Arhive pentru septembrie 6th, 2012

 

Dupa ce m-a socat solicitandu-mi o carte a lui Jonathan Barron (pe vremea cand Biblioteca nu exista) si a desavarsit opera cu o recenzie recenta, de factura existentialista, domnisoara Andreea Lungu revine amenintator, pentru mine, aducandu-ma in pragul depresiei, deoarece nu ma pot opri sa nu ma gandesc la cine nu este doctorand in psihologie, in Romania, si cine este, anume Aliodor, specialist in gandire magica:

 

The seven laws of magical thinking- Matthew Hutson, 2012

„We are all believers”,  astfel începe cartea lui Matthew Hutson, iar cei care cred că au renunţat la orice forma de gândire magică vor înţelege, parcurgând cele şapte capitole, că acest lucru este (aproape) imposibil. Mai mult decât atât, nici nu este indicat, în concepţia lui Matthew Hutson care, deşi este ateu şi conştient de iraţionalitatea ei, recunoaşte şi utilitatea gândirii magice, menţionând numeroase studii ce evidenţiază anumite beneficii reale produse de aceasta. Autorul admite de altfel că această carte îi va nemulţumi deopotrivă pe raţionaliştii înrăiţi şi pe –cum să le spunem?- „spiritualiştii” convinşi deoarece propune ca soluţie optimă adoptarea unui căi de mijloc prin care ne putem bucura de avantajele credinţelor magice evitând în acelaşi timp capcanele  lor. Gândirea magică oferă „o senzaţie de control şi de sens, făcând viaţa să pară mai bogată, mai uşor de înţeles şi mai puţin înspăimântătoare”. Rămâne însă întrebarea dacă controlul şi sensurile obţinute în acest fel iluzoriu sunt cu adevărat importante şi valoroase.

Pot spune că mi-a plăcut această abordare deoarece nu am avut senzaţia ca autorul îşi susţine până în pânzele albe punctul de vedere selectând doar acele studii şi exemple care să îi întărească propriile convingeri (da, mă refer la biasul de confirmare), ci reuşeşte să surprindă problematica în toată complexitatea sa. Pe de altă parte, acea cale de mijloc recomandată seamănă cam mult cu o soluţie de compromis pentru cei care nu reuşesc să meargă până la capăt şi se agaţă încă, compulsiv, de câte o crenguţă de gândire magică plasată strategic în calea lor de către zeiţa Fortuna.

Să vedem care sunt, pe rând cele şapte legi ale gândirii magice, definită ca o confuzie între subiectivitate şi obiectivitate, între concepte psihologice şi realităţi fizice.

1. Obiectele sunt purtătoare de esenţe. Tendinţa de a investi obiectele din mediul înconjurător cu anumite calităţi speciale se numeşte esenţialism psihologic sau „magie simpatetică” (George Frazier) şi se manifestă în două moduri: prin legea similarităţii ca magie homeopatică sau prin legea contagiunii ca magie contagioasă. Experimentele lui Rozin şi Nemeroff au evidenţiat, de exemplu, faptul că oamenii nu sunt deloc încântaţi să poarte un tricou (spălat!) purtat de un fost criminal sau de o persoană care şi-a pierdut un picior într-un accident deoarece există teama iraţională că acel tricou ar fi preluat unele calităţi fizice, psihologice sau morale ce au aparţinut fostului proprietar şi  care se pot transmite următorului posesor. O explicaţie a acestei tendinţe ar putea fi furnizată de psihologia evoluţionistă: esenţele psihologice sunt tratate în acelaşi fel ca microbii, iar supravieţuirea speciei depinde de o detectare cât mai rapidă şi mai eficientă a oricărei forme de contagiune, astfel încât este mai sigur să vezi peste tot germeni şi să te fereşti decât să te îmbolnăveşti.

