Arhive pentru septembrie 2nd, 2012

Dorin Agapie este psiholog. Paul Thagard este filosof si director al unui program de studii in stiinte cognitive la University of Waterloo, Canada. Din intalnirea lor a rezultat recenzia de mai jos:

„The Brain and the Meaning of Life” by Paul Thagard, 2010, Princeton University Press.

Ce este realitatea? Cum cunoaştem realitatea? De ce merită să trăim? Ce anume este „corect” sau „greşit”?

Sunt patru întrebări ale căror răspunsuri Paul Thagard le oferă în această carte. Întrebările par destinate unor cursuri de filosofie, însă explicaţiile au substrat psihologic şi neuroştiinţific. La o primă vedere, capitolele par să nu aibă legătură între ele, însă autorul a realizat un întreg traseu, astfel încât cititorul să înţeleagă pe deplin explicaţiile oferite.

Naturalismul neural este abordarea filosofică îmbrăţişată de autor, prin intermediul căreia oferă răspunsuri la întrebări fundamentale (vezi mai sus cele patru exemple) făcând legături la descoperirile recente din ştiinţă – psihologie şi neuroştiinţe – aceste domenii fiind cele mai de încredere surse, pentru explicaţiile oferite la întrebările despre realitate, cunoaştere, sensul (în viaţă) şi moralitate.

În prezenta recenzie nu voi putea să acopăr cele patru întrebări, aşa că am decis să mă opresc doar asupra uneia dintre ele.

De ce merită să trăim? sau Care este sensul vieţii?

Martin Seligman a remarcat că cele trei „surse de sens” sunt dragostea, munca şi joaca. Majoritatea oamenilor îşi găsesc sens în viaţă şi motive de a trăi din aceste trei surse, indiferent dacă persoanele sunt sau nu religioase. Din punct de vedere neuroştiinţific, ceva contează pentru tine, dacă reprezentarea neurală (în creier) a acelui ceva, este asociată cu generarea de emoţii pozitive (de plăcere). Paul Thagard acceptă această teorie ca fiind explicaţia sensului vieţii prin trei motive. Primul, deoarece explicaţiile alternative precum viziunea nihilistă că viaţa nu are niciun sens, cea teologică prin care sensul este furnizat de Dumnezeu sau de alte fiinţe/domenii/lucuri spirituale şi cea simplistă conform căreia sensul vieţii este doar fericirea şi nimic mai mult au probleme serioase, nefiind bazate pe o gândire ştiinţifică. În al doilea rând, există numeroase dovezi psihologice şi sociologice prin care dragostea, munca şi joaca sunt baza obiectivelor învestite cu valoare în viaţa oamenilor. În al treilea rând, există dovezi din neuroştiinţe care indică că scopurile şi nevoile legate de dragoste, muncă şi joacă se interconectează cu cogniţia şi partea emoţională a creierului, astfel încât motivează acţiunile desfăşurate în viaţă.

 

Fericirea – cum de nu este ea sensul vieţii?!

Nivelul de fericire în viaţă depinde de nivelul realizării obiectivelor personale. Dar nu există niciun motiv (întemeiat) prin care să credem că oamenii urmăresc obiectivele propuse doar ca paşi mai mici la obiectivul mare de fericire. Fericirea este o condiţie temporală (precum alte emoţii), însă obiectivele personale şi semnificaţiile care derivă din ele pot fi de (lungă) durată.

 

O viaţă cu sens nu este cea în care fericirea este atinsă prin realizarea obiectivelor, ci una în care există obiective valoroase pe care le urmăreşti. Două dintre obiectivele învestite cu valoare de către oameni – creşterea copiilor şi munca la sarcini provocatoare – nu sunt întotdeauna surse de fericire. Poate ai simţit uneori „pe pielea ta” că atunci când lucrai la o anumită activitate (eu am inclus aici şi studiul pentru examene) nivelul stresului creşte implicit, fericirea ta descreşte, însă realizarea lor îţi oferea sens. Legat de copilaşi, oricât de drăguţi ar fi ei, Daniel Gilbert a strâns dovezi din numeroase studii, conform cărora, nivelul de satisfacţie maritală descreşte dramatic după naşterea primului pui de om în cuplu (da, scade nivelul fericirii când ai un copil) şi creşte după ce pleacă ultimul copil de acasă (mă bucur pentru părinţii mei în acest caz).

