Arhive pentru septembrie 11th, 2012

Domnisoara Vasiliu Raluca, psiholog specializat in asistarea copiilor, si-a facut curaj si a intrat in clubul celor care au facut cunostinta cu mintea unei femei remarcabile. Dovada, in continuare:

The nurture assumption- Why children turn out the way they do

Judith Rich Harris

 

Toata lumea stie ca cei 7 ani de acasa sunt definitorii in formarea personalitatii de mai tarziu. Daca nu ma crezi intreaba-i pe toti psihologii de la Freud incoace si aproape toti iti vor confirma acest lucru. Numai pe batranica de 74 de ani J.R. Harris sa nu o intrebi, pentru ca ea nu crede asa. Ba mai mult, daca stai sa ii citesti cartea The nurture assumption, o sa te convinga si pe tine ca paradigma influentei parintilor asupra dezvoltarii personalitatii copiilor (denumirea din engleza, nurture assumption, este mai scurta asa ca o sa o folosesc in continuare) este gresita.

Ca sa combata aceasta convingere unanim impartasita de psihologi, parinti si educatori, Judith Rich Harris s-a pregatit cu dovezi bine fundamenate stiintific si cu contra-argumente bine tintite. Ea propune in schimbul Nurture assumption teoria socializarii in grupul de copii, care este o alternativa mai limpede, mai clara si pana la urma mai de bun simt decat cealalta. Hai sa vedem in primul rand de ce crede ea ca Nurture assumption este gresita:

De ce este gresita Nurture assumption (premisa ca influenta parintilor este definitorie in dezvoltarea de mai tarziu a personalitatii copiilor)?

  1. Mediul natural al copiilor nu este familia. Copilul este intr-adevar produsul genelor si al mediului, insa mediul in care copiii invata sa socializeze nu este familia. J.R. Harris spune ca de fapt adevaratul mediu de socializare al copiilor este cel din afara familiei, si anume grupul de copii. Principala dovada este faptul ca timp de milioane de ani tipul de familie nu a fost cel nuclear (format doar din parinti si copii), ci familia extinsa, in care copiii isi petreceau cea mai mare parte a timpului cu ceilalti copii. Copiii au invatat majoritatea elementelor de socializare de la cei de o seama cu ei sau putin mai mari, si nu de la parinti.
  2. Copiii nu vor sa semene cu adultii, ci vor sa semene cu ceilalti copii. Daca ne uitam cu atentie la copil, observam ca preocuparea lui nu este sa isi imite parintele, ci sa isi imite prietenii. Copilul nu se identifica cu adultul, pentru ca este foarte diferit de acesta. In plus, copilul care se poarta ca un adult va fi deseori pedepsit (din simplul motiv ca nu are voie sa faca majoritatea lucrurilor pe care le vede la adulti). Asadar, grupul lui de apartenenta nu este cel format din adulti, ci din ceilalti copii. Din clipa in care intra intr-un grup, el isi doreste sa devina cat mai repede un membru valoros al acestuia. Bine bine, poate iti spui, atunci cum se face ca, desi copiii vor sa semene cu alti copii, totusi ei sunt deseori copia fidela a parintelui? Iata raspunsul.
  3. Asemanarile intre parinti si copii nu se datoreaza numai mediului impartasit, ci si genelor. Desi influenta genelor in formarea anumitor trasaturi de personalitate este cunoscuta, totusi partea genetica nu este luata in considerare atunci cand se explica asemanarile dintre rude. Ei bine, J.R. Harris le ia in considerare si vine si cu dovezi in aceasta privinta (despre care vorbim imediat).
  4. Modelele de comportament din familie nu se transmit si in grupul de copii. Intr-un mod oarecum simplist, se credea ca micutii se poarta pe terenul de joaca asa cum fac si acasa. Totusi, o observatie atenta arata ca micutul stie foarte bine cum trebuie sa se poarte acasa si cum sa se poarte cu ceilalti copii. El stie ca acasa sunt alte reguli, alte asteptari si alte recompense decat afara, si face in fiecare context asa cum i se cere. In familiile de emigranti, de exemplu, in care acasa se vorbeste o limba si afara alta, copiii devin bilingvi si preiau ambele culturi. Pe termen lung insa, ei imbratiseaza cultura mediului de afara in detrimentul celei din familie. De obicei lucrurile invatate in familie raman in familie, pe cand cele invatate in afara patrund si in familie si eventual le inlocuiesc pe acestea.
  5. Asemanarile intre frati nu sunt mai mari decat cele intre 2 copii care nu sunt rude. Cum se face ca fratii, care sunt crescuti de aceeasi parinti in acelasi mediu, nu sunt mai asemanatori decat 2 copii alesi aleator? Raspunsul unora a fost: pentru ca fiecare a fost crescut intr-un anumit fel: fratii mai mari, “detronatii” au fost tratati diferit fata de cei mici, rasfatatii. Harris are contra-argument si la acest raspuns: ea a aratat ca cercetarile care au vrut sa dovedeasca ca fratii mai mari sunt mai autoritari, conservatori, etc. iar cei mai mici sunt mai sociabili, etc., nu au reusit sa faca acest lucru. Fratii mai mari sunt mai dominatori cat timp sunt in familie, insa nu si in afara ei.
  6. Stilul de parenting nu are nici un efect durabil asupra copiilor. In ciuda numeroaselor cercetari, influenta stilului de parenting asupra personalitatii copiilor nu a putut fi confirmata. J.R. Harris arata ca stilul de parenting nu este determinat de catre parinte, ci este mai degraba un indicator al relatiei dintre parinte si copil. Ea arata ca de cele mai multe ori parintii nu impun un stil de parenting, ci se adapteaza felului de a fi al copiilor. Acest lucru se numeste efectul copil-parinte, si poate explica mai bine de ce unii parinti se poarta diferit cu copiii lor: pentru ca si copiii sunt diferiti!

