazi impartasesc,iata, una care iti va solicita considerabil toleranta (mai ales daca esti mama). Doar un IQ sub 80 ar putea intelege ca recomand abandonul sau neglijarea copiilor (nu am motive sa cred ca acest blog este vizitat de handicapati dar simt nevoia sa ma asigur). Tot ce spun este ca ideea, explicita dar mai ales implicita, conform careia este bine sa ai copii, deoarece asta te va face fericit(a), mai ales daca esti femeie si ai grija de ei, ar putea fi gresita.

Dupa ce nasti un copil fericirea nu creste ci scade! Si continua sa scada, arata un studiu britanic (Ipsos MORI Survey, 2007), pana in adolescenta, apoi incepe sa urce usor, atingand nivelul de inceput (inainte de nasterea ingerasilor pe care iti vine, rareori, sa-i strangi de gat) dupa ce minunatele progenituri o uschesc de-acasa, definitiv. Nu cunosc metodologia acestui studiu (mentionat intr-o carte credibila) si nu garantez pentru el. Insa in privinta lui Kahneman nu as avea indoieli. Alte studii, despre care am mai scris, clasice (adica au folosit tehnici traditionale), sustin si ele scaderea (prabusirea?) nivelului de satisfactie cu viata din clipa nasterii copiilor.

Daca te-am provocat suficient si esti in cautarea adevarului, ai putea fi interesata de experimentul mentionat la inceput. Nu trebuie sa publici nicaieri rezultatele si nici macar sa faci cele cateva calcule statistice necesare. Iti poti rezerva aceasta surpriza pentru anii mai dinspre pensie, cand iti vei aminti, cu o placere nostalgica, incantatoarele momente din timpurile de aur ale parentalitatii. Abia atunci, daca mai traiesc, imi poti scrie un mail. Sau lui Daniel Gilbert, un alt ciudat (de la Harvard), cel care sugera ca, deoarece oamenii vor sa fie fericiti iar genele „vor” sa se propage, oamenii ar putea fi mobilizati sa faca si sa creasca copiii fara sa fie excesiv de constienti ca in felul acesta se supun genelor. In fond, cui i-ar placea sa se stie manipulat si, in acest caz special, cui i-ar placea sa se stie manipulat de niste secvente (informationale) lipsite de viata?

Sper ca realizezi, aceste idei reflecta doar ingeniozitatea maladiva a catorva minti care au prea mult timp liber la dispozitie. De fapt, asa cum stiu foarte bine miliarde de oameni, a face si a creste copii sunt procese care te fac mai fericit(a). Probabil ca nu exista ceva mai inalt pe lumea aceasta, ceva mai implinitor sau dezirabil. Eu inca nu am copii dar acum, la sfarsitul acestui articol, imi dau seama ca e timpul sa fac unul (sau doi, dintr-o data?). Si chiar…ups, am primit un bip. Trebuie sa notez cat sunt de fericit in clipa asta. Si nu stiu de ce imi sclipeste, pe ecranul interior (acela pe care se uita omuletul din articolul despre perceptia portocalei), o expresie: „disonanta cognitiva”. Nu inteleg. Care este, de fapt, concluzia acestui articol?

Kahneman, D., Krueger, A. B., Schkade, D., Schwarz, N., & Stone, A. A.  (2006). „A survey method of characterizing daily life experience: The Day Reconstruction Method.” Science.

Kahneman, D. & Riis, J. (2005). „Living, and thinking about it: two perspectives on life”. In F. A. Huppert, N. Baylis & B. Keverne (Eds.), The Science of Well-Being. Oxford: Oxford University Press, pp. 285 – 304.

Kahneman, D., Krueger, A. B., Schkade, D., Schwarz, N., & Stone, A. A.  (2004). „The day reconstruction method (DRM): Instrument documentation”.

Stone, A. A., Shiffman, S. S., DeVries, M. W. (1999). ‘Ecological momentary assessment’. In D. Kahneman, E. Diener, N. Schwartz (eds.), Well-being, The Foundations of Hedonic Psychology, New York: Russell-Sage, pp. 62-84.

Sharot, Tali (2011), The Optimism Bias, Constanble&Robinson, London  (Sharot is a research fellow at University College London’s Wellcome Trust Centre for Neuroimaging)

In stilul ei inconfundabil, care ii va aduce siruri (Fibonacci?) de admiratori respectiv persoane ultragiate, daca se va cupla vreodata, intr-un alt sens, cu o editura, Rodica Ionescu mi-a trimis ceea ce pare a fi o recenzie:

Tu-mi spui mie că raţa-mpunge, când ea măcăie şi fuge? (sau „Despre adevăruri în relaţia de cuplu”)

 

Mă trezesc într-o frumoasă zi de vară cu o micuţă criză în căsnicie. Ce să fie, ce să fie oare asta? Iute caut pe net, dau search pe google unor cuvinte cheie (marriage crisis, criză în căsnicie, crise du marriage, matrimonio crisis, ehekrise – ptiu, drace! „ehe” îi zice căsniciei în nemţeşte…un nume cam scurt pentru un lucru atât de complicat) în speranţa că voi găsi soluţii. Şi, făcându-mi rondul de seară pe şcoala-de-psihologie şi pe site-ul cu oamenii zeificaţi, ce să vezi: dau peste ditamai reclama cărţii „Will Our Love Last (”A Couple’s Road Map)” a lui Sam Hamburg, 2001, Simon & Schuster. Nu mi-ar fi dat ghes să o împrumut dacă nu aş fi recunoscut în finalul scurtei prezentări o situaţie cu care mă confruntam chiar eu: „Ţi se intâmplă şi ţie să vrei ca, la sfârşit de săptămână, să pleci din oraş, anywhere, iar partenerul sau partenera ta, în mod sistematic, să-ţi propună un week-end liniştit în casă?”. “Da, da, mi se întâmplă – încep eu hărmălaia dialogică (adică eu cu mine) din interiorul meu – mi se întâmplă; doar că invers”. Gata! Asta a fost! Las google-ul în pace şi cer cartea. Nu ţi-o voi prezenta ca atare, ci voi prezenta ceea ce am înţeles eu din ea.