 

Astfel, obiectivele legate de muncă (sarcini provocatoare) şi cele care se împletesc cu manifestarea dragostei (creşterea copiiilor) oferă sens în viaţa oamenilor, în ciuda problemelor pe care le aduc interferenţei cu nivelul de fericire. În mod asemănător şi obiectivele legate de joacă, precum dorinţa de a fi cel mai bun într-un anumit sport nu se asociază mereu cu un nivel al fericirii ridicat, însă sunt valoroase prin motivaţia şi direcţia stilului de viaţă.

 

O viaţă cu sens nu este una în care toate obiectivele tale au fost satisfăcute, ci este viaţa care te motivează în realizarea activităţilor (scopuri pe mai multe planuri). Fericirea poate deriva din utilizarea drogurilor (vezi experienţele LSD), acumularea de bogăţii şi (uneori) lipsa responsabilităţilor, însă urmărirea unor obiective profunde precum creșterea copiiilor sau realizarea unor task-uri dificile pot diminua nivelul de fericire. Poţi avea fericire fără prea mult sens în viaţă şi sens în viaţă fără prea multă fericire. În concluzie, fericirea nu se identifică cu sensul în viaţă.

Scopurile sunt reprezentări neurale învestite emoţional prin intermediul cărora îţi imaginezi lumea, iar pe tine în rol principal. Având scopuri în viaţă nu vei avea automat şi un nivel de fericire ridicat, însă te vor motiva să realizezi acţiuni care vor contribui la succes şi la evitarea eşecului. Sensul vieţii nu ar trebui privit precum o stare binară. Ai sens în viaţă vs. nu ai sens în viaţă. O viziune mai potrivită este o axă pe un continuum de la (foarte) puţin sens în viaţă până la (foarte) mult sens în viaţă.

O „reţetă” pentru a te situa cât mai aproape de partea pozitivă a axei este formată din 4 „ingrediente”:

 

  1. Să ai scopuri pe care urmează să le realizezi.
  2. Unele scopuri să le fi realizat (total sau parţial) deja.
  3. Scopurile să fie interdependente.
  4. Scopurile să fie valoroase din punct de vedere obiectiv.

 

Dragostea.

Well-being-ul este realizat (şi) prin relaţii interpersonale pozitive şi apartenenţa la reţele sociale. Dragostea romantică se manifestă prin reacţii fiziologice, psihologice şi comportamentale specifice. Euforie, putere de concentrare a atenţiei ridicată, gânduri obsesive, dependenţă emoţională şi energie intensă. Helen Fisher (click-bonus, un TEDtalk) a studiat dragostea romantică prin intermediul fMRI-ului. Neural, dragostea romantică se asociază cu activitate intensă în regiuni care mediază sentimentul recompensei prin eliberarea de dopamină, în special zona ventral tegmental şi nucleus accumbens, împreună cu activitate ridicată în insula, cingulate anterior şi amygdala.

Există o corelaţie ridicată între izolarea socială şi un nivel al well-being-ului scăzut şi dovezi din neuroştiinţe conform cărora durerea fizică şi cea socială au mecanisme similare de activităţi în anumite regiuni ale creierului.

 

În teoria lui Martin Seligman, dragostea, cea care oferă sens în viaţă este văzută per ansamblu ca sentiment şi poţi integra aici dragostea romantică, iubirea pe care o porţi prietenilor, copiilor, părinţilor, sau umanităţii în general. Orice fel de sentiment de iubire învestit pentru cineva, sau ceva. Poate chiar şi pentru zei imaginari. Deşi nu el îţi oferă propriu zis scopul în viaţă (cum ar putea crede o persoană religioasă), iubind un zeu contribui la sensul vieţii prin manifestarea dragostei.

 

Munca.