 

2. Simbolurile au putere. Ai accepta fără nicio reţinere să tragi cu arcul într-o ţintă reprezentată de fotografia mamei tale? Mai ţii minte ce scandal a fost în presă când Elena Băsescu a purtat uniforma militară? Ştiţi că 34% dintre americani consideră că ar trebui pedepsiţi cei care taie un steag al ţării lor pentru a face din el cârpe de şters praful? Sau, ca să vă amintesc nişte materii memorabile studiate la facultatea de psihologie, ştiţi că desenarea unor ochi mari, larg deschişi la testul proiectiv Desenul Persoanei sunt pentru psihologul clinician indiciul unor tendinţe paranoide ale subiectului? (Dacă încă mai credeţi asta căutaţi studiul lui Chapman despre care sigur nu aţi auzit la cursuri sau seminarii şi veţi vedea cum a descoperit el corelaţia iluzorie.) Ne aşteptăm mereu ca efectele si cauzele să fie identice („like causes like”), de aceea există unele superstiţii cum ar fi să nu te întorci din drum că iţi va merge prost, să nu te împiedici cu piciorul stâng sau –asta am aflat-o şi eu de curând- să nu cheltuieşti bani de lunea pentru că asta vei face apoi toată săptămâna- vezi totuşi să nu te dezhidratezi  pentru că refuzi să îţi cumperi o sticlă de apă!

3. Acţiunile au consecinţe la distanţă. Superstiţiile şi ritualurile au rolul de crea o iluzie de control, iar noi apelăm la ele tocmai în acele situaţii mai stresante sau mai periculoase, când nu mai avem alte instrumente care să ne ajute să facem faţă. În definitiv, nu te costă mai nimic să spui o rugăciune înainte de un concurs important: dacă nu funcţionează nu ai pierdut nimic, în schimb dacă -prin absurd- ajută, beneficiile sunt incomparabil mai mari decât efortul minim depus. Pe aceeaşi logică se bazează şi pariul lui Pascal: hai să credem în Dumnezeu „just in case”, poate -poate câştigăm o eternitate de huzureală paradisiacă- şi ştim deja de la Kahneman şi Tversky cât de importantă este aversiunea faţă de pierdere în luarea deciziilor. Haselton şi David Buss explică aceste strategii prin teoria managementului erorilor, tot prin prisma psihologie evoluţioniste: erorile de tipul I (fals pozitiv) sunt preferabile celor de tipul II (fals negativ) deoarece consecinţele pentru supravieţuire sunt mai drastice în cel de-al doilea caz. Este mai bine să iei în serios o alarmă de incendiu, fie ea şi falsă, deoarece ignorarea ei ar putea conduce, dacă este adevărată, chiar şi la deces. La fel, strămoşii noştri aveau tot interesul să reacţioneze la orice zgomot din pădure pentru a nu fi atacaţi de fiare. Cele mai superstiţioase grupuri par a fi pescarii, soldaţii, studenţii, sportivii şi jucătorii la noroc, adică cei care se confruntă cu un grad mare de risc şi de incertitudine şi au nevoie de anumite ritualuri pentru a-şi diminua anxietatea. Funcţionăm mult mai bine atunci când credem că deţinem controlul şi când ne păstrăm o oarecare autonomie în orice situaţie: singurul lucru mai rău decât a ţi se tăia ambele urechi este să nu poţi decide nici măcar care ureche să iţi fie tăiată prima concluzionează, anecdotic, autorul, extrapolând rezultatele a mai multor studii. Loteria a înregistrat profituri uriaşe din momentul în care a lăsat cumpărătorilor libertatea de a alege ei înşişi numerele de pe o variantă, iar butonul de închidere a uşilor pe care îl găsim astăzi în majoritatea lifturilor a fost adăugat tocmai pentru a diminua anxietatea utilizatorilor, dându-le o iluzie de control. Un alt experiment s-a desfăşurat într-un azil de bătrâni: rezidenţilor de la parter li s-a dat o plantă şi li s-a spus să aibă grijă de ea, iar cei de la etaj au fost asiguraţi că personalul se va ocupa de orice problemă, inclusiv de întreţinerea plantei din cameră, astfel încât ei nu vor avea nicio grijă. După 18 luni, care credeţi că erau mai sănătoşi şi mai optimişti? Oarecum contra-intuitiv, rezidenţii care nu au avut nicio responsabilitate s-au simţit mai rău decât cei care au îngrijit planta şi au beneficiat astfel de o mai mare autonomie.