 

Suntem extrem de îndrăgostiţi. Păsărelele cântă deasupra capetelor noastre nu numai la prima ora a dimineţii, ci şi în pauza de prânz de la birou sau în mijlocul şedinţelor inter-departamentale, când băgăm o maşină de rufe la spălat, când şeful ne anunţă că tocmai ni s-au tăiat 30 de procente din salariu pentru că am fost surprinşi navigând pe site-uri deocheate în timpul serviciului, când ne certăm pentru un loc de parcare în faţa blocului etc. Cântă, cântă şi iar cântă. Nu simţim decât vibraţii în tot corpul, sângele ne este pus în mişcare din senin, gândurile obsesive cu privire la Zeus al nostru sau Afrodita noastra nu ne lasă liniştiţi nici măcar când stăm pe closet. Of, viaţă! Se cheamă că suntem „mystified by love” (nepotrivită alăturarea dintre expresia asta şi closet, dar nu glumesc: se întâmplă şi atunci). Stăm noi ce stăm în starea senzaţională de mistificare până când păsărelele pleacă. Dar nu pleacă toate în acelaşi timp, hoţomanele, ci pleacă una câte una, în aşa fel încât nici nu ne dăm seama că vraja s-a topit. După o vreme, când n-a mai rămas picior de păsărică deasupra capului nostru (Don’t! nu încerca să îţi imaginezi poziţia asta în mintea ta formerly mystified by love şi sexually obsessed), punem mâna pe o statistică şi ce ne văd ochişorii (până deunăzi acoperiţi cu 16 perechi de ochelari de soare de diverse culori, cu precădere roz sau galben auriu aşa cum străluceşte soarele într-o zi de vară): „Half of all marriages break up. As for the other half, you know that many of those people are not happy”. WTF? Nu e de bine. Statisticile astea trebuie să fie greşite cumva. Sunt măsluite sigur. Îţi spun eu că e făcătură.

 

Bine, hai. Hai totuşi să vedem de ce spun oamenii ăştia că aşa se întâmplă.

În primul rând, dacă tot odele de amor nu îţi mai cântă în creieraş toată ziua, îndrăzneşti să îţi arunci ochii asupra miturilor unei relaţii fericite. Iată-le:

 

 

  1. Lipsa comunicării duce la o relaţie nefericită. Deci, mit! Nu uita!

 

Atunci când relaţiile încep să se destrame, acest lucru nu se întâmplă pentru că cei doi parteneri nu ar fi neapărat buni comunicatori. Desigur că se poate şi aşa, însă de cele mai multe ori, nu acesta este motivul. Cercetările susţin că dacă am urmări doi soţi care nu reuşesc să comunice unul cu celălalt în momentele când comunică cu terţii, am constata că sunt perfect capabili să poarte discuţii coerente, să se facă înţeleşi, să înţeleagă, să accepte. Se pare că problemele în căsnicie nu sunt cauzate de problemele de comunicare, ci mai degrabă problemele în căsnicie cauzează dificultăţile în comunicare. Deci: „nu pentru că urli la mine ca disperata în loc să îmi vorbeşti frumos, avem noi probleme în mariaj; dimpotrivă: pentru că avem probleme în mariaj, urli la mine ca disperata.” Problema fundamentală în relaţiile nefericite nu este comunicarea, ci mai degrabă înţelegerea celuilalt. Partenerii, atunci când le lipseşte acel ceva despre care voi scrie mai jos, înţeleg ce spune celălalt, însă nu înţeleg cum de partenerul poate spune aşa ceva, cum de partenerul poate gândi şi simţi în felul acesta. Hamburg oferă un exemplu ilustrativ: e ca şi cum ai fi într-o încăpere cu cineva cu care porţi o discuţie foarte interesantă şi pasionată despre un anumit subiect, cu o mică excepţie: aveţi puncte de vedere total opuse. Nu e ca şi cum nu ai înţelege ceea ce spune celălalt, însă pur şi simplu nu poţi pricepe cum poate gândi în felul acesta, în condiţiile în care…nu-i aşa…punctul tău de vedere este cel corect, iar al lui e cel greşit.

Pentru ca o căsnicie să fie fericită, partenerii nu trebuie doar să fie capabili a înţelege ce afirmă celălalt, ci trebuie să înţeleagă „din rărunchi” experienţele / sentimentele / trăirile din spatele cuvintelor celuilalt. Nici mama empatiei nu rezolvă asta! Doar compatibilitatea o poate face.

 

 

  1. Angajamentul duce la o relaţie fericită. Totally wrong!

 

Angajamentul puternic este mai degrabă un rezultat al unei relaţii fericite decât un factor ce conduce la o relaţie fericită. Există căsnicii în care, deşi angajamentul unuia faţă de celălalt este puternic, „păsărelele” sunt plecate de mulţi ani prin ţările calde, iar tristeţea este stăpâna casei în care cei doi îşi târăsc nefericitele lor vieţi. Cu tot angajamentul din lume! Angajamentul nu garantează fericirea. Angajamentul garantează doar că respectiva relaţie nu se va sfârşi, pentru că cei doi vor trage suficient de puternic cu dinţii de legătura lor încât să nu îi dea drumul. Ceea ce e ok până la un punct. Doar să nu aibă pretenţia de a ne păcăli că sunt fericiţi. Atâta tot le cerem. Să recunoască!