Stabilirea unor scopuri influenţează atât satisfacţia în activitate cât şi performanţa. Obiectivele bine stabilite servesc la o atenţie concentrată (pe scop), mobilizarea efortului, persistenţă ridicată şi strategii de dezvoltare. Stabilirea unor scopuri este (mai) eficientă când obiectivul este specific, provocator, abilităţile persoanei în cauză sunt potrivite, este acompaniat de feedback, recompense şi suport social. Oamenii îşi aleg munca pentru suport financiar (job),  statut (carieră) sau/şi pentru realizarea/dezvoltarea interioară (vocaţie). Astfel activitatea desfăşurată este o sursă pentru sensul în viaţă nu doar prin câştigarea unui venit sau unei reţele sociale extinse ci în special prin motivele interne asociate cu activarea reţelelor neuronale specifice rezolvării de probleme. Activităţile care au obiective provocatoare, însă realizabile, oferă indivizilor motivaţie şi plăcere, deoarece adoptarea şi realizarea obiectivelor este o funcţie semnificativă în sistemul emoţional al creierelor umane. Pentru majoritatea dintre noi, ducerea la final a unui obiectiv care te provoacă este o sursă mai mare de satisfacţie decât lipsa de responsabilităţi.

 

Joaca.

Este specifică copiiilor? Nu, personal cred că este prioritară copiiilor şi specifică oamenilor (fie ei şi adulţi). Joaca este implicarea în activităţi amuzante şi de recreere, nefiind important un „rezultat serios”. Este realizată de dragul ei. Pentru plăcerea jocului. În timpul jocului, se eliberează opioide în sistemul nervos. Cercetarea neurofiziologică asupra jocului încă este în plină dezvoltare, însă informaţiile actuale din studii sugerează că jocul este amuzant datorită efectelor neurochimice.

 

Nu toate formele de dragoste şi muncă sunt egale în sensul oferit vieţii, iar unele forme (relaţii abuzive, muncile rutiniere) sunt contraproductive. Dragostea, munca şi joaca sunt valoroase dacă reuşesc să satisfacă nevoi umane vitale.

 

Nevoi psihologice.

Eduard Deci şi Richard Ryan au propus o teorie solidă despre motivaţia umană, identificând trei nevoi psihologice fundamentale: competenţa, autonomia şi relaţionarea. Deoarece dragostea, munca şi joaca duc la satisfacerea acestor nevoi, avem un motiv în plus să credem că sunt dimensiunile ce oferă sens vieţii.

Competenţa este nevoia umană de a te simţi eficient în activitatea desfăşurată şi învestirea energiei în sarcini provocatoare. Ea îndeamnă individul la căutarea şi desfăşurarea activităţilor ce se mulează pe abilităţile sale.

Autonomia este nevoia umană de a simţi că activităţile întreprinse sunt alese şi susţinute din proprie iniţiativă şi permite individului organizarea propriului comportament ca o expresie a propriilor interese şi valori.

Relaţionarea este nevoia de a simţi un sentiment de apropiere faţă de ceilalţi prin intermediul ataşamentelor şi sentimentelor de securitate, apartenenţă şi intimitate. Este sentimentul conexiunii cu cei pe care îi iubim.

 

Satisfacerea acestor nevoi este corelată cu un nivel ridicat al well-being-ului, iar diferenţele individuale şi contextele sociale care împiedică îndeplinirea acestora sunt corelate cu motivaţie şi performanţă scăzută. Activităţile din cele trei domenii, dragostea, munca şi joaca, pot contribui semnificativ la satisfacerea celor trei nevoi fundamentale psihologice. Munca este importantă în special pentru competenţă. Dragostea duce clar la nevoia de relaţionare, iar joaca se poate împleti cu autonomia. Acestea sunt principalele corelaţii, însă o imagine mai clară şi reală (pentru well-being ridicat) este că fiecare dintre cele trei dimensiuni satisface într-o măsură diferită toate cele trei nevoi fundamentale. De exemplu, la muncă (oricare ar fi ea) ne place să ne simţim buni în ceea ce facem (competenţa), să ne alegem singuri domeniul de activitate (autonomia) şi să facem parte sau să lucrăm cu oameni agreabili (relaţionarea). La fel putem extinde şi pentru dragoste şi joacă.

 

Menţionam la începutul recenziei că autorul a realizat un „traseu” prin capitolele sale pentru a răspunde la cele 4 întrebări:  Ce este realitatea? Cum cunoaştem realitatea? Care este sensul vieţii? Ce anume este „corect” sau „greşit”?. Acest traseu este compus din: definirea înţelepciunii – definirea gândirii ştiinţifice – „revoluţia creierului” şi clarificarea ideii că „panoul de comandă” al întregii noastre vieţi este acest organ – cum percepem realitatea care ne înconjoară – sistemul emoţional care are la bază (doar) creierul – cum luăm decizii şi stabilim scopuri – de ce merită să trăim – ce nevoi avem în viaţă și ce este o viaţă etică şi de unde provine ea. La final, în ultimul capitol P. Thagard oferă răspunsuri şi la întrebări (oarecum) neaşteptate: care este sistemul politic cel mai indicat; cum ne putem ajuta de creativitate; ce este cunoaşterea matematică şi de ce există lumea.