Teoria socializarii de grup a copiilor.

J.R. Harris inlocuieste Nurture assumption cu o noua perspectiva, Group socialization theory. Nu o sa enumar decat ideile si dovezile care mi s-au parut mai importante:

  1. Grupul nu se refera la gașcă, ci la o categorie sociala. O fata stie ca apartine grupului fetelor chiar daca nu le cunoaste pe toate fetele si chiar daca nu petrece timp impreuna cu ele. De asemenea, chiar daca un copil este respins de catre categoria sociala cu care se identifica, totusi asta nu inseamna ca nu va fi socializata in acel grup (de exemplu chiar daca celelalte fete o resping, asta nu inseamna ca ea nu se va considera la randul ei o fata).
  2. Modulul social este compus din modulul relatiilor si modulul de grup. J.R.Harris crede ca avem 2 module de procesare a relatiilor sociale: cel care se ocupa cu relatiile diadice (de tip mama-copil) si cel care se ocupa cu relatiile de grup. Daca modulul ce se ocupa de relatii diadice este usor de constientizat, cel ce se ocupa cu relatiile de grup este in mare parte inconstient. Acest modul este de fapt cel care produce schimbarile cele mai importante in personalitatea noastra. Hai sa vedem ce mecanisme intra in functiune cand suntem in grup
  3. Asimilarea si diferentierea. Cand ne integram intr-un grup mai intai preluam normele, atitudinile si comportamentele acestuia, proces numit asimilare. Diferentierea intra in scena atunci cand apare un alt grup, diferit de al nostru. In acest caz automat ii vedem pe membrii celuilalt grup mai diferiti decat suntem noi. In timp, diferentele intre grupuri se accentueaza si asemanarile din interiorul grupului se maresc si ele.
  4. Suntem facuti sa ii vedem pe straini ca pe potentiali dusmani. Numeroase cercetari arata ca simplul motiv de a imparti copiii in doua grupuri produce ostilitate intre acestea. Se pare ca suntem nascuti sa ne temem de cei ce sunt diferiti de noi, si sa ii protejam pe cei asemanatori.
  5. Stima de sine este determinata de statutul pe care il are copilul in grup. Copiii care par mai maturi sau care au anumite abilitati valoroase pentru ceilalti au un statut mai ridicat, care le va influenta intr-un mod esential stima de sine. Grupurile de baieti si de fete au criterii diferite pentru alegerea membrilor cu statut inalt.

Dovezile pe care se sprijina teoria lui J.R. Harris.

–          Teorii evolutioniste, care leaga felul in care functioneaza creierul uman de mediul in care au trait oamenii timp de milioane de ani (in grupuri mari, in care copiii se jucau cu alti copii).