Concluzie: cât de angajaţi suntem în relaţie depinde de cât de fericiţi suntem. Nu invers! Mi-a plăcut cum citează Hamburg din experienţa sa: „I have seen lots of couples who are committed because they are happy, but I have never seen a couple who were happy because they were committed.” Bun!

 

 

  1. Căsnicia implică muuuultă muncă. E grea, dar…nu-i aşa…asta e căsnicia, right? No. Wrong again!

 

Cui îi place munca? Nimănui : -). Cui îi place să fie nevoit ca atunci când ajunge acasă să fie nevoit să se chinuie, să lupte pentru a-şi menţine relaţia în bună regulă? Cui nu-i place să fie relaxat şi să trăiască liniştit, neprefăcându-se, fiind aşa cum e şi cu toate acestea, iubit şi acceptat? Nu spun că efortul nu există. Spun doar că atunci când eşti fericit în relaţia ta, efortul nu mai este perceput ca efort, ci mai degraba ca amuzament.

Concluzie: „Happy marriage feels easy. It doesn’t feel like hard work.” Bun şi de data asta!

 

 

Un alt mit la care face referire Hamburg este cel prin care oamenii cred că s-au înstrăinat unul de celălalt, că s-au schimbat („nu mai e la fel”, „parcă a devenit altă persoană”…). De fapt partenerii nu s-au schimbat, ci au fost aşa de la început, însă identităţile noastre (mai ales în faza de îndrăgostire) nu erau suficient de formate şi distincte (remember? Senzaţia de fuziune de la început, care nu îţi permite să îl percepi pe celălalt ca fiind o persoană separată) încât să putem vedea asta.

 

 

Ce diferenţiază o căsnicie fericită de una nefericită? Răspunsul este următorul: compatibilitatea.

Persoanele similare în valori, priorităţi, gusturi, obiceiuri, opinii, interese, se vor înţelege mult mai bine şi se vor respecta cu adevărat, spre deosebire de cei care au mult prea puţine lucruri în comun. Nu este obligatoriu să fii similar cu partenerul în toate ariile vieţii, însă în cele mai importante arii: da, este.

 

Cele trei dimensiuni ale compatibilităţii sunt:

 

 

  1. „Oooof, iar ai pus ceasul la 5 dimineaţa şi l-ai amânat din 5 în 5 minute până când mi-a pierit şi urmă de somn. De ce nu te poţi trezi şi tu la 10, ca mine? Ce mama naiba! E duminică! Dacă nici măcar în weekend nu mă scuteşti de ţârâitul ceasului tău, ce să mai zic de timpul săptămânii….”

 

„Tot timpul vrei să mâncăm la restaurantul acela cu ierburi şi verdeţuri. Da’ nu mai pot! Hai să luăm cina la restaurantul unde este servită cea mai gustoasă vită argentiniană din lume. Faptul că mă duci mereu doar acolo unde vrei tu, timp în care mă uit la ceas din minut în minut, doar-doar om pleca mai repede, mă scoate din minţi.”

 

“Tu crezi că gunoiul se duce singur? De o viaţă nu vrei să faci nimic în casa asta. Iar atunci când faci, nici măcar nu faci ca lumea.”

 

“Ai înnebunit? Cum să dau 50.000 de euro pe o maşină? Nu mai bine începem amândoi să mergem zilnic cu bicicletele? Ar fi mult mai sănătos atât pentru mine, cât şi pentru tine, am sta în aer liber, am polua mai puţin mediul. În plus, pentru Dumnezeu, e mult mai ieftin!…şi ştii că sunt zgârcită…”

 

“Iar mergem la maică-ta? Nu se mai poate aşa. Suntem căsătoriţi de trei ani şi în fiecare duminică, am, n-am chef, trebuie să iau masa de prânz la ai tăi. Efectiv nu mai suport. Vreau să fac cu totul altceva în singura mea zi liberă din săptămână.”

 

“Vreau în vârf de munte. Asta ar fi a n-spea vacanţă pe care o petrecem în Insulele Seychelles. Nu mai suport. Nu înţelegi că pentru mine concediul ideal este cu cortul, izolat, fără stimuli prin preajmă, eventual fără apă curentă, fără lumină şi cu frica de urs în sân?”

 

“Nu mai lua copilul în braţe când plânge pentru că va deveni un răsfăţat. Lasă-l acolo în pătuţ. Nu pricepi că în felul în care alegi să reacţionezi îl vom transforma într-un mic monstru manipulator?”

 

Aceasta este dimensiunea compatibilităţii practice. Dacă partenerii sunt similari, aceştia vor cădea în mod spontan de acord asupra anumitor aspecte practice din vieţile lor, implicit nu vor fi nevoiţi să facă compromisuri peste compromisuri şi să depună eforturi pentru a menţine un nivel acceptabil al fericirii în cuplu.

Crezi că într-un cuplu oamenii se pot schimba unul pe celălalt? Poate că aşa este într-o anumită măsură, însă oare cel care adoră vârful de munte, va ajunge peste o vreme să urască vârful de munte şi să adore insulele exotice? Problemele care apar după un timp se datorează faptului că fiecare dintre membri nu se schimbă în funcţie de celălalt (sau dacă se schimbă, nu o face fără efort şi fără regrete că renunţă la o parte din el), ci se schimbă devenind din ce în ce mai mult el însuşi. Hamburg spune: „The point is that over the life cycle, people gradually realize who they really are and become more purely and more intensely that person.”