 

 

„Este bun la matematica insa nu are incredere in el si acesta e motivul pentru care notele lui sunt proaste”.”O duce capul dar nu indrazneste sa raspunda la ora si, astfel, sa se remarce. Degeaba ii cunosc eu (profesorul) calitatile daca ea nu are incredere in ele”. Iti sunt familiare astfel de observatii? Le-ai auzit vreodata? (poate chiar cu referinta la tine) Se intampla sa crezi despre tine ca nu reusesti intr-un anumit domeniu nu pentru ca nu ai abilitati ci pentru ca nu ai incredere in acele abilitati? Si, in buna logica, sa-ti spui ca mai intai trebuie sa-ti refaci increderea si apoi vor veni si rezultatele?

In literatura de specialitate, acest misterios elixir al increderii in sine poarta un nume: stima de sine. Iar acest nume i se datoreaza lui Nathaniel Branden. Acum aproximativ 10 ani am citit pentru prima oara una din cartile lui. O am chiar acum in fata: How to raise your self-esteem. Aparuta in 1987, deci ajunsa cu o intarziere de mai bine de 10 ani in Romania (la mine). Intre timp am reglat definitiv jenantul arc peste timp si ma asigur ca voi primi cartile care ma intereseaza si inca nu au aparut (le comand in avans).

In acele timpuri (1987), Branden era deja incredibil de cunoscut in US. Publicase in 1969 The Psychology of Self-Esteem, argumentand, seducator, ca singurul factor care influenteaza intr-un mod decisiv toate aspectele vietii oamenilor, de la productivitatea la locul de munca si pana la performanta in pat, mai rar in cabina avionului, este o combinatie de auto-incredere si auto-respect, botezata, desigur, „stima de sine”. Cu alte cuvinte, daca ai da mai multe parale pe tine insuti (te-ai pretui mai mult) si daca te-ai simti suficient de competent in raport cu un set de probleme, probabil nimic, cu exceptia extraterestrilor bine ascunsi de guvern, nu ti-ar putea sta in cale.

Nu simti si tu ca e adevarat? Intuitia noastra pacteaza imediat cu astfel de afirmatii (a mea in mod sigur, motiv pentru care l-am parcurs cu entuziasm pe Branden si am consumat cu placere amanuntele picante despre relatia lui cu Ayn Rand, cea care i-a fost nu doar mentor sau colaboratoare, ci si amanta).

Insa nu ar fi nimic daca intuitiile a doi maimutoi (noi doi-nu te supara, avem aproape aceleasi gene!) ar converge cu ideile excelent sistematizate de Branden. Ce spui de situatia in care ditamai Legislativul statului California, in 1984, creeaza  „an official self-esteem task-force”, un comitet, mai pe romaneste, insarcinat sa puna la punct un program de crestere a stimei de sine a locuitorilor de pe insoritele meleaguri de Vest? Parlamentarii californieni erau convinsi ca amplificarea stimei de sine poate rezolva, sau ameliora semnificativ, problemele sociale. Nu e nicio gluma! Te rog sa accepti ideea ca o persoana dependenta de ajutorul social a ajuns intr-o asemenea situatie nedorita in primul rand din cauza unui respect de sine deficitar si a inclinatiei nevrotice de a se devaloriza. Evident, cele mai multe fonduri au fost orientate in directia copiilor. Cine nu-si doreste cetateni increzatori, optimisti, gata sa lupte pentru atingerea scopurilor pe care le valorizeaza?