Majoritatea studiilor indică faptul că avem cu toţii tendinţa de a supra-evalua gradul de control pe care îl deţinem în viaţa de zi cu zi, dar se pare că acest lucru are consecinţe pozitive asupra performanţelor noastre şi asupra well-being-ului. Unii cercetători au demonstrat experimental că depresivii apreciază mai corect decât ceilalţi oameni controlul deţinut de ei asupra mediului (dar asta nu îi ajută prea mult, dimpotrivă), iar fenomenul de neajutorare dobândită descris de Seligman ilustrează felul în care sentimentul lipsei de control se poate generaliza afectându-ne negativ viaţa. În acest context, superstiţiile şi ritualurile se pot dovedi utile prin creşterea încrederii în reuşita acţiunilor noastre; ele ne protejează împotriva senzaţiei de neajutorare, cu condiţia să nu ne bazăm doar pe astfel de metode şi să nu ne aşteptăm, totuşi, la rezultate miraculoase. La cealaltă extremă, o persoană cu  tulburarea obsesiv-compulsivă nu poate duce o viaţă normală din cauza multitudinii de ritualuri bizare şi obositoare pe care le execută înainte de o sarcină banală, cum ar fi ieşitul din casă.

4. Mintea nu cunoaşte limite. Creierul nostru este predispus să gândească în mod dualist, să separe mintea de corp şi să considere, de cele mai multe ori, că psihicul are o influenţă covârşitoare asupra fizicului. Este de ajuns să gândeşti pozitiv şi universul se va modela conform aşteptărilor tale, în schimb să nu te pună sfântul să te gândeşti la nenorociri că le vei atrage ca un magnet! Da, este vorba de legea atracţiei promovate de popularul film „The secret” (există şi cartea, bineînţeles) care ne asigură că putem obţine tot ce ne dorim prin simpla vizualizare a rezultatelor urmărite- recunoaşteţi, nu-i aşa că aţi văzut filmul şi că, măcar pentru o clipă, v-aţi gândit că poate chiar merge chestia asta? Culmea, uneori chiar va funcţiona, dar nu datorită puterii minţii sau principiilor fizicii cuantice, ci prin intermediul expectanţelor pozitive, sub forma profeţiilor auto-realizatoare. Aşteptările pe care le avem ne modelează percepţiile despre lume şi ne îndeamnă să perseverăm optimiştii fac mai mult sport, cei care se simt norocoşi au mai multă încredere şi îşi depăşesc mai uşor emoţiile înainte de un interviu. Mai mult, dacă înainte de a pleca la interviu ai gândit pozitiv, ai păşit cu dreptul şi ţi-ai pus la gât medalionul norocos, este foarte posibil să te simţi mai încrezător şi să faci o impresie mai bună, după care vei concluziona că, în mod clar, medalionul chiar ţi-a purtat noroc. Te rog eu însă, nu arunca cu pietre într-o biată pisică neagră care se nimereşte în drumul tău!