Dimensiunea practică poate fi analizată ţinând cont de următoarele aspecte din vieţile noastre:

–      Modalitatea de a face bani (precum şi dorinţa de a face bani);

–      Modalitatea de a cheltui banii; de exemplu: tu vrei maşina cea nouă, chiar dacă asta înseamnă să te îndatorezi la bancă; ea în schimb, doreşte să pună banii la ciorap. Sau: tu vrei doar haine de firmă, în timp ce partenerul este extrem de mulţumit dacă se îmbracă din Dragonul Roşu.

–      Treburile casnice şi în general legate de cămin

–      Timpul liber

–      Relaţia cu familiile

 

Nu e nimic rău în a fi într-un fel sau altul. E rău atunci când nu te potriveşti cu partenerul. Chiar dacă par mărunţişuri, ele se adună şi focul poate izbucni în orice moment.

 

 

  1. „Ceeee? Sex oral? Nu iau scârnăvia aia în gură! Nici să nu te gândeşti!”

 

”Iar sex? Păi nu am făcut şi ieri? Te rog, iubito, iartă-mă, dar am obosit. Cred că de cinci ori pe săptămână e suficient. Nu pot chiar de şapte. Ce spui? A, nu, nu, nu înseamnă că nu te mai doresc. Sunt doar obosit şi nu simt nevoia să o facem mai des.”

 

Aceasta este dimensiunea compatibilităţii sexuale.

…care se împarte în:

–      Confortul legat de sexualitate (cât de relaxat eşti cu privire la asta, dacă te simţi confortabil să vizionezi filme de profil împreună cu partenerul, mai ales dacă el / ea îşi doreşte asta, dacă te îmbujorezi când partenerul face glume deocheate etc.)

–      Interesul în ceea ce priveşte sexul (cât de des şi cât ar trebui să dureze partida)

–      Stilul sexual (quickie? pe larg? cu preludiu? fără preludiu? etc.)

 

 

  1. „Nu pot să cred că iar vrei la biserică. Ce mă tot baţi la cap cu Dumnezeul tău şi cu rugăciunile de seară? Ştii bine că Dumnezeu nu există, aşa că de ce îţi pierzi vremea cu asta? Nu mai bine duminica dimineaţa în loc să te baţi cu toate babele la slujbă, am face…de pildă, sex?”

 

„Nu-mi doresc copii. Eu sunt un trubadur. Sunt făcut să hoinăresc, să bat lumea în lung şi în lat, să dansez pe mese, să îmi ajut prietenii, am un miliard de activităţi care îmi dau sens în viaţă. Nu am nevoie să îmi îngrop viaţa în scutece. Ştiu, iubito, că îţi doreşti să fii mamă, dar nu crezi că viaţa ar fi mai fun fără să ne-o complicăm aiurea?”

 

Aceasta este dimensiunea compatibilităţii în planul valorilor.

Întrebare de pus înainte de a te angaja într-o căsnicie: „Dacă partenerul sau partenera mea ar fi bărbat (ca mine) sau femeie (tot ca mine), ar putea să îmi devină cel/cea mai bun(ă) prieten(ă)? Cine ne sunt cei mai buni prieteni? Nu cumva oamenii care ne înţeleg no matter what, cei care sunt suportivi, cărora le putem împărtăşi orice lucru şi care eventual, sunt şi de acord cu noi? Nu cu ei ne place să ne petrecem timpul? Dacă da, atunci de ce ne alegem parteneri de cuplu atât de diferiţi?

 

Afirmaţii de bifat pentru a identifica compatibilitatea în planul valorilor:

–      Putem discuta aproape despre orice, fără frică şi jenă

–      Privim lucrurile în general în aceeaşi manieră

–      Suntem de acord în privinţa lucrurilor importante (atenţie! am spus „acord” venit de la sine, nu „compromis”).

–      Ne dorim aceleaşi lucruri

 

 

Deşi fiecare dimensiune dintre cele trei are o importanţă aparte, totuşi poate exista fericire în cuplu chiar dacă pe cei doi îi uneşte doar compatibilitatea în planul valorilor. Atâta timp cât cei doi sunt pe aceeaşi lungime de undă (a.k.a. „planul valorilor”), vor avea un sentiment de comuniune / prietenie unul cu celălalt şi nu se vor simţi singuri şi neînţeleşi în relaţie, iar asta va compensa oarecum lipsa compatibilităţii practice şi/sau sexuale.

Dimensiunea valorilor este de-a dreptul fascinantă, motiv pentru care îţi sugerez să citeşti cartea, întrucât dacă mă apuc eu să povestesc ce am înţeles, nu mă mai opresc. Aşa că prefer să nu încep.

 

 

A avea posibilitatea de a fi în permanenţă cel / cea care suntem cu adevărat ne produce un puternic sentiment de confort şi de fericire. Când ne aflăm într-o relaţie cu cineva care nu ne înţelege şi când nu ne simţim liberi de a ne arăta în întreaga noastră splendoare (doar pentru că celălalt nu poate înţelege de ce suntem aşa şi nu poate accepta că suntem aşa) se poate numi că suntem oricum, dar nu fericiţi. Aici sunt întru totul de acord cu Hamburg, deşi pe alocuri (ocazional) am simţit că o ia pe cărări. De pildă, eşti „trubadur”, iar soţia este o „casnică”. Îţi e confortabil să stai închis în casă doar de dragul ei? Da, poate o vei face o perioadă, dar „trubadurul” din tine îţi va da ghes din ce în ce mai mult pe măsură ce îl ignori. O vei iubi în continuare? Da. Vei fi fericit fiind şi tu „casnic” doar de dragul ei”? Nu. Sau: îţi doreşti copii, dar ea nu îşi doreşte. Poţi rămâne în căsnicia respectivă doar din iubire pentru ea? Da. Vei fi fericit atâta timp cât cel mai puternic vis pe care îl ai rămâne neîmplinit? Nu.