–          Psihologie trans-culturala. Privita din perspectiva trans-culturala, nurture assumption nu mai pare atat de larg raspandita. In plus, chiar daca tipurile de parenting sunt foarte diferite in functie de cultura, totusi copiii sunt asemanatori oriunde in lume: au aceleasi tipuri de jocuri, invata in acelasi fel si au o dorinta puternica de a se juca cu ceilalti copii.

–          Studiile facute pe gemeni crescuti in medii separate, care evidentiaza care este efectul genelor in dobandirea anumitor comportamente.

–          Studiile facute pe familiile de imigranti sau pe familiile cu copii sau parinti surdo-muti. Copiii acestor familii traiesc intr-un mediu familial diferit de cel al culturii in care se afla, si astfel sunt evidentiate diferentele intre felul in care se preiau normele din familie si cele sociale.

–          Critica cercetarilor psihologice ce sustin nurture assumption. Pe langa neajunsurile de procedura, Harris mai arata si alte neajunsuri ale studiilor ce sustin nurture assumption: faptul ca sunt corelationale si ca in jurnalele de specialitate sunt publicate mai ales studiile care confirma aceeasi ipoteza. Cercetarile care nu obtin rezultate conforme cu nurture assumption de obicei nu ajung sa vada lumina tiparului

 

Chiar daca nu au facut-o cu intentie, promotorii larg-raspanditei nurture assumption au facut mai mult rau decat bine. In timp, copiii au devenit pentru parinti obiecte de anxietate: in locul relaxarii naturale de a-si creste copiii parintii au inceput sa se simta vinovati si supra-responsabili de soarta acestora. Standardele de a creste “corect” copiii au devenit tot mai greu de atins, si in consecinta parintii au devenit tot mai anxiosi si neputinciosi privind cresterea copiilor.

Harris spune explicit ca doreste sa ia o parte din povara vinovatiei care a atarnat in mod nedrept pe umerii parintilor. In plus, ea ii ajuta pe parinti si profesori cu sfaturi practice, pe care nu vi le zic, in speranta ca va voi face curiosi sa cititi cartea.   Mesajul ei pentru parinti este: Relaxati-va! Copiii vostri nu sunt de fapt ai vostri, sunt ai zilei de maine!

 

Domnul Sas Seramis pare a nu fi multumit cu doctoratul in psihologie si aspira la ceva asemanator in matematica. Doar ca i-ar putea fi mai greu, cel putin la inceput:

“Introduction to Probability”

John E. Freund este un matematician, profesor la Arizona State University, autorul acestei carti de introducere in teoria matematica a probabilitatilor. Freund (nu Freud!) considera ca studiul probabilitatilor poate fi amuzant, poate fi o provocare si poate fi relevant pentru oricine are un interes in aplicarea acestei teorii matematice. Si, crede-ma pe cuvant, multi oameni sunt interesati in analize si estimari probabilistice.

Poate fi surprinzator pentru tine, insa merita sa retii ca lumea din jurul tau, asa cum o stii tu, are la baza teoria probabilitatilor. Fara ea, calculatoarele, telefoanele mobile, in general, sistemele de comunicatie n-ar exista. Jocurile de noroc din cazinouri, loteria si pariurile sportive, investitiile financiare, atat de “excitante” pentru unii prin posibilitatea unor castiguri usoare si rapide, de asemenea, nu ar exista.  Faptul ca tu ai ochii inchisi sau deschisi la culoare poate fi explicat prin probabilitati. Mecanica cuantica si genetica sunt cateva din disciplinele care folosesc aparatul matematic al teoriei probabilitatilor. Poti adauga stiintele sociale si economice si vei obtine o perspectiva asupra implicatiilor acestei teorii in ceea ce numim calitate superioara a unei vieti civilizate. Probabilitatile sunt pretutindeni ca sanse favorabile si nefavorabile, ca intamplare si grade de incertitudine; atribute prin care poti descrie o realitate obiectiva, “indiferenta” si neutra la rugaciuni, dorinte, mantre, fapte bune ori rele, oameni iubitori ori mai putin iubitori.