Mai merita sa mentionez ca intre 1970 si 2000 au fost publicate, in reviste de specialitate, in jur de 15.000 de articole stiintifice dedicate stimei de sine. Insa rezultatele lor nu erau deloc concordante (un eufemism pentru „contradictorii”). Asa ca in 2003, APS (Association for Psychological Science, a nu se confunda cu APA, cealalta mare organizatie a psihologilor din US) i-a cerut lui Roy Baumeister sa puna capat acestei dileme (adica sa revada intreaga literatura si sa dea un verdict). Baumeister nu era chiar oricine, ba as spune ca, in acel moment, era considerat cel mai puternic promotor al stimei de sine (Escaping the Self, amanata pentru alte vremuri, imi zambeste cinic, presimt, din sertarul in care am asezat-o strategic).

Crezi ca este mai probabil ca elevii cu o stima de sine inalta sa aiba rezultate scolare mai bune decat cei cu o stima de sine scazuta? Asa ar fi normal, nu? Nu! Se intampla mai degraba invers: cei care obtin performante academice dezvolta o stima de sine mai pozitiva decat cei care esueaza (e valabil si pentru alte aspecte ale vietii).

Crezi ca cei care consuma alcool sau droguri au o stima de sine mai scazuta in raport cu cei care nu consuma? („beau pentru nu se simt bine in pielea lor, nu simt ca au valoare personala sau nu le-a vorbit nimeni frumos si nu pot suporta aceste trairi, motiv pentru care se refugiaza in alcool”). Nu! Persoanele cu o stima de sine inalta sunt la fel de inclinate sa abuzeze de alcool (sau droguri).

Poate cei care sunt agresivi chiar au o parere foarta proasta despre ei insisi, nu? Poate chiar sunt fragili din punct de vedere emotional si isi compenseaza insecuritatile prin violenta? Eu cel putin asa am invatat la scoala, in Romania. Nu in mod necesar! Nu exista o conexiune cauzala limpede intre comportamentul agresiv si stima de sine redusa. Mai mult: un anumit subset al populatiei cu stima de sine inalta este mai predispus la actiuni agresive (atunci cand se simt provocati si pare ca sentimentul lor de valoare personala este chestionat)

Baumeister si echipa lui au revizuit cele 15.000 de studii. Au separat cercetarile cu erori metodologice (ce credeai, in US nu exista reviste cu standarde precare in care apar studii dubiose?) de cercetarile impecabile din punct de vedere stiintific. Fireste ca nu au luat in consideratie fantezile celor care isi inchipuie ca pot intelege un mecanism psihologic din cateva studii de caz (eroare pe care a facut-o, inaugurand spectaculos drumul abisal al pseudostiintei, ghici cine?). Si au ajuns, in cele din urma, la cateva concluzii. Si le-au publicat, desigur.

Iti reamintesc, Roy Baumeister, in acel moment, era un fel de guru informal al miscarii stimei de sine. Citez cu admiratie (pentru forta lui interioara) felul in care a evaluat rezultatele, numindu-le „the biggest disappointment of my career”. O propozitie destul de greu de rostit cand ai 50 de ani!

Si in loc de epilog, pe situl Florida State University, unde este profesor de psihologie sociala, Bumeister spune: „After all these years,my recommendation is this: Forget about self-esteem and concentrate more on self-control and self-discipline. Recent work suggests this would be good for the individual and good for society – and might even be able to fill some of those promises that self-esteem once made but could not keep.”

Ps  Nu as vrea sa ramai cu impresia ca nu exista beneficii asociate cu stima de sine inalta. Exista: o disponibilitate superioara de a avea initiativa si de a persista intr-o actiune, cand lucrurile devin cu adevarat dificile. Dar chiar si in aceste cazuri, fiind vorba de studii corelationale, nu stim daca stima de sine inalta este un factor cauzal. Ar putea fi doar o variabila corelata.

Is the Allure of Self-Esteem a Mirage After All?” Joachim I. Krueger, Kathleen D. Vohs, and Roy F. Baumeister, American Psychologist (January 2008).

Ego Threat Elicits Different Social Comparison Processes Among High and Low Self-Esteem People: Implications for Interpersonal Perceptions,” Kathleen D. Vohs and T. F. Heatherton, Social Cognition (2004).  Vol. 22, p. 168-190.

Baumeister,R.F., Campbell,J.D., Krueger,J.I. and Vohs,K.D.(2003) Does High Self-Esteem Cause Better Performance, Interpersonal Success, Happiness, or Healthier Lifestyles?, Psychological Science in the Public Interest, Vol. 4, No. 1, pages 1–44.