 

Încă un lucru care mi-a atras atenţia: dragostea romantică nu durează toată viaţa, deci nu visa la cai verzi pe pereţi! Precursorul pentru dragostea romantică este atracţia sexuală. Aceasta determină dragostea romantică, în timp ce cea din urmă se transformă cu puţin noroc (şi fără efort!) în „lasting love”. Combustibilul pentru dragostea romantică este limitat, în timp ce combustibilul pentru „lasting love” poate fi nesfârşit.

„Once you and your partner have gotten past the stage of romantic love, the affirmation and caring between you – love, in short – can continue only if you have the mutual understanding and respect that come from being similar enough to each other – that is, compatible.”

Deci? Dragostea învinge totul? Bullshit. Citeşte cartea lui Sam Hamburg şi vei vedea că dragostea, dacă nu este însoţită de compatibilitate, este înfrântă până la final. Desigur, dacă ai o rezistenţă nemaipomenită la frustrare, poate învinge, dar de ce să îţi transformi relaţia într-un război în care fiecare trebuie să se lupte pentru a fi el însuşi?

And to cut a long story short, concluzia este următoarea:

Realitatea 1: Şi n-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, pentru că dacă ar fi trăit, s-ar fi povestit şi ce s-a întâmplat după ce prinţul şi prinţesa s-au căsătorit.

Sau

Realitatea 2: Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Dar asta pentru că prinţul şi prinţesa au fost compatibili.

Andreea Lungu, pe care o putem localiza, de acum, cu ajutorul Google Maps, desigur, intr-un cartier existentialist, a riscat si l-a convocat pe domnul Martin Seligman la o intalnire. Iata rezultatele:

Martin Seligman- Flourish, a New Understanding of Happiness and Well-Being- and How to Achieve Them, 2011

 

 

Ce înseamnă să trăieşti o viaţă fericită? Cum se pot crea condiţiile ce facilitează o astfel de viaţă şi cum poate psihologia să contribuie la sporirea stării de bine a indivizilor? Sunt întrebări-cheie ce stau la baza psihologiei pozitive, o direcţie relativ nouă care deplasează centrul de interes al sănătăţii mentale dinspre  ameliorarea problemelor şi diminuarea nefericirii umane către creşterea personală, maximizarea emoţiilor pozitive, dezvoltarea unor bune relaţii interpersonale sau îndeplinirea obiectivelor  individuale. Un alt merit al acestei abordări este faptul că se sprijină pe o riguroasă cercetare ştiinţifică, încercând să identifice permanent noi modalităţi prin care ne putem apropia de idealul unei vieţi plăcute şi pline de sens („the pleasant life” şi „the meaningful life”) sau de starea de împlinire sau înflorire („flourish”, termen foarte sugestiv în limba engleză ce desemnează chiar scopul psihologiei pozitive în noua teorie a lui Martin Seligman).

În 2002, Martin Seligman a publicat lucrarea „Authentic Happiness”, în care fericirea era operaţionalizată  prin trei elemente pe care căutam să le obţinem de doar de dragul lor şi care, în plus, sunt mai uşor de definit şi de măsurat decât conceptul vag de „fericire”.

1.      Emoţiile pozitive. Este o variabilă pur subiectivă ce surprinde capacitatea fiecăruia de a experimenta şi cultiva emoţii precum plăcerea, extazul, căldura sau bucuria. Cea ce putem obţine astfel este o viaţă plăcută, apropiată de ţelul filosofiei hedoniste, care, în zilele noastre, aş spune că este tratată cu o condescendenţă destul de nedreaptă. Emoţiile pozitive au fost cercetate şi de Barbara Fredrickson, autoarea teoriei „lărgeşte şi construieşte” („broaden and build”): spre deosebire de emoţiile negative, cele pozitive amplifică şi construiesc resurse psihologice deosebit de importante care ne vor fi de folos şi mai târziu, în diverse situaţii de viaţă. De exemplu, o conversaţie interesantă cu un prieten nu ne oferă doar nişte momente plăcute, ci şi ocazia de a ne exersa abilităţile sociale, de care vom avea nevoie de-a lungul întregii vieţi. Este o teorie interesantă însă cred că emoţiile pozitive reprezintă oricum, prin ele însele, un câştig deosebit de important pentru fiecare dintre noi şi că nu este nevoie să le găsim  alte justificări folosindu-le ca instrument pentru obţinerea altor avantaje, aşa-zis mai înalte. Deşi plăcerea este scopul ultim al activităţilor umane din perspectiva curentului hedonist, psihologii pozitivi afirmă că aceasta nu este decât un prim palier pe care se sprijină teoria fericirii autentice şi, ulterior, teoria înfloririi. De ce altceva mai avem nevoie?

2.      Implicarea („engagement”). Este tot o variabilă exclusiv subiectivă şi se referă la starea de „flow”, la sentimentul pierderii conştiinţei de sine şi opririi curgerii timpului atunci când eşti total absorbit de o anumită activitate. Activităţile care îţi declanşează starea de flow pot fi dintre cele mai diverse, în funcţie de interesele şi de calităţile tale personale: poţi fi total absorbit de un joc video (până la punctul, în cazuri extreme, de a neglija să te hrăneşti sau să dormi), poţi să pierzi noţiunea timpului scriind un roman sau pictând un tablou sau poţi experimenta starea de flow învăţând pentru un examen (bine, asta e puţin probabil în cazul în care trebuie să dai licenţa la facultăţile noastre de psihologie- mulţi dintre voi ştiu şi de ce).