Este o carte, zice-se, de introducere in matematica probabilitatilor (oare cum arata o carte pentru avansati?), desi garantez migrene la un cititor ne-antrenat in matematici. Te avertizez pe baza propriei experiente si pot chiar paria pe aparitia migrenelor. Ca sa-ti demonstrez increderea in predictia mea, pariez 500 lei contra 10 lei, ca in cazul in care o vei studia, vei suferi de usoare dureri de cap si ca vei renunta dupa primele doua capitole. Predictia mea face referire, dupa cum bine observi, la doua evenimente posibile (cazuri favorabile): sa ai migrene (A) si sa renunti la lectura (B). N-ai fi curioasa, sa afli ce probabilitati putem calcula pentru aceste evenimente? Ma tem ca ar trebui sa cunoastem frecventa acestor evenimente ivite intr-o populatie “fascinata” de studiul teoriei probabilitatilor. De unde sa luam aceasta “populatie”? Mai mult, cum putem fi aproape siguri ca studiul probabilitatilor cu ajutorul acestei carti poate produce migrene?

Iar acum, sa facem o scurta trecere in revista a capitolelor acestei carti, de fapt un manual de lucru cu probabilitati (contine multe exercitii!) pentru indivizi cu mult timp liber si posesori de straturi dense de materie cenusie in lobii frontali. Nu sari, ca nu-i lauda subtila, ci invidie (alteori, admiratie!), eu avand timp liber, dar cred ca nu si suficiente straturi cenusii. “Posibilitati”, primul capitol in care Freud, ptiu, Freund ne invata sa identificam si sa numaram “cu abacul” evenimente posibile, cum ar fi ca pe langa cele doua de mai sus, sa mai adaugam altele: sa ai greturi, crampe, atacuri de panica, accese de furie, deprimare. Apoi, cu evenimentele numarate construim diagrame arborescente, aplicam reguli de multiplicare, facem permutari, calcule factoriale si combinatii. Capitolul 2 ne invata despre conceptul de probabilitate din teoria matematica distinct de cel din limbajul cotidian. Probabil, ca ai renuntat deja la lectura acestei recenzii. “Cat de probabil este?” ma pot intreba, iar ca sa-ti raspunzi Seramis, urmeaza sa iei in considerare o serie de variabile ca: interesul cititorului si, eventual, gradul de simpatie daca te cunoaste, claritatea expunerii in scris si altele. Daca nu ai renuntat, ma pot gandi ca esti o persoana, probabil, destul de inteligenta (si educata). Insa, cat de inteligenta? Ideea este, ca afirmatiile noastre sunt, in general, vagi si ambigue si/sau categorice si absolute. Dar, putem face in asa fel incat, ele sa devina precise, facand masuratori. Calculul probabilitatilor reprezinta o masuratoare aplicata “aleatorului” in tentativa de a-l face mai previzibil si mai exact. Este instrument pentru un om dispus sa gandeasca rational si critic, care nu se complace in intuitii, in gandirea experientala din viscere surprinsa in formularea “asa simt eu”, de altfel, necesara insa doar in situatii simple, de reactie imediata la modificari de mediu din aici si acum. Situatiile complexe de viata intr-o societate moderna solicita o gandire rationala, capabila de planuri pe termen lung si care poate evalua impactul unor decizii.

Asa cum pentru a-ti masura nivelul de inteligenta, putem aplica un test sau pentru a-ti masura inaltimea luam un metru, la fel procedam pentru a evalua sansele ori intamplarea ca un anume eveniment (favorabil/nefavorabil) sa se produca. In acest sens, “geniul din materia cenusie” a unor matematicieni ne-a oferit mai multe interpretari ale probabilitatilor. De exemplu, ne putem raporta la evenimente posibile cu probabilitati deja cunoscute, cum ar fi aruncarea unei monede care are doar doua fete (head, tail) cu probabilitati egale (p=1/2). Intr-o alta interpretare, putem estima sansele favorabile/nefavorabile prin raportarea la o frecventa rezultata in urma experientei ca in urmatoarea anecdota despre efectul matematicii asupra fitness-ului sexual: “El si Ea la un dating. El: domnisoara, am calculat ca am noua sanse din zece sa ma culc cu d-voastra; Ea: imi pare rau, dar nu-mi place matematica”. Putem crede ca la zece domnisoare intalnite, doar una se pare ca il refuza pe ilustrul nostru matematician, impulsionat evolutionist de transmiterea genelor sale de geniu la generatiile urmatoare.