O altă formă de gândire magică este –sic!- credinţa în liberul arbitru, în controlul voluntar al propriului comportament. A crede că ne mişcăm voluntar degetul este la fel de magic precum a crede că putem îndoi o lingură de pe masă prin forţa minţii. Experimentul lui Libet, si altele efectuate de atunci, au arătat cum creierul iniţiază acţiunea cu cel puţin o treime de secundă înainte ca noi să devenim conştienţi de „decizia” noastră. Atunci când credem că B (gândurile) determină C (comportamentul) nu luăm în calcul existenţa unui A (procese neuronale inconștiente,) care îi determină de fapt şi pe B şi pe C. Nici noţiunea de sine nu stă în picioare, deoarece nu există nicăieri în organismul nostru vreo entitate misterioasă și imaterială care să dirijeze cu înţelepciune întregul mecanism, astfel încât am putea spune că funcţionăm pe pilot automat. Cu toate acestea, nu ne este deloc la îndemână să recunoaştem că este vorba doar de nişte iluzii, iar experienţa noastră subiectivă ne păcăleşte să credem în continuare că noi decidem când vrem să ne mişcăm degetul (chiar şi limbajul este astfel structurat încât depăşirea gândirii dualiste este extrem de dificilă). Deşi inexistent, liberul arbitru este totuşi….folositor!!! Baumesteir a arătat cum iluzia controlului voluntar reduce comportamente nocive precum lenea, egoismul sau tentaţia de a trişa. Pentru a fi altruist şi corect trebuie să te lupţi cu insticte mai puţin nobile, ceea ce presupune tocmai încrederea că poţi să te lupţi cu ele, pe când a te gândi mereu că orice comportament este predeterminat scade motivaţia de a încerca, de exemplu, să ţii o dietă sau să faci acte de caritate. Uitaţi aşadar ce tocmai aţi citit si acţionaţi în continuare ca si când aţi avea liber arbitru, este poate cea mai benigna formă de gândire magică pe care v-o puteţi permite. Există însă si un domeniu în care este de preferat să ţinem cont de faptul că liberul arbitru este o iluzie, anume în justiţie.  Un criminal trebuie să stea în închisoare pentru a nu mai reprezenta un pericol pentru societate, dar când este vorba de a adopta, de exemplu, pedeapsa capitală, poate ar trebui să ne temperăm impulsul de a-l judeca atât de aspru dacă ştim că, la urma urmei, acel om nu a putut să nu acţioneze în acel fel.

 

5. Sufletul este nemuritor. Avem aici două credinţe magice: mai întâi că avem un suflet distinct de corp, iar apoi că moartea nu este sfârşitul existenţei noastre, deoarece acel suflet nu se supune legilor naturale. În acest capitol Hutson îl citează pe antropologul cultural Ernest Becker, a cărui carte, The denial of death, așteaptă de vreo doi ani să o ridic de pe raft- să fie un semn că ar fi timpul să o si citesc? Inspiraţi de Becker, alţi trei psihologi (Jeff Greenberg, Tom Psyszzynski și Sheldon Solomon) au elaborat teoria managementului terorii, conform căreia teama de moarte stă la baza unei multitudini de comportamente umane si are efecte asupra felului de a percepe dragostea, religia, prejudecăţile sociale, arta, sănătatea, politica, altruismul sau sexul. Pentru a depăşi teroarea creată de ideea morţii două condiţii sunt necesare: adoptarea unei concepţii coerente si stabile despre lume si credinţa că suntem valoroşi în această lume. O stimă de sine crescută funcţionează aşadar ca un antidot împotriva anxietăţii existenţiale, iar actele de eroism reprezintă încercarea de a obţine o nemurire simbolică, în amintirea celorlalţi. Chiar si dorinţa de a avea copii poate fi explicată printr-o credinţă magică conform căreia vom continua să trăim prin urmaşii noştri, nu degeaba auzim adesea replici de tipul „Cum să nu faci copii, trebuie să laşi ceva în urmă, doar nu trăieşti degeaba”. Foarte interesante mi s-au părut experimentele ce presupun accentuarea morţii (mortality salience), în care subiecţii sunt expuşi la anumit stimuli subliminali ce le evocă ideea de moarte înainte de a efectua sarcinile de laborator. Unele rezultate sunt de-a dreptul surprinzătoare: unii subiecţi au devenit mai intoleranţi fată de alte grupuri sociale, iar judecătorii testaţi au acordat o pedeapsă mult mai mare unei prostituate ipotetice comparativ cu cei din grupul de control. Expunerea la stimuli ce sugerează moartea se pare că ne face să ne apărăm cu tărie credinţa într-o lume cu sens si încrederea în valorile si standardele societăţii în care trăim. Pe de altă parte, cred că dacă acceptăm conştient (experimentele au folosit stimuli subliminali) faptul că nu suntem nemuritori avem mai multe şanse să trăim o viaţă autentică, plină de sensurile cu care o investim noi înşine. Ţi s-a întâmplat să cumperi un produs- să zicem o ciocolată- pe care scria ediţie limitată? Nu-i aşa că ţi s-a părut mai gustoasă si mai valoroasă decât cele pe care le găseşti oricând, la orice chioşc? Poate că aşa ar trebui să ne raportăm şi la existenţa noastră, conştienţi că avem doar un anumit număr de ani de trăit, deci si o responsabilitate de a-i folosi cât mai înţelept.