Baumeister, R.F., Campbell,J.D., Krueger,J.I. and Vohs, K.D. (2005) Exploding the Self-Esteem Myth, in Scientific American.(Jan)

Cea mai fina ciocolata cu lapte din Alpi, in forma de inima, umpluta cu crema de capsune. Simti ceva cand citesti aceste cuvinte? Sau, mai degraba, ar fi potrivit sa invoc o portie delicioasa de cartofi prajiti livrata de angajatul lunii de la cel mai apropiat Mc? (ca urmare a nutritiei optimizate, respectivul radiaza, efectiv, sanatate si buna dispozitie) Poate gusturile tale sunt mai sensibile la acronimul esoteric THC (ingredientul activ din cannabis)? Oricum ar fi, trebuie sa existe ceva care sa-ti trezeasca neuronii din VTA (ventral tegmental area) din toropitoarea meditatie Zen, obligandu-i sa produca cevasilea dopamina. In cuvinte mai putin impodobite, ai si tu cateva butoane ale placerii.

Si eu, pentru ca si eu sunt om (masinarie sofisticata, aparent dotata cu liber arbitru, in alte versiuni, debil-academice). La mine dopamina incepe sa circule mai repejor cand cuget la fenomenul timpului (fara ajutorul lui Heidegger, am recunoscut de mult, intr-o carte de care am uitat, ca ma depaseste-desi, in cazul Dasein-ului, cred ca am inteles cum e sa fii „neither here not there”). Da, dinadins procedez intr-un anume fel, adica nu fac nimic ci doar observ (sau mi se pare ca observ) trecerea timpului.

Poate fi un exercitiu infricosator, crede-ma, nu incerc sa te aduc pe un teritoriu rumenit cu angoase existentiale si nici nu am in vedere o activitate mai bogata in nucleus accumbens (prima zona de proiectie a axonilor cu originea in VTA). Timpul trece chiar acum dar noi nu simtim asta! Clipe pretioase (oare?) din viata noastra circula indiferente dinspre viitor spre trecut. Suntem cu cateva secunde mai aproape de… (oh, nu, acesta nu va fi un articol despre moarte, desi, cred ca te poti impaca, sau macar accepta ideea ca a vorbi despre timp, cu atat mai mult a medita asupra timpului, inevitabil, inevitabil, inseamna a lua in consideratie si sfarsitul timpului, pentru o persoana fireste, anume acea persoana care nu mai opereaza cu idei culese din basmele pentru copii).

Acest articol este dedicat specialistilor din HR.

What? Evident ca nu vezi nicio legatura. Ce-are a face HR-ul cu timpul? Ai putintica rabdare, neicusorule, legatura acum urmeaza, ce-ai citit mai sus e doar modul meu epipaleolitic de a-ti capta atentia si a te deconecta de la viermuiala „cubului” (cubicle) in care lucrezi (sau de la agitatia savuroasa, desi sublim lipsita de sens, a puradelului care ti-a micsorat wellbeing-ul dar il va creste, negresit, cand va zbura definitiv din cuib).

Am promis ca nu voi permite esentei mele existentialiste (ptiu, drace, ori am zis „esenta”?, nu am nicio esenta, sunt doar un proces curgator, de aceea chiar ma schimb, nu indraznesc sa spun evoluez, iar „existenta precede esenta”, nu zise asa nen-tu..cum il cheama, cum ii spune, baiatul acela caruia ii era greata, ma rog, „nausea”) sa aserveasca documentul de fata si ma tin de cuvant. Doar o doza, insignifianta, rogu-te: asa cum un obiect in miscare nu ocupa un loc exact in spatiu, tot asa constiinta noastra nu este niciodata fixata intr-un loc exact in timp. Mesteca ideea asta si poate te abonezi si tu la newsletter-ul fabricii de dopamina din VTA! (vezi in ce univers interconectat traim, in doar 525 de cuvinte l-am legat pe iubitu’ lu’ Simone de sobolanii lui Olds si Milner, fara a uita de cei cativa junkies, niciodata de sex feminin, pasind cu evlavie intr-o chocolaterie si nici de pacientul B-19, fara de care neurostiintele nu ar fi ce sunt).