3. Sensul („meaning”). Trăieşti o viaţă plină de sens atunci când ai sentimentul că faci parte din ceva mai mare decât tine însuţi şi că acţiunile tale servesc astfel unui scop mai larg. Acel ceva mai mare decât tine însuţi poate fi religia (subiect faţă de care personal mi-aş fi dorit ca autorul să adopte o poziţie mai critică), comunitatea, un partid politic, o cauză sau propria familie.

Am văzut până acum cele trei ingrediente ale fericirii autentice, conform teoriei din 2002 a autorului. În urma întâlnirii sale cu Senia Maymin, care i-a fost studentă la primul program masteral de psihologie pozitivă aplicată, Seligman şi-a revizuit teoria, înlocuind conceptul de fericire autentică cu well-being şi adăugând două noi elemente ce contribuie la o viaţă înfloritoare şi ce pot fi definite şi cuantificate independent de celelalte.

4. Relaţiile pozitive. Avem nevoie de relaţii armonioase cu ceilalţi pentru a fi fericiţi şi puţine plăceri sunt solitare, lucru de care „a avut grijă” chiar selecţia naturală, din perspectivă evoluţionistă: cei care au cooperat cu semenii lor au avut mai multe şanse de a supravieţui şi de a-şi transmite genele mai departe, ca să nu mai vorbim de faptul că, pentru a avea urmaşi, trebuie să scoţi la înaintare şi ceva abilităţi sociale prin care să atragi atenţia eventualei/ eventualului partener/ parteneră. În caz că vrei sa afli dacă ai bifat şi acest ingredient pentru o viaţă înfloritoare îţi poţi pune întrebarea dacă există o persoană pe care o poţi suna la 4 dimineaţa pentru a-i spune ce te frământă şi nu te lasă să dormi în acele momente delicate. Dacă răspunsul este da! s-ar părea că ai şanse să trăieşti mai mult decât cineva care va răspunde nu! (dar cred că vei trăi şi mai mult dacă la 4 dimineaţa dormi profund în loc să te perpeleşti cu tot felul de griji şi gânduri negre). Iar dacă vrei să îţi crească semnificativ well-being-ul- măcar pentru o perioadă de timp- încearcă să ajuţi pe cineva, fă chiar mâine o faptă bună pentru o altă persoană şi vom avea cel puţin doi oameni mai fericiţi.

5. Succesul („accomplishment”). Se poate întâmpla să ne dorim să câştigăm ceva doar de dragul de a câştiga, fără nici un alt motiv suplimentar. Avem nevoie să ne simţim competenţi, să stăpânim mediul în care trăim şi să ne demonstrăm că suntem capabili de a ne îndeplini scopurile. Când acest sentiment dispare riscăm să devenim victimele neajutorării dobândite, fenomen surprins experimental tot de Seligman, în lucrările sale anterioare.

Cele cinci elemente prezentate compun un tablou nuanţat al fericirii şi explică de ce, de exemplu, ne simţim împliniţi atunci când muncim din greu şi depunem mult efort într-o activitate ce ne oferă sens, chiar dacă asta presupune să renunţăm la alte activităţi mai plăcute şi mai uşoare. Satisfacţia resimţită la sfârşitul zilei va fi mai mare dacă ai reuşit, după ceasuri întregi de muncă, să termini un proiect important la serviciu sau dacă ai acordat ajutor altor persoane decât dacă ai petrecut ore întregi- plăcute, de altfel!- urmărind episod după episod din serialul tău preferat. Pe de altă parte, spuneam mai devreme că rolul emoţiilor pozitive mi se pare subestimat de multe dintre abordările psihologice, inclusiv de psihologia pozitivă, care reduce plăcerea la un prim palier al well-being-ului. Oare nu putem spune însă că la baza experienţei de flow se află tot plăcerea, dat fiind că suntem absorbiţi de anumite activităţi şi nu de altele, mai precis de acele activităţi care ne produc…plăcere? Cât despre relaţiile pozitive, nu căutăm interacţiunea cu acei oameni cu care ne face plăcere să ne petrecem timpul şi numai atunci putem vorbi despre relaţii sănătoase şi satisfăcătoare? Succesul îl obţinem de asemenea, de cele mai multe ori, prin activităţile pe care le efectuăm cu plăcere, iar sentimentul că am realizat ceva important sau că viaţa noastră are un scop produce emoţii pozitive intense şi, la urma urmei, plăcere. Am putea spune în schimb că şi plăcerile pot fi ierarhizate şi că, de multe ori, plăcerea de a finaliza un proiect sau de şti că ai ajutat pe cineva este mai intensă decât plăcerea de a te uita la televizor, astfel încât efortul pe care îl depui în primul caz merită făcut tocmai deoarece conduce la obţinerea unei plăceri superioare. Mergând mai departe, ne putem gândi la motivele care îi determină pe oameni să facă copii, dat fiind că toate studiile indică faptul că nivelul de fericire şi satisfacţia (ups, era să zic calitatea) vieţii scad odată cu apariţia micuţilor. S-ar părea că sacrificăm plăcerea şi emoţiile pozitive- primul ingredient- pentru a obţine în schimb un alt ingredient dintre cele cinci, şi anume un scop în viaţă. O persoană mai cinică s-ar putea întreba în acest caz dacă este o afacere bună, un schimb echitabil prin care se facilitează într-adevăr procesul de înflorire („flourish”) chiar în detrimentul fericirii experimentate zilnic. Seligman, mândrul posesor a şapte (!!!) copii răspunde cu siguranţă că da. Cinicul s-ar putea gândi că se poate obţine ingredientul numit sens şi prin alte modalităţi care să nu afecteze atât de dramatic starea de bine, cum ar fi prin cultivarea stărilor de flow, prin implicarea într-o cauză importantă pentru tine sau prin atenţia acordată relaţiei de cuplu cu un partener pe care îl iubeşti într-adevăr necondiţionat şi nu pentru că împărţiţi ceva bagaj genetic comun.