 

6. Lumea este vie. Tendinţa către antropomorfism este influenţată de trei factori: cum înţelegem noţiunea de agent, cât de mult ne dorim să deţinem controlul si cât de singuri suntem (când vorbim cu animalul de companie).  La baza religiei se află de altfel antropomorfizarea unor zei pe care i-am inventat din nevoia noastră de a avea un agent moral care veghează asupra bunului mers al lumii si ne scade anxietatea. Dumnezeu are si rolul de a diminua responsabilitatea personală deoarece va avea el grijă să fie totul bine, va acţiona practic în numele nostru.

 

7. Nimic nu este întâmplător sau totul se întâmplă cu un scop. Chiar dacă te consideri lipsit de superstiţii, cred că ai avut momente când ai gândit că un anumit eveniment s-a întâmplat pentru că trebuia să se întâmple sau când ai fost uimit de o coincidenţă si ai tratat-o ca pe o sincronicitate. De multe ori ne explicăm o serie de evenimente ca pe nişte paşi necesari ce au condus către o destinaţie predeterminată. În definitiv, putem considera că si Freud a cunoscut această formă de gândire magică când a scris Interpretarea viselor sau când a încercat să explice lapsus-ul si alte acte ratate- nimic nu este întâmplător, ai uitat să încui ușa pentru că de fapt în inconştient nu iți doreai să pleci de acasă. Ne este mult mai uşor să explicăm unele evenimente prin existenţa unui plan divin, mai ales dacă acele evenimente au fost tragice. Conform teoriei lumii juste (just world theory) a lui Lerner, dorim să credem că trăim intr-un univers cu sens, corect, în care oamenii primesc ceea ce merită si în care roata se întoarce mereu, cum spune cunoscutul proverb.

 

După lectura acestei cărţi rămân multe subiecte pe care le putem rumega  în încercarea de a descoperi acea cale de mijloc propusă de autor între gândirea magică și raţionalitate. Pentru psihologi: cum procedaţi când aveţi un client religios? Ce îi spuneţi unei persoane convinse că tratamentul homeopat dă rezultate si că se simte mai bine? Dacă aveţi copii, este util sau nociv să le vorbiţi despre Mos Crăciun?

 

Prozac. Aici ramasesem cu calculul probabilistic (sau, mai bine zis, intelegerea lui). Daca as fi depresiv si mi s-ar prescrie Prozac, cu atentionarea „exista 30-50% sanse sa ai probleme sexuale”, mi-ar placea ca psihiatrul/psihiatra sa-mi explice asta. Punem pariu ca uneori nu stie?

Hai sa ne batem noi capul! Variante:

  1. Din 10 relatii sexuale pe care le am in 3-5 dintre ele am surprize neplacute (imi dispare erectia, nu apare erectia, ejaculez precoce etc.)
  2. In timpul unei relatii sexuale am o erectie de 30-50% (hi, hi!) sau o satisfactie sexuala de 30-50%.