Si acum despre HR. Dar nu imediat, sa scormonim pana la capat in sertarul lugubru, sau plin de promisiuni, depinde daca te gandeste la nastere sau la moarte (de ce crezi ca nu le-am scris invers?), al timpului. Unul din motivele pentru care imi place foarte mult stiinta este ca se incumeta sa faca predictii falsificabile (si impostorii din pseudostiinte avanseaza predictii dar acelea nu sunt falsificabile, cum poate ai inteles pana acum daca ai apelat la serviciile unui astrolog sau ale unei bunicute ghicitoare in cafea).

Sunt fascinat de predictii.

Desi nu le spun niciodata, prezic, in sinea mea, daca un cuplu va mai fi impreuna peste 5 ani sau daca o aspiranta la calitatea de psiholog clinician va practica vreodata aceasta meserie lipsita de scortisoara (don’t ask, sunt intr-o dispozitie metaforica). Indiscutabil, gresesc, dar ce exercitiu placut sa anticipi, sa derulezi timpul pe repede-inainte, sa vezi in samanta de azi copacul de maine (sau salata, sa nu ne lasam intimidati de biasul optimismului)!

Purtat de geniul dubios al predictiei am ajuns, impotriva vointei mele (Daniel Wegner, ai ceva de comentat?), si la Allen Huffcutt (profesor la Bradley University, considerat unul din primii 25 de cercetatori din lume in domeniul psihologiei organizationale). HR, here we come! Huffcutt are niste idei foarte ciudate despre practica interviului (the job-interview). Nu am ajuns chiar intamplator la el:

Unul din zecile de lucruri care ma intereseaza in psihologie este diagnosticul si, in termeni mai largi, evaluarea personalitatii cuiva (iar in termeni foarte largi, prima impresie si efectele ei durabile asupra perceptiilor ulterioare). In psihoterapie pare a fi nevoie de diagnostic (spun „pare” deoarece studiile meticuloase ale lui Bruce Wampold-ai auzit acest nume pronuntat macar o singura data de un formator?, intrebare pentru cei 5-10 tineri terapeuti care mai au curaj sa ma citeasca-infirma aceasta credinta pironita in mintea practicienilor, o data cu inghitirea pe nemestecate a modelului medical). Inainte de a merge la ofiterul starii civile (inca simt un ghimpe, „ofiterul”?) si a rosti fatidicul „da”, e nevoie de „diagnostic” (da, fratele meu, e nevrotica fata, dar la fel esti si tu, doar ca altfel!). Cand alegi un baby-sitter pentru palavragiul mai mic de un metru e nevoie de „diagnostic” (evaluare, hai sa vorbim frumos!).

Cum ai putea angaja pe cineva, eventual pentru 10.000 de euro, fara sa-l evaluezi foarte bine inainte? Daca e sa ne amintim principiul lui Hull (vechi, dom’le, vechi), cel mai bun e de doua ori mai bun decat cel mai rau! Ca o paranteza, simpatizez total cu frustrarea oamenilor din departamentele de HR: cred ca sunt capabili sa contribuie major la succesul organizatiei din care fac parte. Insa valoarea pe care o aduc (sau o pot aduce, daca ar fi lasati) nu este recunoscuta. Ca si cum cei mai importanti actori dintr-o organizatie nu ar fi oamenii ci computerele sau surubelnitele!

Totusi, daca e o idee grozava sa-i testezi  temeinic pe candidati, nu pare o idee la fel de buna sa-i inviti la un interviu cu managerul. Asta cleveteste Huffcutt si eu tind sa sprijin studiile lui (cu mici obiectii). Insa, daca esti manager (aha, ti-a adus articolul fata aceea draguta de la HR despre care nu stiai cu ce se ocupa), ce poate fi mai contraintuitiv decat sa-ti spuna cineva ca interviul e la fel de util ca morcovii pentru pisici?

„Trebuie sa-mi dau seama daca exista chimie!”. Oh, da! (organica sau anorganica?) „Trebuie sa simt daca pot stabili o legatura cu el/ea!”. Fireste! (in serie sau in paralel?) „Cine altul decat mine poate stabili daca se poate incadra in echipa mea?”. „Si, in fond, eu ma voi intalni zilnic/periodic cu jinduitorul la bonusuri si abonamente la piscina!”.