Revenind la subiect, un rol foarte important în teoria well-being-ului este deţinut de trăsăturile pozitive de caracter, numite şi valori sau virtuţi („character strengths”) şi care sunt în număr de 24. Pentru a afla care sunt ele şi care sunt cele mai puternic reprezentate în personalitatea ta îţi poţi face cont pe site-ul http://www.authentichappiness.sas.upenn.edu/Default.aspx, unde vei putea completa mai multe chestionare, printre care şi inventarul acestor trăsături pozitive. Este un exerciţiu interesant, la sfârşitul căruia vei vedea şi unde te situezi, pentru fiecare valoare, în raport cu alţi utilizatori din aceeaşi grupă de vârstă, sex, educaţie sau regiune. Ce nu mi-a plăcut mie a fost descrierea unora dintre aceste trăsături pozitive, în special cea a valorii numite „spiritualitate/ simţ al scopului/credinţă/ religie/”: “ Ai credinţe puternice şi coerente referitoare la un sens şi scop superior al universului. Ştii că faci parte dintr-o schemă mai largă. Îţi cunoşti locul în această schemă.” (Sdeligman, p. 261) Cum sunt de părere că universul este cât se poate de lipsit de intenţionalitate sau de vreun sens absolut, iar viaţa nu este mai mult decât un accident cosmic (fascinant, de altfel, sunt prima care o recunoaşte!) m-am supărat puţin pe Seligman că lasă loc să se strecoare şi ceva gândire magică în teoria lui, cu atât mai mult cu cât cred că well-being-ul poate fi atins şi fără a apela la iluzii reconfortante, iar sensul cu care ne investim vieţile este strict personal, nu derivă dintr-o schemă prestabilită în care fiecare avem un loc şi un rol bine definite. Şi, ca să fiu cârcotaşă până la capăt, virtutea numită „optimism” (foarte importantă în psihologia pozitivă) mi s-a părut la rândul ei puţin exagerată şi mi-a adus aminte de biasul încrederii exagerate, („the overconfidence bias”) descris de Kahneman. Partea proastă este însă că Seligman are şi un capitol în care aminteşte multe studii ştiinţifice ce indică faptul că optimismul scade riscul de a muri din cauza unei boli cardio-vasculare, în timp ce pesimismul ar putea fi chiar inclus între factorii de risc pentru afecţiunile amintite. Dacă eşti mai degrabă realist se pare că rişti să trăieşti mai puţin decât vecinul care se duce în fiecare duminică la biserică sau decât mătuşa care îţi laudă beneficiile medicinii alternative, însă cred că există şi o scăpare: poţi fi în acelaşi timp realist, fericit şi sănătos (sau am devenit eu acum prea optimistă).

Am vorbit doar despre o mică parte din teoria well-being-ului prezentată de Seligman şi vă las pe voi să descoperiţi, de exemplu, „ the dirty little secret of drugs and therapy” (nu-i aşa că sintagma v-a stârnit deja curiozotate?) sau ce relaţie există între nivelul de trai şi well-being. Între timp, este bine de ştiut că ar trebui să facem cât mai multă mişcare, ideal în jur de zece mii de paşi pe zi, pentru că mai puţin de cinci mii de paşi ne scade dramatic speranţa de viaţă. Iar pentru îmbunătăţirea relaţiei de cuplu încercaţi nu doar să vă certaţi mai puţin ci, mai ales, să reacţionaţi activ şi constructiv atunci când partenerul vă anunţă că i s-a întâmplat ceva frumos şi important pentru el. Un răspuns activ şi constructiv la anunţul „Dragă, în week-end avem team-building la Sinaia” ar fi: „Ce bine! Mă bucur mult, şeful tău a avut o idee grozavă. Sigur vă va prinde bine, o să vezi că te vei apropia mai mult şi de colegii de la celălalt etaj. Hai să mergem la cumpărături să îţi iei o pereche nouă de blugi pentru acolo”.  Încearcă să nu te limitezi la un răspuns pasiv şi constructiv („Bravo. Acum hai sa mâncăm”) şi, mai ales, să eviţi răspunsurile active şi distructive cum ar fi: „Şi vine şi blonda din biroul alăturat? Las’ că ştiu eu ce se întâmplă prin călătoriile astea…de-asta te şi duci, recunoaşte!”.

 

Poate ca dupa un articol despre sex (vezi precedentul) ar merita sa urmeze unul despre depresie? Mai exact, cum ar fi sa meditam impreuna, in postura lotusului, desigur, la inhibitorii selectivi ai recaptarii serotoninei? (SSRI, pentru initiati) Sa ne amintim, sau sa facem cunostinta, cu Citalopram, Escitalopram, Fluoxetina, Fluvoxamina, Paroxetina sau Sertralina! (a nu se confunda cu antidepresivele triciclice, da? Nici cu cele tetraciclice! Nici cu inhibitorii monoaminoxidazei!)