Gresit! Nu acestea sunt interpretarile corecte (dar eu ma pot gandi la ele si chiar cu multa ingrijorare-ceea ce ar putea amplifica dificultatile sexuale). Informatia pe care medicul mi-o livreaza uneori fara sa stie nici el ce inseamna (caz concret, jur) se traduce astfel:

Din 10 pacienti depresivi care se trateaza cu Prozac, 3, 4 sau 5 dintre ei vor avea si dificultati sexuale. Asta inseamna ca 5, 6 sau 7 nu vor avea! Insa puterea de predictie a statisticii se opreste aici. Nimeni nu poate spune daca pacientul X va fi unul din  cei norocosi („nu va avea”) sau va fi ghinionist („va avea”). Pentru a identifica apartenenta la o categorie sau alta este nevoie de globul de cristal. Sau de un clarvazator. Sau de un astrolog. Sau de o ghicitoare in palma. Adica de o cunoastere paranormala. Din pacate pentru amatorii de astfel de experiente „spirituale”, nu exista niciun fel de dovezi serioase in sprijinul lor. Doar fantezii personale si credinta ca aleatorul realitatii poate fi controlat cognitiv. Face bine la anxietate, stiu, stiu. Insa daca am invata sa traim cu angoasa, nu ar putea fi aceasta o solutie mai constructiva?

„Ce scoala de psihoterapie imi recomanzi?”, ma intreaba, mai des, Ea (mai rar, El).”Una care sa contina o cantitate minima de nonsens”, imi vine sa raspund. Dar nu raspund asa. Raspund altfel. Si o fac acum, public, avand speranta secreta de a fi scutit, pe viitor, de gestionarea anxietatii tinerilor altruisti.

Nu recomand o scoala ci recomand oameni. Ei pot fi in orice scoala. Uneori mai vizibili, alteori mai putin cunoscuti (dar niciodata invizibili). Dincolo de aptitudinile personale, care pot suscita o dezbatere nesfarsita, eu vad un element obiectiv la care, metaforic, m-as referi astfel:

Sunt la curent cu cele mai bune carti de specialitate care au aparut in anul in curs.

Cu alte cuvinte, sunt in prima linie a intelegerii felului in care functioneaza mintea. Sunt deschisi catre cercetarea stiintifica, o pretuiesc si o valorifica in interventiile lor practice. Nu s-au inchis in coconul atotstiutor al unei metode sau teorii si accepta ca mai pot invata.

Cred ca ar putea fi identificati in orice scoala. Fentand, cu inteligenta sociala, presiunile nivelatoare ale unei scoli de formare si pastrandu-si, in mod curajos, libertatea de a gandi cu mintea proprie, au obtinut, candva (sau recent), dreptul de practica si il exercita in mod responsabil, ghidati de un set de cunostinte aflate mereu in extensie. Poate chiar sunt in orice scoala. Asta nu stiu. Insa Ea si El pot afla.

Reiau de pe un alt sit un articol in mod evident idealist, usor-protestatar la adresa psihologiei evolutioniste (in care cred dar nu pana la capat):

M-a pus daimonul cel rau (am si unul bun, dar acela se manifesta doar in cabinetul in care ofer consultatii) si am (mai) scris cate ceva despre dragoste. Mare si ispititoare greseala. Acum trebuie sa dau explicatii. Fie! Dar mai intai:

  1. Dragostea adevarata nu poate fi cumparata.
  2. Cea mai inalta dragoste nu este aceea pentru copilul sau copiii tai ci pentru un strain.

Nu stiu de ce simt, undeva in stomac, sau in gat, ca mi-am complicat si mai mult situatia cu afirmatiile de mai sus. „Adica este inutil sa-i aduc flori? Asta inseamna ca-i cumpar dragostea?”. Sau: „Vrei sa spui ca in copilul meu imi iubesc, in primul rand, genele? Adica pe mine?”. Vezi, de astfel de ganduri ratacite prin constiinta ma tem! Si ma opresc aici cu exemplele deoarece vreau sa te las pe tine sa ai idei.