Asa este! Iar urmatoarele intrebari te ajuta sa raspunzi acestor nevoi profesionale (in special cea cu chimia):

  • Care crezi ca sunt punctele tale tari? Dar cele slabe?
  • De ce ai plecat de la ultimul tau job?
  • Unde te vezi, profesional vorbind, peste 5 ani?
  • Spune-mi 3 motive pentru care te-as angaja.
  • Cum te-ai descrie pe tine insuti?
  • Ce-ti doresti cel mai mult sa faci cu viata ta?
  • Ai reusit sa-ti dai seama cat de destept sunt? (asta e de la mine, nu apare niciodata in interviuri, poate doar in fantezii)

Nu cred ca merita sa pierdem timpul cu ideea simpla ca astfel de intrebari sunt asteptate si, incredibil, nu ne-am fi gandit niciodata, raspunsurile pot fi pregatite in avans (iar candidatii inteligenti pot chiar fabrica o serie de raspunsuri avantajoase si, chipurile, creative). De asemenea, ne-am putea astepta ca la prima intrebare cineva sa raspunda „Sunt un sobolan indolent si am venit aici sa va storc de bani cu voluptate, pana cand veti avea inspiratia sa ma dati afara”? Poate intr-una din lumile lui J.K.Rowling, versiunea pentru corporatii fistichii.

To cut a long story short, desi interviurile cu format nestructurat sunt foarte populare, iar managerii incantati sa le conduca si sa-si exerseze „ochiul” (nu neaparat si cortexul frontal), realitatea luata la bani marunti (cercetatorii, mi-a picat fisa, sunt un fel de contabili, te scotocesc si te scarmana pana la ultimul chitibus) este diferita:

Exista o corelatie foarte slaba intre interviuri si performanta.

Adica o impresie glorioasa poate fi urmata de esecuri in serie? Da! Si realizarile profesionale remarcabile pot fi precedate de impresii modeste la interviurile de angajare? Da! Bine, dar chimia? (oxigenul, azotul, clorul, poate si molibdenul) Dar matching-ul? Conexiunea, legatura, al saselea simt (6.66?), intuitia, potrivirea de valori, feromonii (nu, sa-mi fie rusine, am bazdaganii in cap!), interesele impartasite?

Viteazule (manager), nu trage in mesager! Ia-te de Huffcutt (e in Illinois)! El sustine, aproape sigur exploatandu-si studentii „graduate”, adica implicandu-i in studii, bizareriile de mai sus (si de mai jos).Io, scriitoru’ lu’ matale, doar traduc si, pe ici pe colo, denigrez, discreditez, calomniez si ponegresc (nu in acelasi timp ci pe rand) micutele, minusculele fragmentele de gandire irationala (manca-o-ar tata pe ea de dulceata, vino sa te salivez pe obraz!).

Te intereseaza cumva performanta viitoare a celui sau celei pe care intentionezi sa o angajezi? Mai degraba decat sa ai tu senzatii viscerale placute vrei sa faca o treaba buna? Ar fi interesant daca cetateanul respectiv ar fi productiv si eficient? Daca s-ar achita in mod responsabil de sarcinile primite? Numa’ o ureche de poti pleca:

Nu ai nevoie de interviuri (nestructurate)!

Mergi pe mana lu’ fetele care stie HR! Daca au aplicat corect testele de aptitudini pot prezice performanta la fel de bine ca un interviu structurat. Stiu ca e frumos la interviu, puterea (de a hotari destinul cuiva) e asociata cu un sentiment foarte dulce. Daca vrei neaparat, poti transforma interviul, dupa ce ai identificat cei mai buni candidati, intr-o modalitate de a-i motiva si de a-si dori, pentru motive diferite de cele financiare, sa faca parte din companie. Aista nu e treaba din cele usoare dar o dregi dumneata!

Huffcutt, A. I., & Arthur, W. Jr. (1994). Hunter & Hunter (1984) revisited: Interview validity for entry-level jobs. Journal of Applied Psychology, 79, 184-190.

Barrick, M. R., Shaffer, J. A., & DeGrassi, S. W. (2009). What you see may not be what you get: Relationships among self-presentation tactics and ratings of interview and job performance. Journal of Applied Psychology, 94, 1394-1411.

McDaniel, M. A., Whetzel, D. L., Schmidt, F. L., & Maurer, S. (1994). The validity of employment interviews: A comprehensive review and meta-analysis. Journal of Applied Psychology, 79, 599-617.

Construit de Sorin