Cand nu dispunem de frecvente, putem folosi ceea ce se cheama probabilitate subiectiva, dupa cum am incercat mai sus, cand eram dispus sa pariez ca masura pentru increderea in predictia mea sau ca estimare subiectiva a probabilitatii ca tu sa ai migrene lecturand aceasta carte. Ca sa intelegi matematic, ca sunt aproape convins, probabilitatea, ca predictia mea sa se adevereasca, este de 0.98; o valoare foarte apropiata de 1 (1 este probabilitatea maxima a unui eveniment posibil, adica se intampla cu certitudine). Ei, cum am calculat?! E o pre-simtire (am o constiinta evoluata). O formula “magica” pe care o poti gasi… pe wall-ul din facebook. (bine, bine, fac glume de geek cu complexe de superioritate si probleme de integrare sociala).

Sa trecem la capitolul 3 si, cred ca ultimul, caci altfel recenzia va deveni tehnica, atat de tehnica incat eu n-o pot tolera (ti-am zis treaba cu straturile de neuroni) si am banuiala ca nici tu. Vrei sa-ti cumperi, cumva, o masina? O decizie care te va costa serios, daca nu reusesti sa estimezi consecintele. Pentru astfel de situatii, matematicienii au gasit o cale de combina probabilitatile cu consecintele, astfel incat sa putem lua decizii rationale (si calculate) si nu, sa ne complacem in hotarari simtite (din viscere!).  Conceptul de expectanta matematica, despre el vorbim, suna asa: Daca o persoana urmeaza sa castige suma X, cu probabilitatea P (si nimic cu probabilitatea 1-P), expectanta sa matematica este produsul dintre X si P. Daca am inteles eu bine, putem aplica conceptul la o banala achizitie de masina sau de orice altceva. Sa zicem, ca vrei acea masina marca Opel, apreciata la 5000 euro la mana a doua, cu o vechime de 5 ani. Riscul este ca s-ar putea, ca vreo piesa (semnificativa, adica ti-o pune “pe butuci”) sa cedeze in urmatorii ani. Pretul corect al acestui risc depinde de sansele ca masina sa se strice. Cautam niste statistici si aflam ca exista 1 sansa din 5 sa apara defectiuni majore dupa primii 5 ani de utilizare de la iesirea din fabrica. Expectanta matematica care ne ofera pretul corect este de 1/5 x 5000 = 1000 euro. Se pare ca in realitate, masina nu merita 5000 de euro si, daca ai fi cumparat-o, te-ar fi costat, considerand o sansa din 5, cu 1000 de euro mai mult. Asa ca te poti intoarce la dealer si ii poti cere o reducere de 1000 de euro, dat fiind acest risc calculat. In acelasi fel, poti calcula in ce masura merita sa platesti o asigurare CASCO pentru pagube. Insa, dupa cum observi, trebuie sa cunosti sansele unor riscuri, iar companiile producatoare de masini sunt “discrete” in aceasta privinta. Dar, cred ca, daca perseverezi cu “sapaturile”, vei putea face unele estimari. Dupa care, iti sugerez sa-ti deschizi o agentie de investigatii probabilistice, oferind servicii de consultanta matematica in luarea deciziilor (cu risc financiar). Crede-ma, e piata de nisa, cu un mare potential!

Povestea cu matematica probabilitatilor nu se incheie aici. Urmeaza inca 5 capitole de formule si algoritmi cu adevarat dificile. Intrucat glucoza mea s-a consumat, in urma unui efort sustinut de resuscitare (reusit, doar partial) a circuitelor neurale responsabile cu rationamentul matematic, ma opresc aici, imaginandu-ma intr-un viitor, in care cu ajutorul unei tehnologii avansate (furnizata de fiintele inteligente din Constelatia Maimutei Celeste), oamenii pot beneficia instant, rapid si fara efort, de cunostinte tehnice si abilitati. Un viitor posibil, dar oare cat de probabil ar fi? Sau, sa ma conectez mental (doar stii, quantum entanglement?!) cu prof. Freund (iti repet, nu e Freud), sperand sa-mi inoculeze telepatic cunostinte din matematici avansate? Dolce far niente

 

 

 

Construit de Sorin