Cred ca a iubi pe cineva inseamna a fi bucuros in prezenta acelei persoane.

Si ma grabesc sa adaug: „prezenta” nu este in mod necesar ceva fizic. Poti iubi pe cineva si fara sa fie in campul tau vizual si sa pui mana pe ea sau pe el. Poti iubi pe cineva care nu mai este (dar l-ai cunoscut) si poti iubi pe cineva pe care nu l-ai vazut niciodata dar te-ai intalnit cu faptele lui.

Altfel spus, acea persoana este „prezenta” in constiinta ta. De cate ori te gandesti la ea, ea este acolo. Fireste ca „ea”, in acest sens, este o reprezentare subiectiva a ta, insa nu ma refer aici la situatiile patologice in care un om isi reprezinta distorsionat un alt om. Ma refer doar la reprezentari subiective normale, adica aflate intr-o buna corespondenta cu realitatea.

Persoana pe care o iubesti nu trebuie sa faca ceva special pentru tine ca sa o iubesti.

Tu o iubesti pur si simplu pentru ceea ce este. Asta inseamna ca esti bucuros pur si simplu. Te bucuri ca ea exista! Ea poate avea o relatie cu tine, chiar una intensa (locuiti in aceeasi casa), poate chiar sa te scoata din minti in mod regulat, inclusiv cu intentie (hi, hi!), si cu toate acestea, in raport cu intreaga ei fiinta (un fel de suma algebrica a tuturor comportamentelor si atitudinilor ei), in raport cu ceea ce as indrazni sa numesc sinele ei, daca nu ar exista deja asa de multe definitii ademenitoare, sau de neclintit, ale sinelui, te bucuri.

Si nu te bucuri pentru ca iti propui asta (in unele situatii ai putea plati o suma exorbitanta ca sa nu o mai iubesti, avand in vedere numeroasele moduri in care viata ta este data peste cap) ci pentru ca nu te poti opune.

Bucuria ta este spontana.

Ea este intr-un anumit fel (sinele ei) si tu te bucuri pentru ca este. Pentru a ma intelege mai bine (desi presimt ca intelegi deja foarte bine, daca iubesti pe cineva) imagineaza-ti un indragostit de apusul soarelui: Soarele nu ii ofera in mod explicit, numai lui, nimic (nici macar nu stie ca exista). Soarele pur si simplu este iar disparitia lui treptata de pe cer, seara, este, invariabil, un prilej de bucurie pentru romanticul nostru indragostit.

Poti fi uimit sau incurcat de sentimentele tale spontane. In anumite cazuri, cum spuneam, te-ai putea ruga (dar nu lui Mos Craciun, crede-ma, e pierdere de vreme!) sa scapi de ele, avand in vedere gradul infricosator in care viata ta a fost si este tulburata. Dar nu poti face nimic in afara de a fi martorul lor. Intr-un fel, e ca si cum te-ai trezi dimineata si observi ca in camera ta este un ursulet koala. Nu stii cum a ajuns acolo, nu ai solicitat unul de ziua ta si nu obisnuiesti sa faci cumparaturi online. Este pur si simplu acolo! In acelasi fel, dragostea ta, adica bucuria ta, este pur si simplu acolo (in „camera” ta, echivalenta cu constiinta ta). Nu o poti aduce inauntru si nu o poti scoate afara (da, e un ursulet dat naibii!).

Poti doar invata sa traiesti cu ea.

Este posibil ca niciodata, pe parcursul intregii tale vieti, sa nu simti asta. Ghinion, asta e tot ce pot spune. Este posibil, de asemenea, sa simti „asta” in raport cu doua persoane, simultan si sa nu te poti descurca onorabil cu ditamai problema dulce pe cap (cu ce crezi ca ma ocup, uneori, foarte rar, la cabinet?). Este posibil sa simti azi si sa mai simti abia peste 25 de ani. Suntem intr-o lume a probabilitatilor, sper ca nu ai uitat!