Presimt ca ai disparut deja de pe blog. Regretabil, ce era mai interesant abia acum urmeaza: N-methyl-3-phenyl-propan-1-amine. Sau: 1-(3-dimethylaminopropyl)-1-(4-flurophenyl)-1,3-dihydroisibenzofuran-5-carbonitrile. Mmm, simti euforia? Asa este, prima formula se refera la Prozac iar a doua la Celexa. Prozac, trebuie sa fi auzit numele acesta! A fost lansat pe piata la mijlocul anilor ’90 de americanii de la Eli Lily si se vinde, in acest moment, la mai bine de 15 ani de la aparitie, ca painea calda (vanzarile ajung la 2 miliarde de dolari anual). Doar pentru a nu supara concurenta, trebuie sa mentionez medicamente similare, aparute si ele in 1997 respectiv 1999: Seroxat (fabricat de GlaxoSmithKline, pe care ii vedeam, intr-o vreme, aproape zilnic-fiind vecin cu ei, nu te gandi la altceva) si Zoloft (fabricat de Pfizer). Daca tot am ajuns in acest punct nu rezist sa nu impartasesc urmatoarea informatie: conform unor estimari, industria farmaceutica investeste in cercetare 11% din profituri. Foarte nobil, nu-i asa? (in marketing investeste de trei ori mai mult dar nu-ti bate capul cu asta, traim intr-o lume frumoasa, monitorizata, cu atentie usor anxioasa, de insusi Tatal lui Mos Craciun).

Daca ai trecut cu bine si de acest paragraf, mai ramane sa mentionez ca SSRI dau reactii adverse (nu doar ele, normal, toate medicamentele antidepresive se intrec in a genera efecte secundare neplacute). Hai sa trecem cateva in revista: greata, somnolenta, uscaciunea mucoasei bucale, cefalee, anorexie, inapetenta, anxietate, efecte extrapiramidale (Hosni, baiatule, vor sa te spanzure, stii, dupa ce ce ai condus Egiptul timp de 30 de ani-te tachinez, nu la piramidele acelea ma refer!), hipotensiune ortostatica, constipatie, iritabilitate, ameteala, varsaturi. Doar citindu-le, nu simti si tu un impuls irezistibil sa ti le procuri cat mai repede? (de fapt nu e nimic amuzant, persoanele care sufera de depresie accepta aceste reactii adverse pentru a se elibera de suferinte mult mai intense-dupa ce am respins mult timp interventiile psihiatrice m-am vindecat de naivitate si recunosc, astazi, ca, in anumite cazuri, medicatia antidepresiva prescrisa cu discernamant este cea mai buna sansa pentru un suferind de a duce o viata relativ normala).

Acesta este un articol (tot) despre probabilitati.

Hai zi ca nu te asteptai! Ne stim de-atata amar de vreme, stii ca sunt un pic imprevizibil. Iata cum, aici si acum: cateva din efectele secundare ale Prozacului au legatura cu problemele sexuale. De pilda, iti dispare complet interesul sexual: intre Angelina si cartea de telefon (format vechi) o preferi pe a doua (idem Brad si Pagini Aurii). Sau este conservat interesul sexual dar instalatia, ma-ntelegi, da rateuri (pierzi minunatie de erectie). Sa ne uitam la cifre:

Exista 30-50% sanse sa dezvolti o problema sexuala (daca iei Prozac).

Nu e nicio gluma, aceasta informatie iti este oferita, cu buna credinta, de medicul psihiatru, in baza studiilor. Insa ce inseamna ea? Tu cum o interpretezi? Daca esti un pacient depresiv si ti se spune asta (si e adevrat, repet, n-am inventat nimic de dragul explicatiei didactice sau, mai grav, al teasing-ului) ce intelegi din ea?

Iti las timp la dispozitie. Te poti consulta cu cei apropiati, mai ales daca urmeaza sa mergi la o petrecere (si poti da vina pe mine). Poti chiar intreba un psihiatru sau o studenta la medicina (sau, pe aeroport, unul din doctorii care pleaca pentru totdeauna spre alte zari, in care se va simti mai putin umilit si, eventual, apreciat mai mult). Cum adica 30-50% sanse? Ce inseamna asta pentru tine? Sigur, ar fi fost de dorit sa inveti despre aceste lucruri undeva prin liceu, fructificand timpul pierdut cu subiecte (materii?) spectaculos de inutile. Te-ar ajuta mai mult in viata de zi cu zi sa interpretezi corect numerele (informatiile statistice), cum sper sa-ti demonstrez in aceasta serie de articole. Poate ai prins ideea cu falsul-pozitiv (aminteste-ti de ea cand vei face prima mamografie-nu peste mult timp voi scrie un articol numai despre acest subiect, unul care te va face sa te infiori, chiar barbat fiind).

Gandeste si intreba-i si pe cei din jur (poate ca ei, cu gandirea, stii si tu, ceva mai usor, mai lin, mai lent-nu ardeleneste, ma omoara cititorii mei din Cluj!). Dorele, probleme cu scularea? (incredibil, cat de vulgar pot fi!) Totusi, cine se scoala de dimineata (in sensul de a i se lumina mintea mai devreme), departe ajunge (in cursa evolutionista). Da, toata lumea termina cursa, iar unii pretind chiar ca vor beneficia de inca una, doar ca, in acel caz, vesnica. Mai vedem. Deocamdata, p-acilisa, daca iei Prozac si sunt 30-50% sanse sa dezvolti o problema sexuala, e cazul sa te ingrijorezi?

Construit de Sorin