Nu oscilez deloc in a te zgudui putin si a te face atent(a) la aceasta intamplare, cand s-a produs, astfel incat sa-ti asumi pe deplin responsabilitatea. Nu de alta, dar nu stii cat o sa tina sau daca se va mai repeta, vreodata. Poate ca nu esti liber sa-ti alegi dragostea, asa cum iti alegi destinatiile de vacanta, insa, atunci cand ea te-a ales pe tine, ar merita, zic, si chiar iti trag una peste frunte, sa o pretuiesti fiind responsabil(a).

Ceea ce imi place foarte mult, in aceasta distributie aleatoare a iubirii, este ca nu exista restrictii de clasa, status socioeconomic, nivel de venituri, geografie, IQ, varsta etc. As fi fost mai mult decat ostil la adresa ideii ca poti simti dragostea doar daca ai avut note bune la scoala (succes academic), te-ai nascut intr-o tara dezvoltata (cu PIB inmiresmat) sau castigi de la 3.000 de euro in sus, lunar. Din fericire, bucuria de a iubi pe cineva nu tine cont de aceste lucruri, si altele din categoria lor, ce par a fi, uneori, atat de importante.

Poate e un pic mai clar, acum, de ce dragostea nu poate fi cumparata si de ce dragostea care conteaza este aceea oferita liber. Orice ai face pentru a-l determina pe celalalt sa te iubeasca este sortit esecului. Daca te iubeste in mod autentic, el(ea) te iubeste indiferent de ce faci tu. Dragostea lui (ei) pentru tine s-a nascut pur si simplu in sufletul lui. Uneori  asta se intampla pentru ca tu te dai peste cap de trei ori iar alteori se intampla pentru ca nu te dai peste cap niciodata. Ceea ce vreau sa spun este ca:

Nimeni nu stie de ce iubeste un alt om.

Eu sunt destul de priceput in a cauta explicatii si a potrivi nevoile cu raspunsurile dar nu sunt atat de orb incat sa nu realizez ca aceste teorii sofisticate nu sunt niciodata suficiente (dar am o perpetua stupiditate  astfel incat sa nu renunt in a le cunoaste).

Recomandarea mea, daca mai are valoare dupa ce taman mi-am recunoscut buimaceala si consternarea vis-a-vis de subiect este sa incetezi a incerca sa faci pe cineva sa te iubeasca, sa incetezi a te constrange sa iubesti pe cineva (in asociere cu a nu te mai invinovati pentru ca nu poti iubi pe cineva care merita sau te iubeste la randul lui) si sa incepi, daca nu ai facut deja asta, cu mult timp in urma, a fi atenta la bucuria care se naste spontan in prezenta cuiva.

Ar fi pacat, nu-i asa, ca bucuria sa se trezeasca in tine iar tu sa fii cu mintea in alta parte! Daca vrei, dupa ce mai avansez un pic in intelegerea probabilitatilor, putem chiar calcula impreuna niscaiva sanse. Doar ca asta ar fi tot o tentativa, mascata, fireste, de control, nu? Ai dreptate, mai bine ne relaxam si lasam realitatea sa fie asa cum este. Poate cu un dram de noroc (sau mai mult) dragostea va veni catre tine din adancurile sufletului tau, trezita de cineva din afara ta. Si o vei oferi liber, adica o vei darui, deoarece si ea (dragostea) ti s-a daruit tie. Nu sunt poet, stii prea bine, nu sunt nici macar o persoana religioasa, ma rasucesc, intr-adevar, printre idei existentialiste, sper fara sa-mi suprasolicit articulatiile, dar sunt capabil, iata, sa trancanesc despre dragoste. Stupefiat.

Construit de Sorin